C U V Â N T

 la Duminica a XIV-a după Rusalii

(Pilda nunţii fiului de împărat);

Ap. 2 Corinteni I, 21-24; 2, 1-4; Ev. Matei XXII, 2-14;

COCOLOŞIREA FAPTELOR RELE, PRINCIPALUL PERICOL DE SMINTEALĂ ÎN COMUNIUNEA BISERICII

Motto:  „„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12)

PRICINUIRI ÎNTRU PĂCAT. Pilda nunţii fiului de împărat ne arată în primul rând că Întruparea Cuvântului Dumnezeu devine principala pildă de înfrânare a oamenilor de la păcate.  Poate că nu pot cunoaşte binefacerile înfrânării cei care au căzut pradă deznădejdii pentru propriile păcate (a se vedea cazul fiului risipitor), aşa cum nu pot deveni ucenici ai înfrânării nici cei care – dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fratelui fiului risipitor) – le-au insuflat celor dintâi această cumplită deznădejde născocind în schimb „pricinuiri întru păcat”. „N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuieşti pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinţii Părinţi, că pricina născocită este o punte către păcat? Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”. Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură,că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar ştii că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză şi ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată. Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat şi nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupeşti. Altul a zis: „Ţarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adicăs-a lăsat robit şi a slujit celor cinci simţuri, vederii, gustului, mirosului, auzului şi pipăitului. Şi atunci le-a spus lor: „Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? I-a scos afară din împărăţia cerurilor. De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post” (Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara – Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42). Căci ce este pentru un creştin dispreţuirea semenilor dintr-un exces de mândrie dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o propovăduieşte Biserică, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai înfrânării atunci când privim cu nădejde spre adevărata pildă care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.

FALSA SMERENIE LA FEL DE PERICULOASĂ CA ŞI PĂCATUL MÂNDRIEI. Există aproape o superstiţioasă frică ca nu cumva Dumnezeu să pedepsească o comunitate din cauza păcatelor unui singur om, mai ales când oamenii se confruntă în viaţă cu încercări peste încercări. Atunci, în primă fază, oamenii simt nevoia găsirii unui ţap ispăşitor. Dacă nu le reuşeşte acest lucru, în faza a doua se rispesc căutând un loc călduţ şi comod, unde să se simtă ei mai bine. Fac acest lucru tocmai de teama de a nu se autodescoperi pe sine ca fiind mai nevrednici decât cei pe care încercau „să arunce măgăreaţa”, adică vina, pe altcineva, aşa cum a procedat, spre exemplu, Valaam cu măgăriţa sa[1]!  Din acest punct de vedere înţelegem cel de-al doilea sens al pildei nunţii fiului de împărat prin care Mântuitorul nostru Hristos ne-a arat faptul că orice om mândru este nevrednic de prietenia lui Dumnezeu.

Dispreţul faţă de chemarea la nuntă este manifestat atât de cei mândri care îşi motivează sub diferite pretexte absenţa, cât şi de cei mândri care se prezintă totuşi, dar nu aşa cum s-ar cuveni,dând dovadă astfel de o falsă smerenie. Cazul păcătoşilor întorşi la credinţă care L-au primit în casele lor şi la mesele lor pe Fiul lui Dumnezeu arată adevăratul sens al smereniei ziditoare şi mântuitoare, şi anume acela de a-L primi cu uşile larg deschise pe Mântuitorul nostru Hristos. Acest exemplu de viaţă este sintetizat astfel de Sfântul Atanasie cel Mare: „Căci, după cum, intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind într-un trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat”. (Sfântul ANTONIE CEL MARE, ”Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete”,    p. 150). De ce am trânti atunci uşa în nas Mântuitorului Hristos sub pretextul smereniei?  Gestul falsei smerenii cu care-i umilim sau, mai grav, îi smintim pe semenii noştri „mai mici” este la fel de absurd ca şi cazul în care cineva s-a apuca să zidească uşa Bisericii ca să nu intre în ea cei care-L caută pe Mântuitorul Hristos – Adevărul. Aşa au procedat numai evreii care Îl alungau pe Mântuitorul Hristos din sinagogile lor! Ori, Dumnezeu nu-i părăseşte pe cei pentru care uşa Bisericii a fost zidită, aşa cum nu i-a părăsit în peştera în care au fost închişi nici pe cei şapte tineri din Efes pomeniţi în ziua a patra a lunii august (Proloagele în fiecare zi împreună cu sfinţii, vol. 2 (martie – august), EIBMOR, Bucureşti, 2013, p. 760). Astfel, aceştia treziţi ca dintr-un somn de sute ani, ca şi când n-ar fi dormit decât o noapte, vor adeveri suferirea cu bărbăţie a nedreptăţii „uciderii de fraţi” demolând astfel zidul păcatului care-i cuprindea fără milă!

Să cultivăm un “simţ al credinţei” izvorât dintr-o „dispoziţie prietenească! “Haina de nuntă” reprezintă de fapt acordul între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că se face doar printr-o „dispoziţie prietenească” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi Epistole hristologice şi duhovniceşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 425.).  Această dispoziţie prietenească trebuie să meargă până într-acolo încât să constituie răspunsul la următoarea întrebare retorică a Sfântului Ioan Gură de Aur: “Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu tărie in cea mai desăvarşită ordine?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I – Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, p. 8). În acest sens, acest Sfânt Părinte defineşte astfel această “dispoziţie prietenească”: “Izbânda păstorului chiar aceasta este, ca turma să-şi arate deplina străduinţă nu numai când el este de faţă, dar şi când el este plecat”  după cuvântul Sfântul Apostol Pavel care spune “Drept aceea, iubiţii mei, după cum m-aţi ascultat întotdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu atat mai mult în absenţa mea” (Fil. 2, 12). Dar, această “dispoziţie prietenească” ar fi imposibilă, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, care subliniază ortodoxia concepţiei creştine despre “un simţ al credinţei”, bazat pe principiul că “nimeni nu este singur în Biserică”. Parafrazându-l pe gânditorul rus Homiacov, părintele Dumitru Stăniloae arată care este unicul moment al singurătăţii unui creştin în Biserică: “Noi ştim că dacă unul din noi cade, cade singur, dar nimeni nu devine singur fericit!„Contradicţia imposibilă a schemei De Ecclesia se vede şi din următoarele: Se atribuie pe de  o parte totalităţii credincioşilor un simţ al credinţei, prin care nu se poate bate de la credinţă (cap. II, paragraf 12). Pe de alta, acest simţ supranatural al credinţei nu se poate aplica decât învăţăturilor date de magisteriu, sau numai rămânând în legătură cu magisteriul. Dar atunci, până nu se împlinesc aceste condiţii înseamnă că simţul credinţei există numai virtual în poporul credincios” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Revista Ortodoxia, nr. 4, 1965, p. 490). Astfel, el arată în ce constă pericolul smintelii în comuniunea Bisericii şi a stricării acestei “dispoziţii prieteneşti”: “Cocoloşirea faptelor rele ale cuiva creează raporturi nesincere, de ipocrizie, de clevetire în ascuns, lasă răul să se dezvolte, slăbeşte legătura de dragoste între membrii comunităţii. (Ibidem, p. 483).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sensul „căderii măgăreţei pe cineva” este exemplificat foarte bine de un episod biblic relatat în vechiul Testament, când Valaam, fără să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi convins de regele Moabului cu daruri, cel iubitor de arginţi (2 Petru 2, 15), porneşte la drum călare pe o măgăriţă şi cu inima învârtoşată ca să blesteme poporul evreu. „A doua zi s-a sculat Valaam, şi-a pus samarul pe asina sa şi s-a dus cu căpeteniile Moabului. Dar se aprinsese mânia lui Dumnezeu pentru că s-a dus, iar îngerul Domnului s-a sculat, ca să-l mustre pe cale. Cum şedea el pe asina sa, însoţit de două slugi ale sale, a văzut asina pe îngerul Domnului, care stătea în drum cu sabia ridicată în mână, şi s-a abătut din drum pe câmp; iar Valaam a bătut asina cu toiagul său, ca să o întoarcă la drum. Dar îngerul Domnului a stat în drumul îngust între vii, unde de o parte şi de alta era zid; Şi asina, văzând îngerul Domnului, s-a tras către zid şi a strâns piciorul lui Valaam în zid, şi acesta iar a început s-o bată. Îngerul Domnului însă a trecut iar şi a stat la loc strâmt, unde nu era chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Iar asina, văzând pe îngerul Domnului, s-a culcat sub Valaam. Atunci s-a mâniat Valaam şi a început să bată asina cu toiagul. Dar Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: “Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?” Şi Valaam a zis către asină: “Pentru că ţi-ai râs de mine; de aş fi avut în mână o sabie, te-aş fi ucis aici pe loc”. Răspuns-a asina lui Valaam: “Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?” Şi el a zis: “Nu!” Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână, şi s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ” (Numeri, 22, 21-31).