Rezistenţa Bisericii în spaţiul liturgic – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, declararea anului 2017 ca Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Această hotărâre sinodală este cu atât mai nimerită cu cât ne va ajuta să medităm mai profund la schimbările petrecute odată cu anul 1989 şi să înţelegem mai bine, printre altele, ce a însemnat retragerea Bisericii în spaţiul liturgic şi care sunt efectele ei în plan social.
Ceea ce putem noi remarca acum, după 1989, este în primul rând insistența cu care a rezistat Biserica Ortodoxă Română, continuând să‑şi desfăşoare viaţa liturgică în ciuda opresiunii comuniste. În acest răstimp de încercare a poporului român, așa cum a fost perioada comunistă, întreaga activitate bisericească s‑a concentrat asupra menținerii acestei vieţi liturgice, precum și a dezvoltării teologiei ortodoxe românești. Subliniind faptul că Biserica a rezistat prin Liturghie, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania făcea, în 1990, următoarea afirmație: „Totuși, funcția esențială a Bisericii este aceea sfințitoare, iar sfințirea se face prin actul liturgic. Or, acest act liturgic s‑a menținut în permanență în Biserică” (Valeriu Anania, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în Revista „22” nr. 40, 19 octombrie 1990,p. 15). Justificarea păstrării cu stăruință a Liturghiei este explicabilă în măsura în care se înțelege importanța acordată de acest ierarh capacității Bisericii Ortodoxe Române de a păstra de‑a lungul timpului adevărurile de credință nealterate.
În acest context, demn de remarcat este faptul că, la nivelul parohiei, viața liturgică presupune simbioza dintre viața de zi cu zi şi teologhisirea cuvântului lui Dumnezeu. În perioada comunistă, mai ales acolo unde au fost preoți de înaltă ținută moral‑duhovnicească, s‑a creat un veritabil spirit de „disidenţă” creștin‑ortodoxă, care trebuie înțeles mai degrabă ca modalitatea prin care Biserica a reușit să țină vie predica cuvântului lui Dumnezeu, ajungând la inima credincioșilor, și în special a tinerilor și a intelectualilor.
Un exemplul clasic de îmbisericire a intelectualității îl constituie Biserica „Sfântul Silvestru” din București. Această parohie a resimțit din plin presiunea Securității, părintele Constantin Galeriu fiind chiar și bătut, semn că deranja puterea politică prin faptul că aici se strângeau personalităţi deosebite ale culturii românești. Din viața liturgică și teologhisirea cuvântului lui Dumnezeu în acest spațiu bisericesc se vor inspira atât tinerii revoluționari din 1989, cât și reprezentanți ai puterii politice postcomuniste. Sensul disidenţei acestei biserici nu a fost unul violent, ci din contră, o propovăduire cât mai serioasă a spiritului creștin, o concentrare asupra problemelor de credință ortodoxă care, prin faptul că atrăgea o mulțime de oameni și făcea notă discordantă cu ideologia comunistă, deranja regimul de dictatură ceaușistă. Aceasta i‑a făcut pe mulți intelectuali și tineri să exclame cu bucurie: „Și eu am fost la Biserica Silvestru!”
O singură nemulțumire au avut și au încă acești tineri și intelectuali de la această disidenţă ortodoxă: le‑ar fi plăcut ca ea să constituie „scânteia” mișcării din 1989!