Parohia Icoanei – Icoana Întâmpinării Domnului, Pr. Marcel Stavara
Creştinismul se întemeiază pe existenţa istorică sigură a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, însă Evanghelia nu este o carte de istorie, ci o revelare a planului de mântuire realizat de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre dovezile istorice ale venirii pe pământ a lui Mesia, iar aceasta se observă nu numai din lucrurile mari şi minunate, ci mai ales din cele simple. Căci o deosebire fundamentală între viaţa lui Iisus Hristos şi a celorlalţi întemeietori de religii constă în simplitatea care, în contrast cu sublimitatea învăţăturii şi cu puterea Sa, ne convinge că întemeietorul creştinismului nu a fost doar om. Naşterea smerită în iesle, tăierea împrejur, închinarea la templu la 40 de zile, toate aceste evenimente sunt descrise în Evanghelii foarte simplu, cald, duios şi uman, viaţa Lui decurgând simplu şi firesc până la vârsta de 30 de ani.
Icoana Întâmpinării descoperă bogate semnificaţii dogmatice ale evenimentului mântuitor, cu implicaţii directe în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Urmând întru totul textul evanghelic (Luca 2), prezentarea la templul din Ierusalim este situată în timp la 40 de zile după naşterea în peşterea din Betleem, însă înainte de închinarea magilor în „casa” unde era Pruncul, deoarece se înţelege că, după ce Irod a dat porunca omorârii pruncilor, Sfânta Fecioară Maria şi dreptul Iosif nu mai puteau merge la Ierusalim pentru ceremonia cu caracter public. Potrivit Legii mozaice, „când s-au împlinit zilele curăţirii lor”, Sfânta Fecioară şi dreptul Iosif au adus Pruncul „să-L pună înaintea lui Dumnezeu”, un act ce se săvârşea în amintea pruncilor evrei salvaţi în Egipt prin sângele mielului pascal (Ieş. 12). Fiul lui Dumnezeu întrupat este din veşnicie în Tatăl şi nu ar fi trebuit să Se supună acestei rânduieli, la fel cum, fiind născut din iniţiativă dumnezeiască şi fără sămânţă bărbătească, nu ar fi trebuit să fie tăiat împrejur. Însă Logosul neîntrupat a dat Legea lui Moise, iar acum, intrat ontologic în rândul persoanelor umane, a trebuit ca şi El să o respecte, ca să nu fie călcător de Lege (Mat.5,17). Hristos a împlinit toată dreptatea pentru a se solidariza cu poporul ales, în mijlocul căruia S-a născut. Sf. Grigore Palama învaţă că Mântuitorul S-a lăsat adus la templu „nu din necesitate de curăţire, ci din ascultare” în deplină smerenie. Această smerenie se prelungeşte şi asupra Maicii Domnului care a zămislit fără sămânţă şi a născut fără stricăciune, deci nu a avut nevoie de curăţire.
Subiectul principal şi fundamentul icoanei îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos Care nu este înfăşat ca Prunc în scutece. „De obicei este îmbrăcat într-o tunică scurtă, care adesea Îi lasă picioarele goale. Aşezat pe braţele întinse ale bătrânului Simeon, se poate vedea uneori binecuvântând. Este Iisus – Emanuel: „Cel vechi de zile Prunc S-a făcut după trup”. „Cel Care a dat Legea lui Moise în Sinai […] S-a supus aducându-Se la templu” (Vecernie, glas 1)”[1].
Maica Domnului este reprezentată cu mâna stângă acoperită de maforion, iar cu dreapta, în semn de oferire, încredinţează Pruncul bătrânului Simeon. Relaţia irepetabilă ca rudenie de sânge, a naturii umane, dintre Mamă şi Fiu indică unitatea supremă şi efectul produs de naşterea supranaturală: sfinţenia – care se dăruieşte cu bogăţie. Naşterea supranaturală ne-a descoperit pe Dumnezeu ca primitor de natură umană de la creatura Sa, iar pe om ca dăruitor. Însă purtarea în pântece a Ipostasului Cuvântului a sfinţit-o pe Fecioara Maria şi i-a dăruit o fire atotcurată, ceea ce se arată prin dăruirea mai departe a lui Hristos către dreptul Simeon şi întregii lumi. Propriu-zis scena Întâmpinării prezintă în centru două uşi asemănătoare uşilor împărăteşti, în spatele cărora se află masa pe care este aşezată o carte. Chiar dacă ne aflăm în templul din Ierusalim „relaţia de interioritate reciprocă a Maicii Domnului cu Fiul ei anticipă şi prefigurează acelaşi tip de relaţie dintre Hristos şi Biserica Sa. În chip asemănător Maicii Domnului, Biserica Îl are în sine, în mod tainic, pe Mântuitorul, Care este Capul ei nevăzut”[2] şi-L oferă lumii prin propovăduire permanentă pe Hristos, Care să sfinţească sufletele credincioşilor.
Venind la templu „din îndemnul Duhului”, – ca semn de intrare într-o perioadă pnevmatică-, dreptul Simeon ne apare încovoiat de numărul anilor, ţinând Pruncul cu mâinile acoperite de veşmânt, cu mare evlavie, iar faţa lui exprimând bucuria împlinirii promisiunii făcută lui de către Dumnezeu. Simeon a primit Pruncul, nu L-a luat, căci Dumnezeu totdeauna Se primeşte. El cere lui Dumnezeu să-l odihnească în pace pentru că, pentru sufletul curat, vederea lui Mesia este o învingere a morţii înainte ca moartea să fie desfiinţată ontologic pe Cruce. Realitatea că L-a primit şi-L ţine în brate pe Atotţiitorul, îl face pe bătrânul Simeon să uite că îndată ce L-a văzut pe Mesia, va primi şi moartea, care nu mai contează atunci când Îl ţii în braţe sau, mai degrabă, când eşti ţinut în braţe de Dumnezeul vieţii. Prin aceasta dreptul Simeon adevereşte că moartea este predare completă şi voluntară a omului lui Dumnezeu, care ştie că moare, dar se bucură pentru că nu mai moare în deznădejde ca cei din neamul său de dinainte, ci moare cu siguranţa că Lumina cea adevărată a venit în lume, a văzut-o şi se grăbeşte să vestească şi celor din întuneric că a sosit Hristos, Care va veni şi în iad ca să elibereze sufletele drepţilor. Nu întâmplător rugăciunea dreptului Simeon o găsim şi în canonul de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie: Simeon L-a avut în braţe, noi Îl avem pe Hristos euharistic în noi tot timpul, dacă rămânem în El.
În spatele Maicii Domnului este reprezentată prorociţa Ana, femeie evlavioasă ajunsă la adânci bătrâneţi, care nu se depărta de templu. „Aceasta are capul întors către dreptul Iosif, mâna ei cea dreaptă este ridicată într-un gest care indică conversaţia, iar în mâna stângă poartă un sul pe care scrie: „Pruncul Acesta a făcut cerul şi pământul”[3].
În partea stângă icoana înfăţişează pe dreptul Iosif care aduce în faldul hainei sale ofranda părinţilor săraci (Lev.12), o pereche de turturele sau de porumbei.
După ce afirmă dumnezeirea Pruncului, dreptul Simeon Îi dezvăluie încă două realităţi: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora”, adică spre căderea celor ce se împiedică de omenitatea Lui şi nu-I recunosc dumnezeirea. Sfântul Teofilact al Bulgariei traduce aici căderea prin aceea că prin Hristos a căzut răutatea şi păcatul din sufletele celor ce cred şi urmează Lui, şi se ridică la înălţimea bunătăţilor şi a darurilor Împărăţiei Sale veşnice.
Apoi Hristos este pus ca „semn care va stârni împotriviri”. Şi cu adevărat Iisus Hristos va fi un semn de împotrivire până la Parusie nu numai pentru Israel, ci pentru toţi oamenii care vor nega dumnezeirea Sa. De la romanii care batjocoreau credinţa creştinilor, la filosofii care nu concepeau ca Dumnezeu să Se facă om, până la erezii care au negat fie omenitatea, fie divinitatea, de la curente gnostice şi până la actualele mişcări neo-religioase, curente ideologice şi cercuri esoterice, Hristos – Mântuitorul a fost o piatră de poticnire dar nu din cauza Lui, ci tot din cauza egoismului uman care şi-a format un zid de falsă autonomie şi nu vrea să primească mesajul Său mântuitor. În plan filosofic, Hristos este întrebarea inevitabilă. Teologic, Mântuitorul este adevărul concret „pentru că numai El este Absolutul Personal, persoana imediată şi presantă; alter-ego de care nu scapă nimeni… Dovada că nimeni nu scapă este faptul că orice om – fie că vrea, fie că nu vrea, fie că ştie, fie că nu ştie – se raportează de fapt la Adevăr ca la Persoana Absolută şi răspunde astfel, vrând-nevrând lui Hristos”[4].
În încercarea de a surprinde dinamismul evenimentului, icoana ne prezintă pe dreptul Simeon primind Pruncul, dar fiind şi pe punctul de a-L înapoia Maicii Sale căreia îi descoperă misiunea ei încărcată de bucurie dar şi de jertfă şi suferinţă, căci Sfânta Fecioară n-a avut durere la naşterea Fiului, ci durerea s-a manifestat în momentul răstignirii pe Cruce. Creştinismul a întâmpinat de-a lungul celor două milenii diferite atitudini: încreştinarea directă, lentă şi solidă, dar şi indiferenţă sau respingere totală. Poate că aceasta este sabia actuală care trece prin sufletul Maicii Domnului când vede oameni negându-L pe Hristos. Însă astăzi suntem încredinţaţi că Maica Domnului nu mai tace, aşa cum a fost în ziua aducerii la templu, ci stă lângă tronul lui Hristos şi se roagă pentru întâmpinarea spirituală a Acestuia de către toţi oamenii şi primirea Lui în viaţa lor.
Pr. Marcel Stavara
[1] Leonid USPENSKY, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pp. 181-182.
[2] Pr. Conf. Dr. Ştefan BUCHIU, Maica Domnului – o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 146.
[3] † Petroniu FLOREA, Icoana ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002, pp. 198-199.
[4] Pr. prof.dr. George REMETE, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 21.