Duminica a 28-a după Rusalii (A Sfinţilor Strămoşi) – Pilda celor poftiţi la cină – RESPONSABILITATE EUHARISTICĂ A RESPECTULUI PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU
C U V Â N T
Duminica a 28-a după Rusalii (A Sfinţilor Strămoşi – Pilda celor poftiţi la cină)
Sf. Ier. Dosoftei, Mitr. Moldovei; Sf. Mare mc. Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; Sf. Mc. Lucia, Fecioara
Ap. Coloseni I, 12-18; Ev. Luca 14, 16-24
RESPONSABILITATE EUHARISTICĂ A RESPECTULUI PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ
Motto: „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Lc. 14, 24).
RESPECTUL PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ. „Pilda celor poftiţi la cină”, citită la Sf. Liturghie din duminica Sfinţilor Strămoşi, ilustrează faptul că Dumnezeu respectă demnitatea umană mai mult decât cinstesc oamenii demnitatea dumnezeiască. Această pildă, în mod paradoxal, se încheie cu următoarea precizare moralistă a Mântuitorului Hristos: „Cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mama şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14, 26). Paradoxul acestei pilde este accentuat de faptul că această pildă corespunde duminicii în care Biserica pomeneşte Sfinţii strămoşi ai Mântuitorului Hristos. Ţinând cont de această coincidenţă proniatoare, cred că putem face o analogie între personajele acestei pilde şi strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos. Cei trei care îşi cer scuze pentru că nu pot să dea curs invitaţiei la cină, reprezintă, alegoric, figurile expresive ale copiilor lui Adam şi Eva, respectiv, Set, Abel şi Cain. Facem precizarea că, în timp ce urmaşii lui Set, din care se trag strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos, au devenit păzitorii Legii lui Dumnezeu, generaţiile care se trag din Cain şi Abel au urmat calea idolatriei. Pentru a uşura analiza acestei pilde, vom numi pe cei trei invitaţi cu numele copiilor lui Adam şi ai Evei: Cain, Abel şi Set.
Astfel, Cain, ca reprezentant al lucrătorului de pământ, se scuză în felul următor: “Ţarină am cumparat şi am nevoie să ies ca s-o văd” (Luca 14, 18), în timp ce Abel, ca reprezentant al crescătorului de animale, spune: “Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc” (Luca 14, 19). În schimb, Set, ca reprezentant al celor care păzesc Legea lui Dumnezeu, spune: “Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Luca 14, 20). Aparent, nu există nicio deosebire între răspunsurile celor trei, dar o analiză teologică mai amănunţită a scuzelor acestora relevă faptul important că printre cei care au refuzat chemarea la cină s-au numărat chiar şi strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos, respectiv poporul evreu, ceea ce explică afirmaţia destul de dură că „cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mama şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14, 26). Dacă răspunsurile primilor doi erau de aşteptat, răspunsul celui de-al treilea invitat este surprinzător şi merită analizat în profunzime.
EXISTENŢA UNUI POM CU ACELAŞI NUME CA AL EVEI ÎN RAI. Privind răspunsul celui de-al treilea invitat, Set, se cuvine ştiut că, în vremea aceea, femeile nu luau parte la asemenea ospeţe. Chiar dacă Adam a numit-o “viaţă” pe Eva (Fac. 3, 20), sperând ca ea să fie mama celor vii, prejudecata că femeia este „poarta“ prin care intră răul în lume a frânt fizic, spiritual şi moral pe toate urmaşele Evei. Semnificaţia numelui Evei, “viaţă”, este comparabilă cu cea de “pomul vieţii” şi arată înălţimea demnităţii la care a fost chemată femeia. Despre existenţa unui pom cu acelaşi nume ca al Evei în Rai, Sf. Ioan Gură de Aur spune: “Stăpânul a hotărât ca omul creat de El, care locuia în Rai, să facă exerciţiu de ascultare şi de neascultare; în acest scop a făcut să crească în Rai doi pomi: unul al vieţii, iar altul, aşa-zicând, al morţii”. (în Scrieri, Partea I, PSB, vol. 21, EIBMOR, 1987, p. 215). Dar, noi ştim că “Dumnezeu nu a făcut moartea” (Înţ. Sir. 1, 13), ci omul şi-a împropriat-o prin opţiunea făcută datorită păcatului neascultării. Această idee este întărită şi de Sf. Nichita Stithatul: „În mijlocul Raiului s-a sădit deci pomul vieţii şi un alt pom numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce sunt acestea? Ia aminte cu atenţie. Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor, precum s-a scris: Dumnezeu în mijlocul ei şi nu se va clătina (Ps. XLV, 5). Iar pomul cunoştinţei, sau al cunoştinţei binelui şi răului, e firea noastră şi alcătuirea omului” (în Filocalia, vol. VI, EIBMOR, 1977, p. 359).
VIAŢA ESTE MÂNTUITORUL NOSTRU HRISTOS. Dar, tot Dumnezeu este cel care ne oferă posibilitatea de a mai gusta din pâinea vieţii. Poruncii biblice “Din tot pomul din rai să mănânci…” (Facerea 2,16), îi interpunem cuvintele Sf. Ap. Pavel: „În Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” (Rom. 14, 16-17). Dacă despre pomul vieţii, Sf. Nichita Stithatul spune că îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu, privind la înlănţuirea strămoşilor după trup ai Mântuitorului Hristos care se trag prin Set din protopărinţii noştri, despre Eva putem spune că purta în ea promisiunea naşterii din ea a celui care s-a autodefinit ca fiind “Viaţa” (Ioan 14, 6), adică a Mântuitorului nostru Hristos. Cuvântul întrupat este „pâinea” despre care Origen, comparându-o cu roadele pomului vieţii din Rai (în Scrieri alese, Partea II, PSB, vol. 7, EIBMOR, 1982, p. 262), spune că „împărtăşeşte propria-i nemurire celui ce se hrăneşte cu ea, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi nemuritor” (Ibidem, p. 262). În felul acesta, Origen ne atrage atenţia că trupul Mântuitorului Hristos este pâinea euharistică cu care ne împărtăşim noi credincioşii întru mântuirea sufletelor noastre. În acest sens, este relevant conţinutul euharistic al cinei la care sunt invitaţi cei trei şi care îl reprezintă pâinea şi vinul, prefăcute în trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos. Astfel, constatăm că aceştia ca şi protopărinţii noştri, Adam şi Eva, nu voiau să cineze cu Dumnezeu sau, mai precis, intenţionau să cineze fără Dumnezeu.
În plan bisericesc, Proscomidiarul este Bethleemul nostru bisericesc, aşa cum Sfânta Masă este Ierusalimul nostru bisericesc. Acest loc în care este aşezată pâinea ce va fi folosită la Sfânta Euharistie aminteşte de peştera din Betleem numea care, în ebraică, înseamnă “Casa pâinii”. (Această cetate poartă această denumire pentru că în antichitatea biblica, aici se aflau o sumedenie de brutării care coceau pâinea care era dusă spre vânzare la Ierusalim). Iată de ce, invitaţia la cină făcută în pildă constituie invitaţia la a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos.
RESPONSABILITATEA EUHARISTICĂ NEUTRALIZEAZĂ EFECTELE SĂMÂNŢEI PUTREZICIUNII ASUPRA SUFLETULUI. Diferenţa între Eva împreună cu toţi urmaşii lui Adam şi pomul vieţii, adică Mântuitorul Hristos, este aceea că, prima s-a lăsat pătrunsă de sămânţa putreziciunii, în timp ce al doilea s-a născut fără de păcat. De aceea, sângele Lui spală păcatele noastre, jertfa Sa ne mântuie pe noi, iar noi ne împărtăşim cu El, aşa după cum spune Sf. Ap. şi Ev. Ioan: „Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte” (Apoc. 12,11). Privându-l pe om de posibilitatea de a mai gusta din pomul vieţii, după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, îi spune totuşi: „În sudoare şi osteneală să mănânci pâinea ta” (Fac. 3, 19). Din această cauză, Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va trebui să soarbă din cupa amară a sacrificiului de Sine spre mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă a avut un moment de ezitare: “Părinte, de este cu putinţă să treacă de la Mine acest pahar” (Mt. 26, 39). În acest caz, paharul reprezenta voia dumnezeiască, aşa cum ferirea de pahar arată voia omenească a Mântuitorului Hristos.
Dar, aşa cum pâinea materială, simbolul hranei noastre de zi cu zi, constituie o condiţie ontologică pentru trup, pâinea duhovnicească reprezintă o condiţie teologică pentru suflet. „De bucate depinde viaţa aceasta trupească şi stricăcioasă”, după cum spune Sf. Clement Alexandrinul (în Scrieri, Partea I, PSB, EIBMOR, 1982, p. 230). Pretenţia egoistă de a ne considera mai importanţi decât Dumnezeu este consecinţa pierderii oricărei responsabilităţi euharistice. Prin alungarea protopărinţilor noştri din Rai, urmărind moartea păcatului, Dumnezeu îl împiedică pe om să mânânce din pomul vieţii, ceea ce l-ar fi făcut să păcătuiască veşnic (Fac. 3, 22-23). În virtutea acestei atitudini faţă de omul păcătos, observând persistenţa în el a sămânţei putreziciunii şi, astfel, faptul că este nevindecat de păcatul neascultării, Dumnezeu face următoare afirmaţie: „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Lc. 14, 24). Invitaţii la cină resping invitaţia conştienţi că, în prezenţa Mântuitorului Hristos, ar deveni personaje secundare. i, observăm din această afirmaţie că prin înfrânarea tendinţelor noastre materiale, dobândim cele duhovniceşti. În acest sens, făcând referire la un interesant joc de cuvinte făcut de vorbitorii de limba greacă, Sf. Clement Alexandrinul observă următoarea similitudine: ασωτοι/desfrânaţi – ασωστοι/nemântuiţi (în Scrieri, Partea I, PSB, EIBMOR, 1982, p. 232).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon