Duminica după Botezul Domnului – Începutul propovăduirii Domnului – PUTEREA DE A-L MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU! – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU
C U V Â N T
la Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului, Ev. Mt. 4, 12-17)
PUTEREA DE A-L MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU!
Motto: “Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei IV, 16, respectiv Is. I X, 1)”.
SĂ NE CURĂŢĂM SUFLETELE NOASTRE DE NECREDINŢĂ! Acţiunea de mântuire a sufletelor oamenilor, nivel de trăire duhovnicească la care se ajunge doar prin har, credinţă şi fapte bune, este determinată de vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani X, 9), mijlocul principal de a convinge omul să creadă în Dumnezeu. Vestirea Cuvântulu lui Dumnezeu presupune citirea Sfintelor Scripturi, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi a minunilor Sale şi predica prin pilda vieţii. Însă, conform învăţăturii Bisericii, mijlocul esenţial de a convinge omul să creadă în Dumnezeu îl reprezintă predica deoarece “credinţa vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu” ( Romani X, 17). Însă, pentru a putea auzi pe vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu este necesar să ne curăţăm sufletele noastre de necredinţă. În acest sens, este elocventă pilda cu necredinciosul şi preotul misionar de pe un vapor transatlantic. Necredinciosul a spus preotului: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu stiu unde-I”. Preotul i-a spus: “În felul acesta nici n-ai să-L vezi vreodată pentru că, a-L vedea, trebuie să-ţi cureti inima de necredinţă. Mântuitorul Hristos aşa ne-a învăţat: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. O să-l vezi pe Dumnezeu când îţi vei curăţi inima de necredinţă, de răutate şi de păcate. O să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei”.
SĂ NE DESĂVÂRŞIM ÎN VESTIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU! Sf. Ap. Iacov, conştient de faptul că cea mai puternică influenţă asupra persoanei umane se poate exercita numai prin cuvântul exprimat public (Iacob 3, 1-18), făcea următoarea apreciere: “Dacă e cineva care să nu greşească`n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg…” (Iacob 3, 2). Desigur că, atunci când a făcut această afirmaţie avea în minte prototipul bărbatului desăvârşit, adică persoana Mântuitorului nostru Hristos, “Logosul” lui Dumnezeu: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi… . (…) Ioan mărturisea despre El şi striga zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era” (Ioan I, 1). Cuvântul, în sensul grecesc de „raţiune” (gr. o λογοσ, – ου), execută o mişcare din interior spre exterior: “Cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentară a permanentului cuvânt interior” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 239). Mântuitorul Hristos este bărbatul desăvârşit, în sensul de model de desăvârşire în virtute (de altfel, în lb. lat. vir, viros înseamnă bărbat). În acest sens, Îl cinstim ca pe chipul dintâi al virtuţii, urmat de toţi oamenii cei sfinţi: “Doamne, Dumnezeul nostrum, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta (…), cinstim pe sfinţii Tăi care sunt chipul şi asemănarea Ta, iar pe ei cinstindu-I, pe Tine Te cinstim şi Te slăvim ca pe chipul cel dintâi” (Rugăciune la sfinţirea icoanei unui sau mai multor sfinţi, Molitfelnic, p. 559).
SĂ VESTIM CU CREDINŢĂ CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU! În planul mântuirii sufletelor noastre, atât valoarea estetică, cât şi cea morală sunt inferioare credinţei religioase. Spre exemplu, Pr. Ştefan Slevoacă era de părere că valoarea estetică – în ciuda faptului că, în general, o considera bună şi folositoare – nu poate pătrunde şi reforma conştiinţa omului. Din această cauză, Pr. prof. Grigore Cristescu a făcut următoarea afirmaţie: „Calokagathia antichităţii e un ideal plăpând care ne-a dat o artă, o mitologie şi o filozofie – fără să ne fi putut da şi o conştiinţă activă în domeniul eternului, universalului şi valabilului uman, dincolo de utilităţile, de subiectivismul şi relativismul social. (…) Idealismul cultural al veacurilor trăieşte din clasicismul crucii”. Cu alte cuvinte, relevanţa mesajului Bisericii este determinată de valoarea relgioasă, respectiv de virtutea credinţei în Dumnezeu, şi nu de cea estetică sau morală. De aceea, Pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, subliniind superioritatea credinţei faţă de valoarea estetică, considera că slujitorii Bisericii trebuie să urmărească, în primul rând, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi nu câştigarea gloriei sau a prestigiului literar: „Preoţii au chemarea cea înaltă a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt învăţătorii cei adevăraţi, chemaţi nu de lume, ci din lume şi pentru lume, nu de a lăţi şciinţi omenesci nesigure, ci şciinţa lui Dumnezeu prea`naltă şi nepătrunsă de mintea omenească…”.
LUMEA SE SPRIJINĂ PE CUVÂNT. Ar fi o crimă să se profite de harul (energia) pietăţii religiose şi să fie îndrumată într-o direcţie greşită, către un plan de manifestare pur pământească, care curând s-ar putea revela ca fiind nimic altceva decât o iluzie şi cauză a unor forme de sclavie ideologică. Refuzând viziunea eretică de tip dualisto-maniheist care a divizat lumea în două părţi totalmente independente şi contrare, creştinismul are capacitatea încă de propune o cale intermediară care permite dialogul creştin cu toate culturile lumii. Teologia creştină a propus un concept care, la începuturile creştinismului a permis dialogul şi valorificarea ideilor culturii precreştine, determinând înccreştinarea lumii păgâne. Aşa se face că, în ambele contexte istorice, imperiul roman şi regimul comunist, teoria semina verbi (ho spermatikos theios logos – gr., seminţele Cuvântului lui Dumnezeu sau seminţele de Adevăr) a Sf. Iustin Martirul şi Filozoful a fost utilizată cu succes public şi teologic. “Fiecare – pătrunzând în parte ceea ce era înnăscut Cuvântului dumnezeiesc – poate vorbi corect, dar în ceea ce priveşte problemele de autoritate au prounţat teze contradictorii (…) Toţi scriitorii, graţie acestor seminţe ale Cuvântului înnăscute şi inerente lor, puteau vedea realitatea, dar doar în mod indistinctiv” (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, II Apologia, XIII, 3,5). Aceste seminţe, pătrunzând inclusiv în concepţiile necreştine, se dezvoltă, producând o progresivă creştere a fisurilor până când provoacă ruptura blocului de necredinţă.
SĂ SIMŢIM PĂCATUL ŞI SĂ NE ÎNDREPTĂM PENTRU A-L PUTEA MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU! „De la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în relaţii distincte. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor într-o uriaşă plasă de ochiuri. Prin razele lor dau şi primesc, razele lor sunt în aceste fel comune şi, totuşi, persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele şi vin spre ele” (cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 200, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. În această reţea umană, dacã lucrurile ar fi perfecte, valoarea ar ieşi automat la iveala, dupã cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã… Aşa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, aşa încât sã se vadã faptele voastre cele bune şi sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 14-16). Conform acestui citat biblic, în relaţia public-privat, rezultă că vieţii publice îi corespunde o demnitatea superioară. De fapt, termenul privat are o conotaţie negativă, însemnând şi a fi privat de ceva, cum ar fi recunoaşterea publică a demnităţii. Prin urmare, întrucât calitatea sferei publice o determină pe cea a vieţii private, Biserica are misiunea de a desfăşura, indiferent de condiţiile socio-politice, o viaţă publică activă. Numai întunericul păcatelor ar putea estompa lumina virtuţilor, după cum necredinţa estompează glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la credinţă. De aceea Mântuitorul a început să predice cu cuvintele: “Pocăţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Mt. 4, 17). Ori, ceaţa necredinţei poate fi îndepărtată de pe proprii ochi doar prin simţirea păcatelor noastre: „Cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. (…) Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? (…) Iar, dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIV, în Omilii la Matei, Scriei, p. III, PSB, 23, IBMOR, p. 170).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon