C U V Â N T

 la Duminica a II-a după Rusalii

(a Sfinţilor Români)

 Ap. Romani II, 10-16; al Sfinţilor Români: 2 Corinteni 5, 17, 20;6, 1, 3-7, 10; 13, 11; Ev. Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor Apostoli); a Sfinţilor Români: Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22

SĂ FIM BUNI CREŞTINI ŞI BUNI ROMÂNI!

Motto:  „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

Românii se confruntă cu pericolul real al falsului misticism şi falsei sfinţenii. Nevoia de refacere morală a poporului român ridică problema secularizării sacrului, în sensul apariţiei unei religii fără Dumnezeu. Disperarea, ca maladie a omului secularizat se manifestă acut astăzi în România, iar numărul mare de sinucideri, aflat în continuă creştere, confirmă acest fapt. Din păcate, băşcălia superificală românului nu a fost o stavilă suficientă în calea acestei serioase maladii psihice, a cărei ignorare a făcut să se instaleze discret în inimile multora dintre concetăţenii noştri.

Problema secularizării religiei cu care se confruntă astăzi România, datorată în mare parte ispitelor marketingului religios, demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa conaţionalilor noştri, păcat care nu-i lasă să mai asculte şi să mai urmeze cu deplină convingere învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adevărul este că, din punct de vedere religios, contemporanii noştri sunt mult mai nevolnici decât par! Astăzi, mai mult ca oricând, dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, românul ar alege minunea. În mod paradoxal, creştinii noştri par a avea nevoie mai degrabă de minuni, decât de Mântuitorul nostru Hristos!

Suntem pe cale să devenim un popor care, preferând miracolele ieftine, Îl ignoră din ce în ce mai mult şi la toate nivelele pe autorul acestora, adică pe Însuşi Dumnezeu. Ce deosebire mai este, oare, între acest tip de gândire şi teoria în vogă a cosmologului Stephen Hawking care, în cartea „The Grand Design” („Măreaţa arhitectură” – trad.), afirmă că Dumnezeu nu a jucat niciun rol în crearea Universului? Apetitul românilor pentru minuni, prin substituirea lui Dumnezeu, indică un nivel crescut de secularizare a religiei şi nevoia de refacere morală a acestui popor.

Dar fenomenul falsului misticism cu care se confruntă din plin acum Biserica nu este o noutate, el fiind sancţionat la timpul lui şi de părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, definind necesitatea calităţile morale ale teologului adevărat, părintele Gheorghe Holbea spune: „Într-un articol publicat în 1952, Formele şi cauzele falsului misticism, părintele Stăniloae ia atitudine faţă de pretinsele forme de misticism (astrologia, vrăjitoria, spiritismul, ghicitoria etc.) care au la bază ignoranţa credincioşilor. În concepţia teologului român, cei care practică astfel de forme false de misticism au căzut într-o stare morală inferioară, incompatibilă cu viaţa duhovnicească” (în Asceză şi misitică în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae în Implicaţiile pastorale şi misionare ale Teologiei mistice  a părintelui Dumitru Stăniloae, p. 170). În acest context, întrebarea esenţială care se pune este următoarea: cum mai poate omul contemporan să recupereze darul  deosebirii duhurilor ca rod al rugăciunii curate?

De aceea, considerăm că rezistenţa creştină în faţa fenomenului falsului misiticism şi al falsei sfineţii se poate manifesta în special prin cultul bisericesc. În prima jumătate a secolului XX, Biserica Ortodoxă Română fusese criticată pentru ritualismul în care se presupunea că era încorsetat cultul ei: “S-a zis că ea (nn – Biserica Ortodoxă Română) dă o prea mare importanţă cultului extern, ritualului, şi încătuşează în chip prea tiranic conştiinţele credincioşilor…” (C. RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română şi politicianismul, Editura Librăriei leon Alcaly, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, p. 151). Din păcate, această percepţie eronată i-a ţinut la distanţă, şi continuă să-i mai ţină încă, pe unii dintre intelectualii vremii. Cu toate acestea, cercerările întreprinse de aceştia asupra modului în care Biserica Ortodoxă Română a supravieţuit regimului comunist ateu din România ar putea reconsidera funcţia socială a cultului liturgic, pe lângă cea specific duhovnicească. Cultul liturgic a reprezentat forma de “rezistenţă” atât a Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a celorlalte confesiuni creştine din ţara noastră, în faţa unui regim comunist dictatorial şi ateu. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice în România ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist, spunea: “Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică” (Valeriu ANANIA, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în “22”, n. 40, 19 octombrie 1990, p. 15). O constatare similară este făcută şi de tânărul istoric George Enache: “În linii generale, aşa a fost înţeleasă şi tolerată religia de-a lungul epocii comuniste, rostul Bisericii fiind redus la un rol exclusiv liturgic” (George ENACHE, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 17). Aceste afirmaţii ne îndreptăţesc să tragem concluzia că supravieţuirea conştiinţei creştine în vremurile de dictatură comunistă s-a datorat tocmai “încapsulării” Bisericii Ortodoxe Române în ritualul său cultic.

Însuşirea idealului de a deveni “buni creştini şi buni români”. Biserica noastră este zidită pe temelia sfântului Apostol Andrei lor, unicul ei întemeietor fiind Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel într-o celebră cuvântare din Areopagul atenian citându-l pe poetul Aratus (sec. III î.Hr.), următoarele: „Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem, aşa cum au spus unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi” (Faptele Apostolilor 17, 28). Având în minte această hartă a răspândirii mesajului Mântuitorului Hristos în lume, este uşor de imaginat momentul consacrării creştinismului de origine apostolică pe teritoriul României, în care Sfântul Apostol Andrei ocupă locul central în timp ce anunţă plin de înflăcărare ştirea descoperirii pe care i-a dat-o mai întâi fratelui său, Sfântul Apostol Petru: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41). Originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române presupune că, fiind printre primele Biserici întemeiate şi organizate de Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Andrei a rânduit până în cele mai mici amănunte tot ce trebuia să se facă în ea, ceea ce s-a şi păstrat fără schimbare până în ziua de azi datorită ierarhiei bisericeşti aşezată dintru început de el”.

Noi, românii, suntem fiii evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, cel care – după ce a fost transformat lăuntric de Sfântul Duh în Ziua Rusaliilor, momentul botezului Bisericii întemeiate pe Jertfa Mântuitorului nostru Hristos – a pornit spre teritoriul României de astăzi pentru a aduce vestea mântuirii românilor de ieri, de astăzi şi de mâine potrivit unui plan de iubire al Preasfintei Treimi. În esenţă, această evanghelizare presupune ca „învăţătura (Sfintei Scripturi – n.n.) să fie conformă cu Euharistia” (Adrian Lemeni, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 166.), taina iubirii, comuniunii şi milosteniei dumnezeieşti, adică o antiteză la „ura până la moarte – după cum se exprimă părintele Gheorghe Popescu Colibaşi –  pornită ca un şuvoi izvorât dintr-un zăcământ diavolesc” (Preot Gheorghe Popescu Colibaşi, Sfânta Înviere, în “Foaea parohială, Organ cultural al parohiei şi Ateneului religios Sf. Pantelimon Foişorul de Foc din Bucureşti”, anul I, nr. 1, 23 aprilie 1941, p. 2). Această observaţie este cu atât mai corectă cu cât şi savantul economist Mihail Manoilescu scria în articolul “Fiin­ţa neamului românesc şi Ortodoxia” publicat de revista „Lumea Nouă” din octombrie-noiembrie 1935 că „Ortodoxia este credinţa care nu tira­nizează viaţă” (Constantin SCHIFIRNEŢ, Mihail Manoilescu, savantul ctitor de biserică, în cotidianul „Adevărul”, 28 mai 2013, sursa: http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/mihail-manoilescu-savantul-ctitor-biserica-1_51a482d2c7b855ff56341e33/index.html).

Aşa se explică celebra ospitalitate românească ale cărei origini le găsim în concepţia creştină conform căreia dând milostenie, îl împrumutăm de fapt pe Dum­­nezeu, aşa cum zice şi psalmistul: „Cei care nădăjduiesc în Domnul nu se vor lipsi de tot bi­nele” (Ps. 33, 10). A imprima poporul român alt duh decât cel inspirat de primul nostru evanghelizator este un semn de neînţeleaptă trufie care poate să îndrepte într-o direcţie greşită credinţa acestui popor. Câţi dintre românii mileniului trei, fii ai evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, mai pot striga cu înflăcărare, asemenea Sfântul Apostol Andrei, „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

Apel la sfinţenie adresat poporului român. Credem că, mai mult decât oricând, este timpul să facem un apel la sfinţenie pentru ca specificul românesc autentic să dăinuiască şi în vremurile viitoare prin ancorarea sa trainică în tradiţia ortodoxă creştină, aşa cum s-a păstratat în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură! Preafericitul Părinte Patriarh Daniel concluziona cu ocazia Conferinţei pastoral-misionare semestriale de primăvară cu tema 2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti că „adevăratul program social este Sfânta Treime” (în Credinţă pentru fapte bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010, Editura BASILICA, Bucureşti, 2011, p. 160.), lucru de care au fost pe deplin conştienţi marii domnitori români care au realizat sinteza dintre  arhetipul bizantin şi specificul românesc în ţara noastră, începând cu Sf. Voievod Neagoe Basarab şi culminând cu Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

La Judecat de Apoi, Dumnezeu ne va întreba: “Românilor, ce aţi făcut cu ţara voastră?”. Sper că nu vom răspunde ca nişte leneşi: “Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o… în pământ“, cf. Mt. 25, 14- 30). Mai există o singură speranţă pentru viitorul acestei naţiuni! Cred că România se va schima doar atunci când fiecare român va învăţa şi va îndrăzni să viseze frumos la viitorul ţării lui, va putea să ignore nevoile şi să se bucure de tot ceea ce are în patria sa şi va crede în reuşita planurilor sale de viaţă. Fără să fiu extremist, nici de dreapta, nici de stând, afirm cu convingere că românii vor îndrăzni să viseze la fericirea naţiunii lor abia atunci când nu îşi vor mai inhiba stările de îngrijorare, cauza principală a pasivităţii lor generalizate, ci vor începe să elimine problemele cu care se confruntă, construind în mod programatic propriul lor viitor. Şi, întrucât orice proiect trebuie să aibă un scop, cred că cel mai potrivit dintre toate este cel sugerat de filozoful Constantin Noica (Gabriel LIICEANU, ADSUM? Modelul cultural Noica şi urgenţele istoriei în „22”, an I, nr. 45, 23 noimbrie 1990, p. 16). Parafrazându-l, consider că cel mai potrivit scop al oricărui proiect pentru România trebuie să plece de la perspectiva unei Judecăţi de Apoi a fiecărei naţiuni. De aceea, blestemaţi sunt cei care îşi trădează ţara! Şi pentru că ne mântuim individual, nu global, facem precizarea că obiectivele, clare şi măsurabile, pentru a avea o bună “prestanţă” înaintea Judecătorului Suprem, sunt stabilite de faptele fiecărui român în parte şi constituie certificatele cu care aceştia se prezintă înaintea Acestuia la Judecata de Apoi atunci când, pe lângă alte o sumedenie de întrebări li se va pune şi aceasta: “Tu, ce ai făcut pentru ţara ta?“.

Pr. Bogdan-Aurel TELEANU,  Biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc