P R E D I C Ă

la

Duminica a 31- a după Rusalii

(Vindecarea orbului din Ierihon)

Ap. I Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43

Motto: “Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38)

Învăţăturile despre milostenie ale regelui David. Episodul vindecării orbului din Ierihon, care ridică problema raportului dintre credinţă şi milostenie, este marcat de apelativul cu care orbul din Ierihon se adresează Mântuitorului nostru Hristos pe care Îl numeşte “Fiul lui David”? De ce Îl numeşte astfel? Se ştie că Mântuitorul Hristos ia trup din sămânţa lui David prin Fecioara Maria: „Şi în sămânţa ta (a Mariei) vor fi binecuvântate toate neamurile” (Facere 22,18). Această sămânţă, însă, este „o rămăşiţă aleasă prin har” (Rom. 11, 5), deosebită de sămânţa cea rea, o acuzaţie pe care Însuşi Dumnezeu o aduce întregului neam omenesc. Este o sămânţă deosebită inclusiv prin modul în care operează în ea virtutea milosteniei.

Pentru a înţelege această deosebire, cred că ar trebui analizat modul în care Biserica îşi desfăşoară misiunea ei sfinţitoare în lume. Astfel, observăm că Biserica, prin Sfintele sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau „spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe cât este de adevărat că tot ceea ce este corupt în natura creată se consideră că împrumută trăsăturile inestetice ale diavolului „necurat, întunecat, fără chip şi fără ruşine”, după cum îl descrie Sf. Vasile cel Mare (Molitfele), la fel de adevărat este că frumuseţea harului dumnezeiesc poate acoperi mulţime mare de defecte, ajungându-se până acolo încă frumuseţea să fie considerată direct proporţională cu interesul omului pentru mântuirea sufletului său.

Credinţa creştină nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu „Milostivul” (Ps. 114, 5). Milostenia – după modelul inspirat de psalmul 50 compus de regele David – nu anulează identitatea persoanei, ci, dimpotrivă, o sprijnă printr-un gest matern în efortul ei de eliberare din chingile neputinţei.

Necesitatea milei pentru om, reliefată de Sfânta Scriptură, se explică prin faptul că omul, oricât de drept s-ar considera (chiar şi înaintea lui Dumnezeu, cum a fost cazul regelui David), nu este totuşi infailibil. Sfânta Scriptură, aşa cum demonstrează regele David, pledează pentru o justiţie socială care, prin practicarea virtuţii milosteniei, care „acoperă o mulţime de păcate” (Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 8), stabileşte un modus vivendi sau, mai exact, o convieţuire paşnică a oamenilor între ei şi împreună cu Dumnezeu. Concluzia, aşa cum se desprinde din Sfânta Scriptură, este că dreptatea este întotdeauna doar de partea celui mai milostiv (Pildele lui Solomon 12,10 şi 29,7). Acest lucru ar trebui să fie suficient de convingător pentru ca virtutea milei să devină comună tuturor creştinilor, dovedind dreapta credinţă a acestora.

Dar, pentru a avea valoare duhovnicească, orice milostenie trebuie făcută cu binecuvântare în numele lui Dumnezeu, situându-se cu prudenţă pe traiectoria duhovnicească ascendentă a proniei dumnezeieşti. Este greu ca, după ce un om ia seama numai la cele de aici, nesocotindu-L în calculele sale pe Dumnezeu, să înţeleagă că pe lumea aceasta nimic nu este întâmplător, ci proniator! Oare, unui asemenea om care are pretenţia de a fi milostiv cu proprii semeni, nu i s-ar cuveni recomandarea duhovnicească de a fi şi mai milostiv cu un Dumnezeu în capul căruia răstoarnă de obicei toate nemulţumirile şi frustările proprii, ferindu-se cu prudenţă în primul rând de a mai păcătui? Există numeroase mijloace de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu: citirea Sfintelor Scripturi, minunile lui Dumnezeu, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii. Dar, dintre toate aceste metode cea mai eficientă este mila creştină exercitată în momentele în care este cea mai mare nevoie de ea. Cum ne dăm seama de această nevoie? Atunci când observăm că nemila semenilor învârtoşează sufletul celui aflat în nevoie şi-l împiedică să se apropie de Dumnezeu, aşa cum reiese din plida cu oaia cea pierdută (Luca 15, 1-7).

Vindecarea orbului din Ierihon relevă faptul că vederea poate avea două înţelesuri diferite. Este vorba pe de o parte de vederea efectivă a realităţii imediate, care cade sub incidenţa simţului văzului, iar pe de altă parte de vederea duhovnicească prin credinţă.  Prin urmare, putem concluziona că prin vindecarea sa fizică, orbul din Ierihon este chemat să-şi îmbogăţească duhovniceşte creşterea fizică şi intelectuală prin desfăşurarea unor acţiuni de binefacere conciliabile cu Evanghelia Mântuitorului Hristos, luând aminte cu grijă însă şi la cuvântul Sfântului GRIGORIE al NYSSEI care ne atrage atenţia astfel:  „Căci nimeni să nu vadă această virtute (mila – n.n.) arătându-se numai în cele materiale. Pentru că, în acest caz, ea nu ar fi decât o faptă a celor ce au vreo putere să facă binele”[1]. Într-o tipăritură pe care Sfântul Antim Ivireanul a dedicat-o marelui voievod martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti (1688-1714),  intitulată Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon Înţeleptul, se spune: „Dreapta-credinţă este dovedită în special prin milostenia către săraci. Să fii sigur că este pierdută acea zi în care nu ai făcut bine cuiva şi, în aceeaşi zi, nici tu nu vei fi ajutat de Dumnezeu. Dobândeşte, aşadar, obiceiul să faci milostenie, ca şi tu să dobândeşti mila lui Dumnezeu”[2]. Cu alte cuvinte, prezenţa în noi a virtuţii milei creştine, arată că harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează în noi, „dincolo de controlul nostru”[3], după cum se exprimă pr. prof. Stanley Harakas: „Facerea de bine arată că Duhul naşte în noi înclinaţia reflexă de a face bine altora, mai ales celor aflaţi în nevoi”[4].

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sfântul Grigore al Nyssei, Despre „fericiri”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 76.

[2] Vasile Macedoneanul, Împăratul Bizanţului, Conducătorul creştin înţelept. Învăţăturile  către fiul său, Leon ce Înţelept, Împăratul Bizanţului, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 46

[3] pr. Prof. Stanley S. Harakas, Despre viaţă şi mântuire, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 152.

[4]Ibidem, p. 162.