Duminica a 8-a după Paşti – Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Mare a Rusaliilor sau Cincizecimiea) – SF. DUH ÎN CONCEPŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU
C U V Â N T
la Duminica a VIII-a după Paşti: Pogorârea Sfântului Duh
(Duminica Mare a Rusaliilor sau Cincizecimiea)
Ap. Fapte II, 1-11; Ev. Ioan VII, 37-53; VIII, 12
SF. DUH ÎN CONCEPŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
Motto: «Doamne, cela ce pe Prea Sfântul Tau Duh l-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-l lua acuma dela noi, ci înnoieste-L pe El întru noi, cei ce ne rugam Tie.» (Troparul zilei).
Rusaliile, cunoscute și drept Pogorârea Sfântului Duh, reprezintă sărbătoarea creștină închinată coborârii Sfântului Duh asupra ucenicilor Mântuitorului Hristos, la 50 de zile după Învierea Sa. De aceea sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime. Această sărbătoare este actul de trecere a lucrării mântuitoare de la Mântuitorul Hristos la oameni. Astfel, Duhul Sfânt coboară în chipul limbilor de foc peste apostoli, peste fiecare în mod distinct ( Fapte2, 1, 3, 4), precum şi peste cei care, ascultând predica apostolilor, s-au botezat (Fapte 2, 37, 38), dând naştere Bisericii.
În ziua de Rusalii a fiecărui an, Sfântul Duh se pogoară la rugăciunea sfinţilor slujitori, din nou în mijlocul credincioşilor adunaţi în biserici, ca odinioară Apostolii în foişorul Cinei. De aceea se împart astăzi în biserici ramuri verzi de nuc sau tei, care amintesc de limbile de foc coborâte odinioară peste Apostoli. Creştinii au datoria sfântă de a ajuta sămânţa sădită de Duhul Sfânt să rodească florile harului, adică virtuţile creştine, prin rugăciune fierbinte, prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului, prin voinţa de a face binele şi de a se feri de rău, prin curăţenia morală a vieţii şi, mai ales, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni. Alungând din suflete rura, minciuna şi dezbinarea, ei trebuie să se poarte ca adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi purtători ai Duhului.
Sfântul Duh este Domnul de viaţă făcătorul în sensul că el este cel care dă viaţă Bisericii lui Hristos, care-i împrumută chipul. Acest lucru se vede şi din rodul Sfântului Duh care este mântuirea. Pogorârea Sfântului Duh n-a încetat odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii. Toţi cei care hulesc împotriva Sfântului Duhului, care este Dumnezeu, sunt cei care nu cred în lucrarea lui Dumnezeu şi care au fost combătuţi de Sinoadele ecumenice şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
La Sinodul I Ecumenic (325) a fost inclus în Simbol de credinţă şi crezul în Sfântul Duh, deşi precizările referitoare la problema celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”, „a luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).
Unul dintre primii Sfinţi Părinţi care a susţinut în mod elaborat faptul că Sf. Duh este Dumnezeu a fost însuşi Sf. Vasile cel Mare. Pentru că a utilizat în cadrul unei slujbe formula doxologică „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (la sărbătoarea Sf. Evpsihi, 7 septembrie 374), prin care Sfântul Duh este pus pe aceiaşi treaptă cu Fiul şi cu Tatăl, Sf. Vasile cel Mare a trebuit să dea explicaţii scriind, astfel, lucrarea „Despre Sfântul Duh”. Cei care negau egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, pierduseră din vedere faptul că, trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Mântuitoul Hristos le-a dat porunca de a boteza omenirea „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Deşi a trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“, a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie în privinţa recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt. Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.
La rândul său, Sf. Atanasie cel Mare consideră hula împotriva Duhului Sfânt drept necredinţă în lucrarea lui Dumnezeu. Necredinţa în lucrarea lui Dumnezeu înseamnă a atribui totul forţelor naturii. Pe acestea, oamenii le-au personificat adeseori crezând în zei, sau, cum considerau unii iudei, în puterea lui Beelzebul care „huleau împotriva Duhului Său, zicând că Cel ce face acestea nu este Dumnezeu, ci Beelzebul”. „Într-o astfel de necredinţă – afirmă Sf. Atanasie cel Mare (Epistola a doua către acelaşi episcop Serapion, împotriva celor care declară pe Fiul creatură, PSB, vol. 16, 1988, p. 100) – erau căzuţi iudeii de atunci şi, dintre iudei, mai ales fariseii. Căci Mântuitorul arătând faptele Tatălui (fiindcă scula morţi, dăruia orbilor vedere, făcea pe ologi să umble, deschidea auzul surzilor, făcea pe muţi să vorbească şi supunea zidirea poruncind vântului şi umblând pe mare), mulţimile se uimeau şi slăveau pe Dumnezeu, dar fariseii zieau că aceste fapte sunt ale lui Beelzebul; şi nu se ruşinau, nebunii, să pună pe seama diavolului puterea lui Dumnezeu”. Sf. Atanasie face trimitere la textul din Marcu 3, 29-30 în care se reliefează hula de neiertat a fariseilor: „Iar cel ce va huli împotriva Duhului Sâfnt nu are iertare, ci este vinovat de osânda veşnică. Pentru că ziceau: Are (Mântuitorul Hristos – n.n.) duh necurat!”. De altfel, Mântuitorul Hristos spune: „oricăruia care ar grăi împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).
Sf. Ioan Damaschin afirmă faptul că Sfântul Duh este Domnul de Viaţă Făcătorul (în Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 22). Purcederea Sfântului Duh din fiinţa Tatălui (cf. Ibidem, p. 22) “este alt mod de existenţă necuprins de minte şi necunoscut ca şi naşterea Fiului” (Ibidem, p. 21). Sf. Ioan Damaschin spune că “Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane” (Ibidem, p. 23). Pogorârea se poate explica prin efecte sale. Astfel, observăm că Sf. Duh se pogoară din Cer peste lume, iar efectul lucrării sale este pre-facerea: “Cuvântul (Mântuitorul Hristos – n.n.) s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu … în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”, spune acelaşi Sf. Părinte (Ibidem, p. 82). De Buna-Vestire, îngerul Gavriil i-a spus Fecioare Maria: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Luca I, 35.). De asemenea, Sf. Ioan Damaschin arată că: “Dar după ce a fost botezat şi după ce Duhul cel Sfânt s-a arătat oamenilor, pogorându-se peste El în chip de porumbel (Matei III, 16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32), de atunci s-a propovăduit cultul şi viaţa cea duhovnicească şi împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 174). Însă, cea mai elocventă interpretare a ideii de prefacere care rezultat al pogorârii Sfântului Duh se produce în cadrul Sfintei Euharistii. Fără a pogorî din Cer trupul înălţat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos – spune Sf. Ioan Damaschinul -, “pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi pogorîrea Sfântului Duh se prefac în chip supranatural în trupul şi sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi” (Ibidem, p. 145).
Din această cauză, pentru că este “de viaţă făcătorul” (cum afirmăm în Simbolul de credinţă), Îl numim pe Sf.Duh “Sfinte fără de moarte”. Interpretând ceea ce Sfinţii Serafimi spuneau în cântarea Trisanghion, Sf. Ioan Damaschinul spune: „Noi raportăm cuvintele „Sfinte Dumnezeule” la Tatăl şi prin aceasta nu dăm numai Lui numele Dumnezeirii, deoarece ştim că este Dumnezeu şi Fiul şi Sfântul Duh. Cuvintele „Sfinte tare” le raportăm la Fiul, dar nu lipsim pe Tatăl şi pe Sfântul Duh de putere. Iar cuvintele „Sfinte fără de moarte” le raportăm la Duhul Sfînt, fără ca să punem în afară de nemurire pe Tatăl şi pe Fiul, ci raportăm în chip simplu şi absolute toate numirile dumnezeieşti la fiecare dintre ipostase” (Ibidem, p. 96). Mântuitorul Hristos ne-a înfiat prin Duhul Sfânt. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al lui” (Romani VIII, 9.). Mărturisim că s-a făcut cunoscut şi se dă nouă prin Fiul. „A suflat, spune Sf. Scriptură, şi a zis ucenicilor săi: Luaţi Duh Sfint” (Ioan XX, 22), spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 26).
Sf. Ciprian al Cartaginei si Eusebiu de Cezareea considera ca Sfantul Duh este chipul Bisericii. Sf. Ciprian al Cartaginei (Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, PSB, vol 3 (Apologeţi de limbă greacă) p.440) spune: “De aceea Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel (Mt 3, 16, Mc. 1, 10 etc): pasăre simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături sălbatice, fără violenţă, fără să sfâşie cu unghiile, apropiată de oameni: soţ şi soţie în acelaşi cuib, îşi clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace giugiulindu-se şi fiind strâns legaţi unul de altul. Această simplitate trebuie să fie cunoscută şi în Biserică, această unire trebuie să existe, adică dragostea frăţească să fie ca a porumbeilor, prin blândeţe şi încredere, oamenii să fie la fel ca mieii şi oile”. Eusebiu de Cezareea consideră că “numai datorită unei puteri cereşti şi unui ajutor de sus a putut străluci asemeni razelor soarelui în toată lumea învăţătura mântuirii” (în Istoria bisericească, PSB, p. 69).
Cel care spune că pogorârea Sf. Duh este ziua de naştere a Bisericii creştine este Sf. Ioan Gură de Aur. “Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!“. Aşa glăsuieşte troparul acestui mare praznic al Bisericii noastre, de fapt ziua de naştere a Bisericii creştine, întrucât în această zi a luat fiinţă în chip văzut această instituţie divino-umană, întemeiată în chip nevăzut, o dată cu jertfa Mântuitorului pe cruce. Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (F.A. 2, 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (F.A. 2, 14-40). În urma acestei cuvântari înflăcărate s-au convertit la credinţa creştină şi s-au botezat cam la 3000 de suflete care, adăugându-se Ucenicilor şi celor dintâi următori ai lui Hristos, au alcatuit, prima Biserica crestina la Ierusalim, numita si Maica tuturor Bisericilor. De aceea Duminica Pogorârii Sfântului Duh este socotita ziua întemeierii Bisericii vazute, sau mai bine zis a botezului ei direct cu Sfântul Duh, revarsat de sus sub forma limbilor de foc.
Sf. Ioan Gură de Aur (“Predici la duminici şi sărbători”, Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh) ne spune că „Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor. Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii”.
Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simion Noul Teolog şi sf. Irineu de Lyon vorbesc despre roadele Sfântului Duh. Duhul Sfânt are nesfârşite lucrări. «Eu sunt cuprins de spaimă – zice Sf. Grigorie Teologul – când mă gândesc la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o Biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli”
Lucrarea prin care Duhul Sfânt ne uneste cu Hristos şi lucrează in noi, împreuna cu noi, la mântuirea noastră se numeşte harul dumnezeiesc. Harul este cel care pune începutul mântuirii în om. Lucrarea aceasta numită har, este comună tuturor celor trei persoane dumnezeiesti. Dar, întrucât Duhul e Cel care leagă harul de noi, se numeşte, cu deosebire, harul Duhului. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mantuirii. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care Dumnezeu face ce voieste. Aceasta e o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie. „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primească şi să conlucreze cu el, sau sa-l respingă.
Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta uşă. Duhul ne descuie „uşa” – Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască Cheia uşii e Duhul Sfânt… şi casa e Tatăl.. Uşa este Fiul, precum însuşi zice: „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine” (Cuvantul 59). Iar Sf. Irineu zice că “Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnica” (Sf. Irineu, Contra ereziilor).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon