Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii, Ev. Ioan 4, 5-42) – VIAŢA DUHOVNICEASCĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU
P R E D I C Ă
la Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii, Ev. Ioan 4, 5-42)
VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
“Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr”. (In. 4, 14).
În mod normal, orice vindecare a unui bolnav trezeşte credinţa în puterea spirituală care i-a dat sănătate. Dar, aşa cum reiese şi din textul evanghelic care s-a citit în Duminica Slăbănogului, nerecunoscătorii pentru darul vindecării trupeşti dând dovadă de neomenie, îşi îmbolnăvesc în schimb sufletul. Astfel, contestând dumnezeirea vindecătorului, iudeii respectivi îşi adorm conştiinţa marcată de incontestabila putere spirituală a Mântuitorului Hristos. Astăzi, în duminica samarinencei, constatăm cum îngustimea minţii lor dispreţuitoare reiese şi din atitudinea pe care o adoptaseră faţă de samarineni[1], consideraţi nişte câini sau diavoli pentru că se amestecaseră cu alte neamuri, considerate de ei păgâne. Astfel, în discuţia pe care Mântuitorul Hristos o poartă cu femeia samarineancă[2] la fântâna lui Iacov se ridică mai întâi o “problemă rasială”. Însă, spre surprinderea acestei femei, Mântuitorul Hristos nu împărtăşeşte prejudecăţile iudeilor timpului Său, ci, prin simplul fapt că acceptă să-i vorbească, demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, stătea de vorbă cu o femeie; ca Învăţător, stătea de vorbă cu o femeie imorală; ca evreu, stătea de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central – ce are El de oferit fiecărei persoane de orice rasă: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10-11).
De aceea, Mântuitorul Hristos, făgăduindu-i femeii samarinence “apa cea vie”, adică învăţătura Sfintei Evanghelii, i-a făgăduit o viaţă duhovnicească care, spre deosebire de apa din fântâna lui Iacov (apa Vechiului Testament)[3], nu avea să se mai conducă în primul rând după legea răzbunării. Porunca iubirii avea să desfiinţeze pentru totdeauna legea talionului, care se conducea dupa principiul dinte pentru dinte si ochi pentru ochi. Porunca iubirii faţă de aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se înţelegea doar cel din proximitatea geografică şi fizică, adică familia, rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia “să-l iubeşti pe duşmanul tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament. Din porunca iubirii se înţelege astfel că viaţă duhovnicească înbunătăţită nu pot să aibă cei înguşti la minte şi la suflet, precum zeloşii, călăii, plângăreţii şi făţarnicii, ci numai oamenii de caracter.
Apa vie este sursa vietii duhovnicesti. Din acest punct de vedere, viu este considerat numai cel unit cu Dumnezeu. De aceea, dialogul pe care această femeie îl are cu Mântuitorul Hristos o repune pe axa care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Se înţelege de aici că respectarea învăţăturii Sfintei Evnaghelii îl plaseză pe oricare om în apropierea celor drepţi. În timp ce păcatul înseamnă moarte spirituală, comuniunea cu Dumnezeu înseamnă viaţă duhovnicească. Astfel, împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu, duhul adevărului, înseamnă sensibilizarea inimii până întratât încât să perceapă orice schimbare duhovniceasca din viaţa omului. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în Ceruri” (Mt. 5, 12). Eusebiu de Cezareea (în Omilia V, la muceniţa Iulia, p. 394), după ce arată faptul că Dumnezeu este Cel Care l-a adus pe om de la nefiinţă la fiinţă, i-a dat ratiune, i-a dat în stăpâniere pământul cu toate câte sunt pe el, consideră că nu mai trebuie să se veselească cu păcătoşii, ci numai cu cei drepţi. “Lepădând harul de la Dumnezeu”, spune Sfântul Chiril Al alexandriei, şi dezbrăcându-se de bunătăţile de la început, firea omului a fost aruncată din raiul desfătării si preschimbată îndată spre urâciune, aflându-se de aici înainte ca una căzută în stricăciune’ (Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, col. P.S.B., vol. 38, Editura IBMi BOR, Bucureşti, 1991, p. 22).
Dacă Mântuitorul Hristos i-a făgăduit femeii samarinence “apa cea vie”, adică învăţătura Sfintei Evanghelii, ce-I va da ea oare în schimb? “Ce voi da în schimb Domnului, pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” (Ps 115, 13). Trezire credinţei în puterea spirituală poate fi împlinită prin participarea la Sfânta Liturghie care se săvârşeşte în Biserici. De aceea, Mântuitorul Hristos afirmă că “Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh (harul Sf. Duh, adica – n.n.) şi în adevăr (invatatura Sf. Evanghelii – n.n.)” (Ioan 4, 23), nu numai în Samaria sau Ierusalim, ci acolo de unde izvorăşte apa cea vie, învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi harul Sfântului Duh, adică din Biserica Mântuitorului Hristos. Origen – comentand textul de la Ioan cap. 2, 19-22 (care spune ca “Iisus a răspuns şi le-a zis: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica, vorbind despre templul trupului Său) – afirmă că Mântuitorul Hristos se referea la Biserică. De aceea, la Sfânta Liturghie nu se merge din obişnuinţă, ci cu trăirea profundă a ceea ce simţea Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, când a instituit această mare Taina care este Sfânta Împărtăşanie.
”Samarineanca, spune monahul. N. Steinhardt, e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni) îndeosebi fiind atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de oră) să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Măria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfadăreaţă ca samarineanca; nu i-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untarită, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de luminări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători”. De aceea, evenimentul de la Fântâna lui Iacov mai scoate în prim plan un alt aspect semnificativ: familia. “N-am barbat!”, zice femeia samarineanca. Mantuitorul dezvaluie insa traia in concubinaj cu cineva, practicand ceea ce se cheama astazi “casatoria de proba”. Trairea in concubinaj scoate în evidenţă slăbiciunea, iar nu tăria de caracter a omului contemporan. O expresie consacrată în limba română – utilizată adesea şi de Părintele Patriarh Teoctist – care-l descrie foarte bine pe cel care nu gândeşte cu propriul său cap şi se comportă ca un sclav chiar dacă nu are stăpân este de “om moale, aflat sub vremuri”. Pentru a înţelege corect semnificaţia acestei expresii este suficient să reamintim faptul că, în tradiţia noastră populară, molâul este prostul satului care se conduce după bârfa ţaţelor, de altfel un biet neisprăvit aflat în primejdia de a pieri pur şi simplu deoarece “nu se învârte în jurul lucrurilor sau ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele” după cum se exprimă Honoré de Balzac. Totuşi, învăţând să gândească liber prin ancorarea în credinţa că există un adevăr absolut, un astfel de om ar putea să-şi depăşescă în cele din urmă propria condiţie.
Paradoxal sau nu, minciuna absolută constă tocmai în negarea adevărului absolut. Dacă se va pune în continuare preţ numai şi numai pe valoarea de schimb a cunoştinţelor fiecărei persoane în parte, în curând nu va mai exista niciun om care să iubească adevărul, libertatea de gândire dispărând fără urmă. Provocărilor unei astfel de modernităţi faustiene, Biserica trebuie să răspundă teologic pe măsură. În cazul în care se va opta doar pentru metoda creării deliberate a stărilor conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului critic popperian specific societăţilor deschise), vom avea parte de o “teologie sub vremuri”. O astfel de metodă va încerca doar să justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente. De aceea este nevoie ca teologia vremurilor noastre să răspundă cu mai mult curaj nevoilor reale de cunoaştere ale omenirii.
Biserica – în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la origine dictonului “Crede şi nu cerceta!” – a înţeles de la bun început că libertatea omului supus unei permanente selecţii culturale este condiţionată de cunoaşterea adevărului. Astfel, se numără printre primele instituţii care a pretins necesitatea respectării regulei adevărului în cercetare, expresie consacrată de Sfântul Irineu de Lyon în celebra lucrare “Împotriva ereziilor”. Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel spunea că “iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă” (I Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor cunoştinţe. Cu alte cuvinte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenţia de atâta amar de vreme tocmai asupra riscului ca, prin condiţionarea accesului la cunoaştere, inclusiv cea teologică, selecţia culturală să capete grave conotaţii faustiene care să slăbească tocmai gândirea omului.
Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, nu există cunoaştere teologică! O mentalitate “sub vremuri” este de neacceptat pentru Biserică, un exemplu în acest sens fiind primul dintre eretici, Simon Magul, care de altfel a şi inspirat tema pactului dintre om şi diavolul din capodopera literară tragică “Faust” a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe. Agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli au luat atitudine faţă de acest eretic (Faptele Apostolilor 8, 9-25) ilustrează foarte clar faptul că orice gândire lipsită de dragostea de Dumnezeu se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire superficială s-a strivit şi se va strivi întotdeauna fie sub greutatea propriei mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care Vincenţiu de Lerin (sec. IV) spune că este stabilit de Biserică conform principiului ”quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est – ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”.
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon
[1] În timp, samarinenii se amestecasera cu alte neamuri pagane, adoptand si o parte din credintele acestora dar pastrand si prevederi ale legii ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in care alaturi de inchinarea la Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele doua culmi muntoase ale Samariei: Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pentateuhul lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu propriu pe Muntele Garizim si pastrau ideea mesianica. Iudeii detinand insa suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea vreme, ii tratau pe samarineni cu mare dispret. Un evreu, asa cum era cazul Mantuitorului nostru Hristos, nu îi cere de băut unei femei samarinence.
[2] Femeia samarineancă, care a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov de langa cetatea Sihar a Samariei, este SFÎNTA MAREA MUCENIŢĂ FOTINIA (26 februarie). Aceasta, după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini. Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către Neron şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, Sfînta Fotinia, împreună cu fii ei si cele 5 surori ale ei, au patimit moarte martirica dupa ce li s-a zdrobit încheieturile mîinilor cu ciocane de fier, li s-a taiat mîinile, au fost otraviti, li s-a taiat venele, li s-a jupuit pielea etc. Dumnezeu s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după multe zile, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, şi-a dat în mîinile lui cinstitul şi sfîntul ei suflet. Se spune ca, in timpul persecutiei, Nero a poruncit ca Sfînta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Pe Domnina a învăţînd-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa;
[3] Trecand Iordanul, Iacov a ajuns cu bine in cetatea Sihem, in tara Canaan` (Facere 33,18). Astfel, rugaciunea inaltata de patriarh la Betel, ca Dumnezeu sa-l aduca iarasi in pace in tara sa, a fost ascultata. Pentru un timp el a locuit in valea Sihem. Aici isi stabilise Avraam tabara si ridicase un altar Domnului. Acum, Iacov cumpara pamant de la Hamor, tatal lui Sihem. Aici a sapat el fantana. Izvoarele naturale, care se gaseau din abundenta in aceea regiune pareau sa faca inutila o fantana acolo, dar Iacov isi sapase una adanca de 75 pana la 100 de picioare, pentru a evita disputele cu vecinii pe seama apei, pentru ca el era strain printre ei;