P R E D I C Ă

la

Duminica a 29-a după Rusalii

(Vindecarea celor 10 leproşi)

Ap. Coloseni I, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19

Motto: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne pe noi!” (Luca 17, 12)

Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru înseamnă, după profeţia proorocului Isaia (Isaia 53, 4 – 5), că “El (Mântuitorul Iisus Hristos) a luat asupra-şi bolile noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat … El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“. Cu toate acestea, credinţa creştină ortodoxă nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala şi, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu.

Din păcate, aspecte cotidiene care fac notă comună în viaţa de familie a multor oameni intră în conflict cu viaţa duhovnicească propovăduită de Biserică. Să luăm ca exemplu următorul paradox din viaţa de familie, dar care s-ar putea extinde foarte bine şi la tipul de relaţie pe care unii din poporul evreu îl aveau cu Dumnezeu, aşa cum reiese din pilda celor 10 leproşi: De ce, în unele familii, oamenii la necaz sunt uniţi, iar când le este bine sunt dezbinaţi? Pentru că în cadrul lor s-a comis de-a lungul timpului un abuz de „familiaritate excesivă” prin încurajarea răsfăţului sau, mai corect spus, a dragostei făţarnice! Pentru a ne da seama de rolul nefast al răsfăţului în viaţa de familie este suficient să facem precizarea că printre relele care decurg din răsfăţ enumerăm, spre exemplu, lipsa cinstirii sau, mai rău, neglijarea părinţilor.  Din păcate, de cele mai multe ori, ne dăm seama de abordarea pedagogică greşită numai atunci când vedem cum copilului nostru, suferind de autosuficenţa caracteristică secularizării[1], nu-i mai pasă de noi pentru că suntem uzaţi de bătrâneţe sau boală şi nu-i mai suntem utili sau în momentul în care se revoltă împotriva credinţei noastre pentru eşecurile personale, dar pe care le pune în seama mentalităţii noastre bisericeşti pe care o consideră depăşită.

Şi, totuşi, de ce este atât de nociv răsfăţul? Duhovniceşte, el poate fi definit drept o „stare de îndreptăţire de sine” a celor care, îngâmfaţi, consideră că totul le este permis! Astfel, atunci când Sfântul Apostol Pavel spunea că “iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă” (I Cor. 8, 1) descrie un principiu pedagogic creştin fundamental: omul trebuie călăuzit spre înţelegerea semenilor, iar nu spre o semeaţă îndreptăţire de sine. Acest verset paulin, care în opinia noastră face diferenţa între călăuzirea activă şi cea reactivă, nu ne îndreptăţeşte să renunţăm la sfaturile cele înţelepte. Un astfel de sfat înţelept este şi acela că educarea unui copil trebuie să fie o prelungire a iubirii din sânul familie! Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica şi familia trebuie să îşi unească eforturile pentru a duce la bun sfâşit misiunea pedagogică comună de a-i învăţa pe copii cum să scape din capcanele unei societăţi dominate de un curent orientat spre un profit imediat care, din nefericire, continuă să facă generaţii întregi de tineri să sufere din cauza unei stime de sine scăzute. Este suficient să enumerăm ca simptome ale acestui flagel cu care se confruntă aceste generaţii de tineri numai câteva din cele care fac notă comună în tot mai multe ţări dominate de astfel de spirit comercial, aşa cum sunt anorexia sau bulimia, sinuciderile, crimele şi violurile.

Idealul educaţional ar trebui reorientat spre respectul faţă de dragoste, aşa cum este pus în valoare de către Biserică, iar nu de erotism, cum speculează din motive stric comerciale întreaga industrie audio-vizuală. Omul este înzestrat de Dumnezeu încă de la naştere cu tot felul de sentimente, inclusiv cu sentimentul dragostei. Dacă aceste sentimente nu sunt educate potrivit scopului propus de Dumnezeu, se ajunge la stări conflictuale cu deznodământ dramatic pentru om. Acest lucru este valabil, însă, nu doar pentru dragoste, ci inclusiv pentru sentimentul religios. Făcând o autocritică, considerăm că astfel pot fi explicate inclusiv incidenţele religioase ancestrale necreştine din practica creştin-ortodoxă de astăzi sau din comportamentul unor oameni care se socotesc pe sine atei, care au fost speculate tot comercial de către unii antreprenori culturali.O astfel de incidenţă a determinată de lipsa de educaţie creştină este şi practica fetişistă ancestrală pe care o regăsim astăzi în plan social sub forma multor forme de intoleranţă, inclusiv religioasă. Simptomatic această practică se manifestă sub forma impresiei că, atunci când este detestată o persoană, ceva din fiinţa acelui om s-ar fi amestecat cu lucrurile sau persoanele cu care s-a intersecta, devenind şi acestea, în egală măsură, demne de dispreţuit. Tocmai din această cauză considerăm că dragostea este un punct convergent al vieţii de familie şi al celei duhovniceşti.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon 

[1] Mitropolitul Daniel Ciobotea în Iluminism şi isihasm. Documentele Simpozionului internaţional desfăşurat la Centrul cultural-pastoral Sf. Daniil Sihastru de la Durău (5-7 septembrie 2001), Colecţia TRINITAS, Iaşi, 2006, p. 53: „Pentru raţiunea umană autosuficientă care nu se mai raportează la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu mai are nimic transcedent şi veşnic cu el. El este condamnat să se mulţumească  cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o câştigă cu lăcomie şi cu orice preţ în lumea materială şi trecătoare.Şi aceasta se realizează într-o societate secularizată, suficientă sieşi, care se închide în ea însăşi sau chiar devine totalitară şi opresivă în numele sau sub pretextul idealurilor de libertate, egalitate, unitate, progres, pragmatism etc., care se transformă rapid în idoli sau ideologii ale puterii ”.