P R E D I C Ă

la

Duminica a 33- a după Rusalii

(Pilda vameşului şi fariseului)

Ap. II Timotei 3, 10-15, Ev. Luca 18, 10-14

Postul vameşului şi impostura fariseului

MOTTO: “Dumnezeule! Milostiv fii mie, pacatosului!” (Luca 18, 13)

Fariseul născoceşte păcate vameşului. Sfântul Vasile cel Mare consideră că noi am cunoscut harul postului, „tovarăşul înfrânării”[1] care „lasă răgaz potrivit stăruinţei în rugăciune”[2]. „Proorocul Isaia a lepădat postul iudaic şi ne-a arătat adevăratul post, spunând: Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, ci dezleagă toată legătura nedreptăţii (Isaia 58, 4,6)”[3]. Apoi, acest sfânt al frumuseţii duhovniceşti continuă, sfătuindu-ne să devenim „ucenicii postului”[4] zicând: „Postul pune rânduială între toţi credincioşii; adoarme strigătul, alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile”[5]. Nu pot deveni ucenici ai postului cei care – dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fariseului) – le insuflă semenilor cumplita deznădejde pentru propriile păcate născocind în schimb „pricinuiri întru păcat”[6]. Căci ce este dispreţuirea semenilor dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o propovăduieşte Biserică mai ales în cazul postului, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai postului atunci când privim cu nădejde spre adevărata pildă de înfrânare care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.

Pocăinţa vameşului, izvor viu de înţelepciune. Dacă răbdarea în suferinţă aduce multă înţelepciune, atunci şi postul cu atât mai mult lucrează în acest fel. În acest sens, părintele Cleopa spune: „Din sămânţa sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – creşte spicul întregii înţelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui goneşte mintea cea subţire” [7]. Prin urmare, postul minţii înseamnă multă pocăinţă care păstrează în noi harul lui Dumnezeu, o adevărată bătălie fără de care nu avem cum să dobândim înţelepciune. Câţi dintre noi, intimidaţi de o asemenea bătălie, cădem pradă deznădejdii şi desfâului?

Aşa cum, metaniile – simbolul văzut al închinării –  pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, vameşul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Din păcate, trăim într-o epocă în care se cultivă în exces (a se vedea propunerea de idoli muzicali, cinematografici, ideologici etc.) prostul obicei de a diviniza totul, inclusiv de a ne autodiviniza. Acest păcat adânc, care îşi are izvorul în mândria supremă, necesită o pocăinţă pe măsură la care se ajunge doar postind.

Postul autentic ne conduce direct la porţile pocăinţei. Cum? Postul ne învaţă că pocăinţa are menirea de a ne pregăti pentru orice lucrare exercitată de Mântuitorul Hristos asupra noastră care nu a venit ca un „prinţ” al Bisericii[8], ci „în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi pentru a primi lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi”. Chiar şi înainte de jertfa pe Cruce el trece în Grădina Ghetzimani printr-un adânc proces de pocăinţă. Astfel, învăţăm de la El cum să ne asumăm şi cea mai mică vinovăţie. Acesta este şi motivul pentru care roşesc sfinţii!  Ori, contrar acestor trăiri autentic creştine, pildei vameşului şi fariseului este, în egală măsură, povestea fratelui urâcios care se poticneşte în faţa uşilor pocăinţei. Similară pildei fiului risipitor, parabola oferită de Mântuitorul Hristos se referă la faptul că fără pocăinţă nu există mântuire sau sfinţenie. Acest lucru este valabil, în special, pentru cei care se consideră deja nişte mântuiţi atunci când îi dispreţuiesc pe fraţii lor întru aceiaşi credinţă!

Acest lucru îl căuta un şi un alt vameş, Zaheu, la Mântuitorul nostru Hristos, fiind capabil – aşa cum avea să facă mai târziu şi Cuviosul Antonie cel Mare – să renunţe la toate bunurile pămâteşti împovărătoare de dragul gândirii Sale dumnezeieşti. Astfel, rugându-ne cu cuvintele lui Eftimie Zigabenul: “Zaheu, sunt şi eu mic de statură duhovnicească, că încă mă târăsc în jurul celor pământeşti şi caut să-l văd pe Hristos limpede şi precum se cade, însă nu pot de nu voi fugi din cele ce mă împiedică şi nu mă voi sui în pom ridicându-mă deasupra celor pămâteşti către cele cereşti. Atunci mă va vedea şi El cu adevărat şi mă va chema la Sine şi locaş la mine va face, că unul ca acesta se face casă lui Dumnezeu” (Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Pr. Teleanu Bogdan

[1] Sfântul VASILE CEL MARE, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 351.

[2] Ibidem, p. 355.

[3] Ibidem, p. 347.

[4] Ibidem, p. 361.

[5] Ibidem, p. 361.

[6] Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara – Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42

[7] Părintele Cleopa Ilie, idem, p.44.

[8] Vezi Virgil CÂNDEA, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura  Dacia, Cluj-Napoca, 1979.