P R E D I C Ă

 la Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii, Ev. Matei 6, 22-33)

LEPĂDAREA GRIJILOR VIEŢII SE FACE PRIN POCĂINŢĂ

“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. ”. (Mt 6, 33).

Cum pot fi gestionate grijile care copleşesc viaţa omului? Din exemplul de sfinţenie creştină rezultă că soluţia o reprezintă simplificarea vieţii. Episcopul şi scriitorul bisericesc Metodiu de Olimp (+ 311), referindu-se la exemplul oferit de Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, în lucrarea „Despre viaţa şi purtarea raţională” afirmă următoarele: „Ia aminte la acel om sfânt care a vestit venirea Mântuitorului. El a venit în lume, dar a zăbovit puţin în ea şi abia că a luat seama la cele de aici. S-a hrănit cu lăcuste şi cu miere sălbatică şi s-a îmbrăcat în haină din păr de cămilă. Dar, simplitatea şi sărăcia îmbrăcămintei şi a mesei lui l-au arăta drept cel mai mare dintre toţi cei născuţi (dintre femei)”.

Prin urmare, tendinţa de a complica lucrurile, făcând realitatea să pară pe zi ce trece tot mai sofisticată, este o  consecinţă a păcatului în care se complace omul. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare, în omilia a IX-a intitulată Că Dumnezeu nu este autorul relelor arată următoarele: “Pentru că omul nu trebuia să aibă îmbrăcăminte; nici naturală, nici confecţionată. Omul, însă, trebuia să aibă deosebite darurile bunătăţilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu. Îndeletnicirile cu meseriile i-ar fi răpit omului tot timpul său liber; iar acest lucru trebuia evitat ca vătămător omului. De aceea şi Domnul, vrând să ne cheme din nou la o viaţă paradisiacă, îndepărtează din suflete grija, spunând: “Nu vă grijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mt. 6, 25). Aşadar. Omul nu trebuia să aibă nici îmbrăcăminte naturală, nici confecţionată; ci altă îmbrăcăminte îi era pregătită lui, dacă stăruia în virtute;o îmbrăcăminte care avea să înflorească peste om prin harul lui Dumnezeu şi avea să strălucească prin veşminte luminoase ca acelea ale îngerilor…”.

Cu alte cuvinte, cu cât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât existenţa noastră devine mai complicată. Despre această stare de fapt, vorbeşte Metodiu de Olimp când, în Discursul lui Metodiu, arată că “Dumnezeu nu l-a scos pe om din paradis de teamă ca nu cumva acesta mâncând din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că răul săvârşit să nu devină nemuritor. Fiindcă de ce altceva a mai trimis pe Hristos din cer pe pământ, dacă nu vroia ca să se împărtăşească de nemurire?(…) De aceea l-a şi scos pe om din paradis, nu pentru că se temea ca nu cumva mâncând el din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că a voit să nimicească păcatul prin moarte, ca după moartea păcatului, omul curat să se facă părtaş vieţii”.

Deducem astfel din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare că sensul lucrării harului dumnezeiesc în om, care îl îndeamnă la săvârşirea faptelor bune, este de a-i uşura viaţa:  „Adam izgonit îndată din rai, a pierdut vieţuirea fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, „că plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte”.

În lipsa conlucrării cu Dumnezeu şi a urmării voii Acestuia, viaţa omului i-a forme complexe, de neînţeles. Despre acest aspect scriitorul Metodiu de Olimp, în  Discursul lui Memianius, spune: “Acest lucru rezultă şi din cuvintele fericitului Moise care spunea: Dumnezeu a zis. Duhul Meu nu va rămâne în aceşti oameni, pentru că ei sunt carne (Facere 6, 3). Cum putea vorbi aşa când înaintaşii acestora au venit în lume în trup? Nu la trup se referă, ci la obiceiul şi fapta cea rea. Zicând: Duhul Meu nu va rămâne în aceşti oameni, spune că în alţii a rămas, dar în aceştia nu va rămâne. Prin urmare, nu din cauza acestei cărni s-a zis Duhul meu nu va rămâne în aceşti oamenii,  ci din cauza faptului că oamenii nu săvârşesc binele”.

Bineînţeles că oamenii vrednici înaintea lui Dumnezeu, aşa cum sunt în special sfinţii, nu sunt nici ei scutiţi de problemele vieţii, accidente existenţiale percepute ca ispite venite de la diavol. În acest sens, Clement Alexandrinul, în Stromata I, afirmă:  “… Accidentul face parte din iconomia dumnezeiască – ; da, că nu va îndumnezei cineva hazardul ca să ne facă în ciudă. Dacă vor spune că din întâmplare, apoi nici întâmplarea nu-i în afara providenţei dumnezeieşti”.

Chiar dacă Îl numim pe Dumnezeu Proniatorul, acest lucru nu-L arată ca fiind şi autor al relelor, după cum subliniază Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă omul are datoria de a se sluji de aceste ispite pentru a se desăvârşi înaintând în virtute: „Uneori profetul David ne istoriseşte propriile sale suferinţe, spunându-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui… . (…) În Psalmul al doispezecelea arată prelungirea încercării când spune „până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit?. Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm când suntem în necazuri, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare”.

În orice caz, Sfântul Vasile cel Mare explică faptul că dacă nu reuşim să biruim grijile vieţii şi să trecem peste încercări, aceasta nu arată altceva decât lipsa noastră de credinţă, iar nu absenţa lui Dumnezeu, cum este tentat să creadă omul când îşi pierde orice speranţă, moment în care i se strecoară în suflet ca un venin nimicitor răutatea: “Răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor întrebându-se dacă există Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici. (…) Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu. Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic”.

Despre răutate, care se sălăşluieşte cu uşurinţă doar acolo unde nu este încredere în pronia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschinul, în Dogmatica, arată următoarele: “Dumnezeu este şi creator şi proniator. Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi: Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită”. De regulă, mai arată acest sfânt, răutatea este însoţită de un sentiment de disperare care de cele mai multe ori devine fatal celor care se lasă pradă. “Părăsirea completă (din partea lui Dumnezeu), însă, este atunci când omul, cu toate că Dumnezeu a făcut totul pentru mântuire, rămâne insensibil, nevindecat, dar mai degrabă nevindecabil, din pricina propriei lui hotărâri. Atunci se dă pierderii celei desăvârşite, ca Iuda. Să se milostivească Dumnezeu de noi şi să ne ferească de asemenea părăsire!”, arată Sfântul Ioan Damaschinul.

Soluţia creştină pentru prevenirea acestui deznodământ tragic o indică scriitorul bisericesc Tertulian care, în lucrarea Despre pocăinţă, spune următoarele: „Aşadar, pentru toate păcatele săvârşite fie cu trupul, fie cu sufletul, fie cu fapta, fie cu gândul, Cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit şi iertare prin pocăinţă, spunând poporului: „pocăieşte-te şi te vei mântui” (Iez 18, 21)”.

Precizăm însă că folosirea pocăinţei ca antidot al disperării umane trebuie să se facă neîntrerupt, aşa cum reiese şi dintr-o istorioară duhovnicească care îl are în centru pe Cuviosul Paărinte Sisoe cel Mare (+429). Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: “De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?” Stareţul a răspuns: “Aspru este cuvântul acesta”. “Dar şase luni se cade să se pocăiască cel ce a greşit?” Stareţul a răspuns: “Este mult”. Şi iarăşi au zis fraţii: “Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?” Stareţul a răspuns: “Este mult”. După aceasta a zis: “Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, în trei zile primeşte Dumnezeu pocăinţa lui“. Iarăşi, un alt frate a întrebat pe stareţ, zicând: “Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Stareţul a răspuns: “Scoăla-te, fiule, şi te vei mântui”. Zis-a fratele: “Dar după sculare, iarăşi am căzut”. Stareţul a zis: “Scoală-te iaraşi”. Fratele i-a zis: “Apoi până când va fi căderea şi scularea mea?” Stareţul a răspuns: “Până ce sfârşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune, ori în cele rele. Deci totdeauna se cade să petrecem în sculare, că într-aceea să ne ajungă sfârşitul“. Interesant de sublinat este faptul că, potrivit învăţăturii creştine ortodoxe, pocăinţa are un sens mult mai înalt decât i se acordă în general. Astfel, Kallistos Ware învaţă că pocăinţă trebuie înţeleasă ca înnoire a minţii (gr. μεταβολή, – ης) . „Înnoirea minţii presupune nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine”, spune acesta în lucrarea Împărăţia lăuntrică. Acelaşi lucru îl afirmă şi Paul Evdokimov în cartea Vârstele vieţii spirituale, în care se apreciază că prin înnoirii minţii se dobândeşte virtutea discernământului, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre pocăinţă ca despre „regăsirea normei, a sănătăţii spirituale, funcţionarea realului total, care cuprinde pământescul şi cerescul”

În definitiv, aşa cum ilustrează scriitorulrus F. M. Dostoievski în capitolul „Spovedania lui Stavroghin” din romanul „Demonii” pocăinţa nu înseamnă altceva decât sacrificiu personal în faţa valorii. Dostoievski povesteşte despre un tânăr petersburghez destrăbălat, autor moral al sinuciderii prin spânzurătoare a unei copile, pe nume Marioşa, care „avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea” şi „vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocuritoare, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite”. La un pas de a înnebuni, el se destăinuie episcopului Tihon, care constată că are de-a face cu un posedat şi îi recomandă un duhovnic îmbunătăţit sau un pustnic: „Duceţi-vă la el, supuneţi-vă autorităţii lui… Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui sacrificiu veţi dobândi tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi obţine…”. În acest sens trebuie interpretate şi următoarele cuvinte ale Sfântului TEOFAN ZĂVORÂTUL: „Să nu vă îngăduiţi nimic împotriva conştiinţei, chiar de ar fi să muriţi! Cu cât veţi acţiona în acest fel cu mai multă hotărâre, cu atât conştiinţa va deveni mai puternică, vă va influenţa mai deplin în cele bune şi vă va îndepărta de cele rele atât în fapte, cât şi în vorbe şi în gânduri şi, astfel, interiorul vostru se va reclădi mai grabnic”. În felul acesta, Sfântul Teofan Zăvorâtul urmărea să creeze o personalitate creştină puternică, un caracter a cărui tărie se măsoară în disponibilitatea de sacrificiu în numele crezului personal, bazat pe credinţa în Dumnezeu.

 Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU