Duminica a 7-a după Paşti – ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA LUCRARE A DUHULUI SFÂNT, ÎNVĂŢĂTURĂ ESENŢIALĂ A RUGĂCIUNII LUI IISUS – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU
P R E D I C Ă
la Duminica a 7-a după Paşti
(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic; Rugăciunea lui Iisus, Ev. Ioan 17, 1-13)
ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA LUCRARE A DUHULUI SFÂNT,
ÎNVĂŢĂTURĂ ESENŢIALĂ A RUGĂCIUNII LUI IISUS
ÎMPARATIA LUI DUMNEZEU. Dinamica arhitecturii terenului misionar creştin se înscrie în lucrarea Duhului Sfânt, Care doreşte cu orice preţ păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, indiferent de schimbările geopolitice şi geostrategice specifice vremurilor. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16, 12-13). În acest sens, menţionăm că expresia „pâinea cea spre fiinţă” (έπιουσιος) din rugăciunea „Tatăl nostru” descrie continuitatea lucrării Duhului Sfânt, după cum afirmă Origen, şi coincide cu ceea ceea ce Mântuitorul Hristos afirmă în această rugăciune că este împărăţia lui Dumnezeu, după cum precizează Sfântul Grigorie de Nyssa. În acest context, temerea Sfântul Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti. Astfel, observăm cum slava Împărăţiei lui Dumnezeu constă în păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti, ameninţată permanent de vitregiile vremurilor.
Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos – atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) – cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”.
În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. Cu adevărat fii ai lui Dumnezeu sunt doar cei care, cunoscându-L cu adevărat pe Mântuitorul Hristos (Ioan 10, 14), aud glasul Lui (Ioan 10, 16) pentru că vorbesc aceiaşi limbă cu El (Ioan 8, 43). De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Cum să păzească învăţăturile sănătoase arienii care nu au admis ridicarea Mântuitorului Hristos la nivelul dumnezeirii? Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu iconomahii care nu au acceptat coborârea Fiului lui Dumnezeu la firea omenească? Omul – aşa cum decurge din paragraful de la Ioan 17, 1-13, care se referă explicit la chenoză Mântuitorului Hristos – devine fiu al lui Dumnezeu doar în măsura în care se lasă pătruns de harul Sfântului Duh, aşa cum harul Sfântului Duh pătrunde doar prin locul în care omul a fost străpuns mai înainte de cuvântul Mântuitorului Hristos. Doar astfel, având mintea luminată de Duhul Sfânt, „se umple încă de aici – după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog – de slava viitoare, ca unul care se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului”.
LA SINODUL I ECUMENIC (325) A FOST INCLUS IN SIMBOL SI CREZUL IN SFANTUL DUH, deşi precizările referitoare la problema celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”, „a luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).
Deşi a trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“, a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie în privinţa recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt. Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.
BOTEZUL ŞI RUGĂCIUNEA ISIHASTĂ. Cel mai sintetic rezumat al învăţăturilor Sfintei Scripturi îl reprezintă rugăciunea isihastă, obţinută printr-o scurtă parafrazare a psalmului 50, care plasează virtutea milosteniei, alături virtutea credinţei şi de harul lui Dumnezeu, în vârful piramidei mântuirii. Nu este de mirare faptul că Sfinţii Părinţi au ales ca formă de rugăciune acestă esenţă a psalmilor, întrucât, după cum se exprimă Părintele Patriarh Daniel, „psalmii alcătuiesc forma concentrată a întregii Sfinte Scripturi” (Patriarhul Daniel, în „Cuvânt înainte” la Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 3). Un exemplu în acest sens este Sfântul Vasile cel Mare care socoteşte psalmii „îndrumătorul Duhul Sfânt spre virtute unind dogmele, (învăţătura credinţei – n.n.) cu plăcerea cântatului” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 7).
De ce este nevoie să fie botezaţi de preoţii Bisericii Ortodoxe cei care practică rugăciunea isihastă? Pentru că ispitele diavoleşti care tiranizează creaţia lui Dumnezeu îşi au corespondentul în adâncul întunecat al păcatului împregnat în materie şi pot fi combătute numai prin lumina cea înţelegătoare a harului lui Dumnezeu împărtăşit prin Botez, al cărui efecte asupra sufletului şi trupului uman putând fiind amplificate pe parcursul vieţii din lumea aceasta! Astfel, experienţa mistică isihastă a vederii luminii taborice se manifestă plenar doar după primirea Sfintei Taine a Botezului, orice altă variantă de interpretare fiind o eroare teologică suspectă de erezie (Pr. Doru COSTACHE, Experienţa Duhului Sfânt în viziunea Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Palamas, în „Sfântul Vasile cel Mare: Închinare la 1630 de ani”, Ed. a II-a revăzută, adăugită şi îngrijită de Emilian Popescu şi Adrian Marinescu, col. Studia Basiliana 1, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p 151). Toţi cei care au primit harului mântuitor la Taina Botezului au datoria conştientizării prezenţei şi lucrării harului lui Dumnezeu în propria lor persoană. Chiar dacă energia necreată străluceşte tuturor, puterea de receptare a ei diferă în funcţie de nivelul de vrednicie al fiecărui om în parte, în sensul că – după cum menţionează Sfântul Vasile cel Mare, el se comunică doar celor vrednici (μόνοις ὂ νμεθεκτόν τοῖς ἀξίοις) în timp ce restul au acces cel mult doar la imaginea refractată (ca în unda apei) a slavei dumnezeieşti (Arhid. Ioan ICĂ jr., Sinodiconul Ortodoxiei, Editura Deisis, Sibiu).
Incapacitatea practicării rugăciunii isihaste de către cei nebotezaţi se explică prin faptul că Taina Botezului este Taina luminării, adică rugul cel nears al Ortodoxiei care luminează drumul spre învierea întru slava lui Dumnezeu (pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 29). Aşa cum întruparea Mântuitorului Hristos poate fi considerat Botezul lui Dumnezeu în firea omeneascã, tot astfel Botezul este înfierea omului în viaţa dumnezeiască prin care fiecare creştin se înfrăţeşte cu Mântuitorul Hristos, „primul născut între mulţi fraţi”, după cum Îl numeşte Sfântul Teofan al Niceii.
Părintele Dumitru Stăniloae consideră că „apa Botezului e în chip ascuns materia veacului viitor”, iar „cristelniţa dumnezeiescului Botez un chip al pântecelui feciorelnic şi neprihănit al Maicii Domnului”. Marele teolog român ajunge la această concluzie, urmând exemplului Sfântului Grigorie de Nazianz. Acesta din urmă consideră că Mântuitorul Hrtistos, botezându-se în râul Iordan, îl sfinţeşte totodată şi pe Ioan Botezătorul, motiv pentru care îl şi numeşte „cel mai mare om nascut din femeie” (Matei XI, 11). Această observaţie îl determină pe părintele Dumitru Stăniloae să afirme că, întrupându-se în Fecioara Maria, Mântuitorul Hristos o sfinţeşte pe însăşi Născătoarea de Dumnezeu, tot aşa cum preotul scufundând pe cel botezat în cristelniţă se sfinţeşte la rândul său. „De aceea Părinţii bisericeşti văd Botezul întemeiat deopotrivă atât în Naşterea cât şi în Botezul Domnului. Cristelniţa este la ei atât chipul sânului Maicii Domnului, cât şi al Iordanului”. Acesta este motivul pentru care cel botezat trebuie să rămână într-o permanentă starea de jertfă, pecetluită prin numele primit atunci, care trebuie „să exprime relaţia în care cel botezat e pus cu Dumnezeu şi pe care trebuie să şi-o cinstească şi să şi-o împlinească”.
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon