C U V Â N T

 la Duminica a VII-a după Rusalii

Sf. Cuv. Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare; Sf. Cuv. Die; Aflarea moaştelor Sf. Cuv. Serafim de Sarov

Ap. Romani 15, 1-7; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15;

Ev. Mt. 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum);

a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus)

PUTEREA MÂNGÂIETOARE A CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU

“După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29)

Absenţa libertăţii interioare în Hristos. Vai celor care transformă credinţa lor în nebunie! Caracterul tragic al păcatului împotriva Duhului Sfânt săvârşit de cei care pretind că se erijează în justiţiari ai unei false dreptăţi divine reiese, spre exemplu, şi din însuşi dramatismul momentului evanghelic în care fariseii reproşau din invidie Mântuitorului nostru Hristos că “scoate pe demoni cu Beelzebul – Domnul muştelor, unul din numele date de iudei în batjocură diavolului – căpetenia demonilor” (Mt. 12, 24). Problema de fond a unor asemenea agresori este aceea că, preluând doar superficial tezaurul de credinţă, nu înţeleg faptul că credinţa religioasă nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala şi, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu. Astfel, toate aceste suflete nefericite – investind pe altcineva decât pe Dumezeu cu atributul de autor al minunilor – nu fac altceva decât să se lepede de fapt de Dumnezeu şi să se pună practic în slujba diavolului care dintru început şi-a dorit acest lucru.

Din nefericire, chiar şi printre creştini există suflete nefericite care atribuie răului lucrări vindecătoare, „blestemându-L astfel pe Sfântul Duh”, după cum precizează Sf. Vasile cel Mare, “fapt care nu li se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32). O imagine ideală, dar bolnăvicioasă, de sine construită sistematic în mintea acestor suflete nefericite poate deveni extrem de chinuitoare şi să izbucnească cu violenţă în afară. Pentru că se cred deja ajunse la sfinţenie, în timp neagă starea de păcat în care de fapt trăiesc, ajung la un grad atât de mare de distorsiune duhovnicească încât merită mustrarea proorocului Isaia care spune: “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău” (Is. 5, 2). Din păcate, în numele acestei imagini ideale aceste suflete nefericte îşi judecă semenii, câzând în patima nebunească a fundamentalismului religios. Vindecarea de această boală ca de orice boală trupească şi sufletească în general, o putem considera doar minune dumnezeiască. Ne dăm seama de vindecarea acestei distorsiuni duhovniceşti, abia când aceste suflete nefericite vor ajunge să gândească întocmai ca fostul persecutor fanatic al creştinilor, ulterior ajuns Sf. Ap. Pavel, când afirmă „căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Astfel, datorită experinţei vindecării de o astfel de boală sufletească a Sf. Ap. Pavel, Biserica a învăţat că nu se cuvine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm mînia lui Dumnezeu să se manifestă cu dreptate în judecata sa: ,,Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti“, spune Domnul (Rom. 12,18-21).

Absenţa libertăţii în Hristos, duşmanul diavolului, este cea mai cumplită dintre oricare dinte bolile sufleteşti şi trupeşti de care poate suferi un om. Cu cât ajungem să iubim mai puţin păcatul şi mai mult pe Dumnezeu, cu atât vom fi mai liberi în Hristos. Pentru aceasta trebuie să înţelegem că diavolul, patronul păcatului, nu este un binefăcător al omului, chiar dacă poate înceta temporar răul pe care i-l provoacă. Interpunându-se între om şi Dumnezeu, el nu face altceva decât să-şi consolideze propria libertate limitând libertatea sufletească a omului. Dar, libertatea diavolului este nebunia omului! Noi ştim că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17). Ura presupune de fapt îmbolnăvirea simţului adevărului. De aceea credem că cu cât un om Îl huleşte/urăşte mai mult pe Dumnezeu cu atât îi face mai mult loc diavolului în viaţa sa, transformându-l într-un sclav al minciunilor sale. “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii ” (Ioan 8, 44).

“După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29), le spune Mântuitorul nostru Hristos celor doi locuitori orbi ai oraşului Capernaum. Etimologic, Capernaum, numele oraşului în care şi-a avut reşedinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înseamnă “satul lui Naum (probabil Profetul Naum, sec. VI î.d.Hr.  – Naum (ebr.) = Mângâietorul)”, dar care se mai poate traduce şi prin „Cetatea mîngîierii”. Cu siguranţă locuitorii acestui oraş se simţeau apropiaţi de persoana Profetului Naum, cel care a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica dominaţie asiriană, fiind capabil să prevadă sfîrşitul Asiriei antice, a cărui capital era Ninive, încă din momentul în care aceasta se afla la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Astfel, mesajul profetic al lui Naum care arată că prăbuşirea survine în urma păcatului (Naum 3, 1-7), într-o asemenea situaţie, sprijinul economic sau militar fiind inutil (Naum 3, 8-19), este repus în lumină după şase secole de Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dummnezeu, Care arată puterea mângâietoare a credinţei locuitorilor din Capernaum, în special fariseilor, care considerau că “cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Mt. 9, 34).

Cât de importantă este puterea mângâietoare a credinţei  ne-o arată profetul Iona. Spre deosebire de verdictul ireversibil al lui Naum despre soarta cetăţii Ninive, profeţia lui Iona arată faţa iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu care, a cărui iertare poate fi mijlocită de oameni, dar şi faptul că, atunci când oamenii nesocotesc această putere şi refuză pocăinţa, Dumnezeu îi pedepseşte nemijlocit. „Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude­cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte­rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă. Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ştergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în­tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor­lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, nota 1233).

Duhul Sfânt, Mângăietorul, este cel care, prin mijlocirea apostolilor, episcopilor şi a preoţilor, iartă păcatele: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Părintele Constantin Necula, referindu-se la acelaşi eveniment, dar relatat în Evanghelia după Marcu (Marcu 2, 1-12), explică faptul că Biserica Ortodoxă nu învaţă că apostolii, episcopii şi preoţii iartă păcatele (Mt. 18, 18), ci “îi arată ca pe unii dintre cei patru prieteni care sparg acoperişul conştiinţei, pentru că pe funiile prieteniei, rugăciunii, iubirii camaradereşti şi ale smeritei făptuiri creştine să poarte pe prietenul lor, paralizatul de păcate, dinaintea lui Dumnezeu Mântuitorul”. Iar, semnul iertării este descris astfel de Sf. Simeon Noul Teolog: “În zadar se numeşte creştin acela, care nu are dovadă sensibilă că Harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în el”. Cu alte cuvinte, iertarea păcatelor coincide cu împărtăşirea harului lui Dumnezeu, aşa cum Taina Împărtăşaniei este condiţionată de Taina Spovedaniei.  Iertarea de păcate reprezintă o golire de păcate în vederea împărtăşirii cu harul lui Dumnezeu. Fără dobândirea harului lui Dumnezeu, golirea de păcate şi purificarea omului nu are niciun impact duhovnicesc, ci reprezintă un nou făgaş al patimilor şi păcatelor omeneşti.

În replică la acuza că “scoate pe demoni cu domnul demonilor” (Mt. 9, 34), Mântuitorul Hristos li se adresează iudeilor cu cuvintele: “Voi aveţi drept tată pe diavolul” (Ioan 8, 44). În felul acesta, observăm cum principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau „imobilizând” conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi.Prerogativele diavolului asupra păcătoşilor pot fi contestate numai prin îndrăzneala omului de a cere iertarea păcatelor, punându-se, astfel, sub pavăza părintească a lui Dumnezeu. Romano Guardini, analizând cuvintele muribundului Markel, fratele părintelui Zosima din romanul „Fraţii Karamazov”, remarcase fenomenul generaţionismului spiritual: ”Copilul a adunat în sine câte ceva din viaţa muribundului şi acesta, apoi, a dat roadele sale care, acum, înfloreau în cel care continua să trăiască, în acea plenitudine inexplicabilă care, în copilul care murise precoce fusese negată” (Romano GUARDINI, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia, 1951, p. 85.). De aceea, pentru a nu deveni instrumente ale diavolului, trebuie să depăşima etapa de alfabetizare a credinţei în Dumnezeu. Problemele cu care se confruntă astăzi omenirea demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa oamenilor, care nu-i lasă să asculte şi să urmeze glasul evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi, după cum se exprima  Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, „dovadă că noi suntem în trăirea creştinismului abia la început, abia la alfabet. Omenirea încă nu s-a pătruns până în adâncul fiinţei sale de duhul lui Hristos şi idealul evanghelic” (Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, Mântuieşte Doamne poporul tău, Sibiu, 1945, p.118).

NEVOIA NE INVATA SA RESPECTAM VOIA LUI DUMNEZEU. Nevoia te învaţă!, spune un vechi proverb românesc. Însă, nevoia nu reprezintă o motivaţie suficientă, chiar dacă unii, cum ar fi Abraham Maslow (acesta propunea in 1943, in articolul “A Theory of Human Motivation”, o piramida a nevoilor), spre exemplu, o consideră suficientă pentru a explica motorul care generează mişcările executate de om în această viaţă. Ştiinţific, în spatele principiului nevoilor care setează viaţa omului se ascund, de fapt, legile naturii. Teologic, Dumnezeu a fixat, fie direct, fie indirect, inclusiv si legile naturii (Facere 1,1). Practic, originea nevoilor se regaseste in pierderea comuniunii depline a omului cu Dumnezeu. Astfel, nevoile sunt o consecinta a pacatului stramosesc. Atata timp cat a existat o consonanta deplina intre voia omului si voia lui Dumnezeu nu existau nevoi. Prin urmare, putem concluziona ca, prin absenta Sa, Dumnezeu face loc nevoilor in lume, acestea nefiind altceva decat golul pe care s-a creat prin sfasierea comuniunii divino-umane. Cu alte cuvinte, sfintenia presupune anihilarea nevoilor umane.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon