Cuvânt la Anul Nou

din Sfântului Ioan Gură de Aur  – “Predici la duminici şi sărbători”

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sa ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am şi săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

                        (text despre cum se cuvine să întampinam noul an preluat de pe  site-ul dedicat Sfantului Ioan Gura de Aur, www.ioanguradeaur.ro) 

                                                                        ***

Luna ianuarie în ziua dîntâi: prăznuim Tăierea împrejur, cea după trup, a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Astăzi, la opt zile de la Naşterea Sa, Domnul rabdă tăierea împrejur cea după trup, ca implinînd Legea, să dea în lături rânduiala trupeasca a legii vechi şi să aduca în lume o tăiere împrejur nefăcută de mana: Tăierea-Împrejur cea duhovniceasca a Sfantului Botez, adică “dezbrăcarea de trupul pacatelor cărnii” (Col.2.11). Ca Fiu al Lui Dumnezeu şi ca mare întemeietor al Testamentului celui vesnic, odata cu supunerea Sa la rânduiala tăierii împrejur, Domnul astăzi pune capat, deci, legii vechi şi face început randuielilor Testamentului celui Nou, scris pe tablele inimii oamenilor.

Drept aceea, noi creştinii nu mai suntem ţinuţi la tăierea-împrejur cea trupeasca, dar suntem ţinuţi să ne supunem şi să implinim randuielile unei adevarate taieri-împrejur duhovnicesti. Suntem datori, îndeosebi, ca Noul Legamant, întemeiat de Domnul Iisus să săvarseasca în noi o deplina supunere faţa de Dumnezeu, a trupului nostru şi a poftelor lui, o deplina daruire, o deplina patrundere cu puteri sfinte a acestui trup şi a cerintelor lui, lucrare atât de însemnata în lupta noastră duhovniceasca, pentru ca nu este vorba  de o tăiere-împrejur numai a trupului, ci este vorba de o tăiere-împrejur a inimii noastre, adică o tăiere-împrejur care atîinge toate gandurile, toate voile, toate simtirile noastre cele mai tainice, îndepartând tot ce nu poate merge împreuna cu o adevarata căutare a lui Dumnezeu. Şi această tăiere-împrejur a inimii nu-i cu putinţa fara o adânca sfortare. Sărbatoarea Tăierii-Împrejur este însă şi sărbătoarea numelui lui Iisus. Că tăindu-se împrejur, Domnul a fost numit  cu numele Iisus, cum spusese îngerul, mai înannte de a se fi zamislit. El în pântecele Fecioarei. Şi praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seamă trebuie să aibă chemarea acestui nume în viaţa noastră duhovniceasca şi cat de mare putere are acest sfant nume:

“Că Dumnezeu L-a preaînăltat şi I-a dat lui nume, care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al acelor ceresti şi al celor pămantesti şi al celor de sub pămant şi orice limbă să marturisească, că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatal” (Filip. 2,9-11).

“Şi, acum, Doamne, întinde mana Ta, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin numele lui Iisus, robul Tău cel sfant “(Fapte 4,29-30).

Aceasta am luat-o de la Sfinţii Parinti şi o prăznuim o dată cu începutul cununii anului. Şi facem sărbatoare şi zi domnească,  pentru toate cate Domnul S-a smerit şi Le-a primit pentru noi. Şi dacă s-au întors parinţii Săi acasă, Iisus a vietuit după firea omenească, crescand cu vârsta, cu întelepciunea, şi cu Darul, spre mantuirea noastră. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

(Sursă: http://www.ortodoxism.ro)

 

Despre Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei

Acest între Sfinţi, Parintele nostru Vasile cel Mare a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului şi marelui imparat Constantin şi, până în zilele impăratului Valens, cel cazut în rătăcirea lui Arie. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din parinţi dreptcredincioşi şi înstăriţi, Emilia şi Vasile, tatăl său fiind un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a imbogaţit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul său Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana şi la Atena, cea mai înalta scoala din timpul său, unde a întalnit pe Sfântul Grigorie de Nazianz, cu care a legat o strănsă şi sfânta prietenie.
A fost înălţat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserica, când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi impăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvântul, luminând crestinătatea şi aparând dogma Sfintei Treimi. Şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea acestei dogme de căpetenie a creştinătătii.
Sfântul Vasilie a îndreptat şi unele lipsuri ale monahismului din timpul său, chemându-i pe monahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii persoanale, ci şi în folosul aproapelui. Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lânga Biserica, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriti să folosească avutiile lor, ajutand pe cei nevoiaşi şi lipşiti.

S-a mutat catre Domnul la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie, plâns de credincioşi şi de necredincioşi, care-l iubeau şi-l cinsteau pentru bunătatea şi înţelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop în Cezareea Capadochiei i-au fost de-ajuns, pentru ca el să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieste pe noi. Amin.

(Sursă: http://www.ortodoxism.ro)

***

„Răscumpărând vremea”

„Deci luaţi seama cu străşnicie cum umblaţi, nu ca neînţeleptii, ci ca înţelepţii, răscumpărând vremea, căci zilele cumplite sunt” (Efes. 5, 15-16)

            Nu am decât un singur,

            Cu numai şaizeci de secunde în el,

            Băgat pe gât – şi nu-l pot refuza,

            Nu l-am căutat, nu l-am ales aşa,

            Dar pot să-l folosesc aşa cum vreau –

            De-i fac vreun rău, şi seama o să dau:

            E doar un mic minuscul minuţel –

            Dar toată vesnicia e în el.

Timpul este un dar mult prea preţios, marfa mult prea rară spre a fi irosita. Dacă îl risipim, pierdem mai multe prilejuri decât ne dăm seama. Fiecare clipă e un prilej de rugăciune, de bunătate, de ănfrânare, de creştere personală.

„Cu înţelepciune să umblati catre cei ce sunt in afara, vremea răscumpărând” zice Sfantul Pavel (Col. 4,5).

Dacă vremea este plină de prilejuri (kairos, „vreme” in limba greaca), şi nu doar o înşiruire de clipe goale (hronos, „timp” în limba greacă), e ruşinos să ţi-o pierzi sau să-ţi omori timpul. Biblia pune accentul pe timpul inţeles ca „vreme” (kairos), prilej dat de Dumnezeu ca să-l folosim spre a ne pocăi, a ne  întoarce către Hristos, a-L iubi pe Dumnezeu  şi pe aproapele, a spori din ce în ce mai mult întru asemănarea Lui.

Felul cum ne cheltuim timpul este cu mult mai însemnat decât felul cum ne cheltuim banii. Greşelile băneşti se pot îndrepta, dar timpul ce s-a dus, s-a dus pe veci.

 

Cuvânt de la Sfinţii Părinţi

„Este mai bine a fi pedepsiţi şi curăţiţi acum decât a fi trimişi în muncile cele viitoare, cand vremea va fi numai de pedeapsă, şi nu de curăţire” – Sfântul Grigorie de Nazianz.

                         „Vitamine duhovniceşti pentru întărirea sufletului – Zi de zi cu    Hristos de-a lungul anului bisericesc„ – A.M. Coniaris, Ed. Sophia & Ed. Cartea Ortodoxă , 2009