C U V Â N T

 la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi);

Ap. I Corinteni XVI, 13-24; Ev. Matei XXI, 33-44;

DUMNEZEU ESTE ÎNTR-UN DEZAVANTAJ ASUMAT FAŢĂ DE RĂUTATEA OMENEASCĂ

Motto:  „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului?” (Matei 21, 33-44)

Pilda lucrătorilor celor răi demonstrează faptul că din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat faţă de răutatea omenească. Pilda, care are şi un pronunţat conţinut profetic a fost rostită cu puţin timp înainte de răstignirea pe cruce a Mântuitorului nostrum Hristos. În acest sens, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat – vedem că poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce ca pe un stigmat al răutăţii umane, dar şi al credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Dacă necredinţa ar fi durut, aşa cum îl dor aceste stigmate înveşnicite pe Mântuitorul Hristos probabil că multă lume urla până acum din cauza aceasta. Dar, Sfânta Cruce nu este doar semnul Fiului Omului, ci ar trebui să fie şi semnul sfinţeniei fiecărui credincios creştin în parte iniţiat în învăţătura evanghelică, devenit astfel prieten al Mântuitorului Hristos, după cum zice Sfânta Scriptura:  “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apocalipsa 7, 3), transformându-i pe creştinii pătrunşi de sfinţenie în aştrii care strălucesc pe acest Cer al credinţei. Despre o asemenea relaţie de prietenie pe care românii au transformată în expresia „fraţi de cruce”, Sf. Vasile cel Mare spune: „Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sunt în realitate numai sfinţii. Nici un om rău, nici un om care nu-i instruit în învăţătura evanghelică nu-i prieten al lui Hristos. Frumuseţea prieteniei nu face casă bună cu răutatea, pentru că nimic ruşions, nimic nepotrivit nu poate încăpea în simfonia prieteniei”[1].Iubirea jertfelnică este terapia duhonicească care îl ajută pe om să-şi depăşească propria condiţie, vindecându-se de superficialitate şi autosuficienţă. Dragostea jertfelnică este o harismă sau rod al Duhului Sfânt  (cf. Gal, 5, 22) care îmbogăţeşte sufletul sporind însuşirile omului, întărâtând pornirile răzbunătoare ale celor plini de răutate, şi, astfel, ajutându-l pe om ca să facă deosebirea între bine şi rău.

Răutatea izvorăşte din vanitatea cu care un om se pune pe sine mai presus decât alţi oameni.

Chiar dacă pilda aceasta se referea în primul rând la slujitorii Legii Vechi, ea ne cheama şi pe noi, creştinii de astăzi, la mai multă responsabilitate. Din păcate, criza materială actuală prin care trece omenirea îşi face proprii ei (m-)ucenici: oamenii copleşiţi de grijile vieţii care provoacă multă răutate în lume. Amplificarea grijilor vieţii care a condus la o slăbire a virtuţii milosteniei a făcut ca starea de fericire a omului contemporan să devină doar o notă superficială. Sub presiunea fricii exercitate de grijile vieţii, din nefericire în multe cazuri bunătatea oamenilor a fost „convertită”, de multe ori brusc şi imprevizibil, într-o răutate fără de margini, devenind astfel un real obstacol în calea milosteniei şi dând naştere unor veritabili „apostoli ai cinismului”. În ciuda acestor vorbe, din fericire Sfântul Vasile cel Mare dă asigurări că „Dumnezeu nu este autorul relelor”, după cum sugerează şi titlul celei de a IX-a omilii a sa în care face această precizare importantă: „David se îndreaptă spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor întrebându-se dacă există Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici. (…) Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu. Zis-a cel nebun în inima sa: « Nu este Dumnezeu!». Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic”[2].

Pilda lucrătorilor celor răi ne face să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi, o răspundere în care nu există loc pentru competiţii născătoare de invidii sterile care nimiceşte orice urmă de solidaritate. Una din cauzele stării de nefericire permanentă pe care o simţim este ranchiuna provocată de dezonoarea eşecului. Ranchiuna este o “mânie mocnită” sau o „gândire la furie”, interiorizată şi ascunsă, care are ca temei amintirea unei jigniri, a unei umiliri pe care unii dintre oameni o iau cu ei şi în mormânt. Ce se întâmplă, însă, după moarte cu resentimentele orgoliului rănit ale unui ranchiunos? Ranchiuna este ciuma sufletului, o boală contagioasă pe care moartea trupescă nu o biruie, ci dimpotrivă chiar, o ajută să se extindă şi cu mai mare putere şi la alte suflete. Cu ce drept poate ridica cineva un sentiment atât de păgubos cum este ranchiuna la un asemenea nivel de ură? Astfel, mult mai primejdioasă este ranchiuna generalizată când tinde să-i ia locul conştiinţei solidarităţii. Din fericire, victimele acesteia suferă un adevărat martiraj, aşa cum reiese din istoria vieţii Sfântului Nichifor (9 februarie) care, ceratat fiind cu un preot şi aflând de persecuţiile prin care trece, s-a dus să-i ceară iertare. Preotul, purtându-i încă ranchiună, a suferit o revoltă interioară la vederea Sfântului Nichifor şi s-a lepădat de Mântuitorul Hristos. Sfântul Nichifor şi-a asumat moartea martirică în locul preotului respectiv. Din această istorioară menţionată în Sinaxar, reiese faptul că doar o fire blândă și generoasă poate să îl împiedice pe un om să fie ranchiunos şi să caute răzbune. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari” (1 Cor 14, 20). „Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire”.[3]

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, editura Insitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 160.

[2] Sfântul VASILE CEL MARE, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 434.

[3] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV, Experienţe ascetice, vol 1, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. .