C U V Â N T la Duminica a II-a dupa Pasti (a Sf. Ap. Toma) – CREDINŢA ÎNSEAMNĂ CERTITUDINE, RESTUL E PĂRERE.. – Pr. DR. Bogdan-Aurel Teleanu Biserica Sf. Pantelimon.
Motto: … Nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan cap. XX, v. 27)
NECREDINŢA SECULARIZANTĂ A SF. AP. TOMA FACE PRIVIREA ÎNVIATULUI HRISTOS INOPERANTĂ. Paradoxal, Învierea Mântuitorului nostru Hristos se dovedeşte prin necredinţa Sf. Ap. Toma, cel care, în virtutea meseriei sale de constructor (fiind reprezentat iconografic cu o riglă şi cu un echer în mână), a fost considerat în evul mediu patronul arhitecţilor, zidarilor şi al pietrarilor. Astfel, Sf. Grigore cel Mare, realizând valoarea necredinţei Sf. Ap. Toma, scria: “Modul lent în care Toma a ajuns la credinţă ne este mai de folos să ne întărească decât credinţa de-a gata a tuturor apostolilor credincioşi” (Omil. 26, 7-9: PL 76, 1201-1202).
În artă, Sf. Ap. Toma este reprezentat în genunchi în faţa Mântuitorului Hristos şi atingându-I coapsa. O astfel de reprezentare este şi cea a pictorului Italian Caravaggio (1571-1610) – „inventatorul barocului”, fenomen cultural specific „Contra-Reformei – despre care se crede că prin arta sa a „secularizat” fenomenul religios. Maestrul Caravaggio este artistul care, pentru a picta „Invierea lui Lazar”, comandase dezumarea unui trup precum acela al lui Lazar, mort de patru zile si înviat de Mântutorul Iisus. Ei bine, cine priveste capodopera sa „Dubiul lui Toma” realizează realitatea expunerii scenei biblice în care Sf. Ap. Toma, dupa Înviere, atinge cu degetul rana făcută Mântuitorului Hristos în timp ce era crucificat de suliţa centurionului Longinus. În acest tablou surprinde faptul că Mântuitorul Hristos este cel care ia mâna Sf. Ap. Toma spre a o pune în coasta sa, contrazicând îndemnul „Crede si nu cerceta!”.
În acel moment, plin de har şi de pocăinţă, Apostolul necredincios a strigat “Domnul meu şi Dumnezeul meu”.
DESPRE RISIPIREA VREMELNICEI NECREDINTE A APOSTOLILOR. Sfantul Chiril al Alexandriei considera că Sf. Ap. Toma credea de fapt în Învierea Mântuitorului Hristos, dar socotea că Se afla într-un trup care nu mai poate fi văzut. Când el spune: “dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor nu voi crede…”, el spune de fapt: “Nu voi crede că El mai poate fi văzut, de nu voi pune degetul meu în urma cuielor”. Cu alte cuvinte, acestui Apostol, care nu percepea Învierea ca pe o minune, nu-i venea să creadă cât de real putea să fie acest fapt. Astfel, acesta încerca să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere. Pr. Steinhardt, însă, face următoarea precizare: “Nu încape aşadar dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atât trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept definitive si ireversibile. Făgăduinţele Învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!” (N. Steinhardt, Duminica Tomei, „Daruind vei dobandi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994)..
CREDINŢA DE-A GATA E PĂRELNICĂ. Sf. Ioan Gură de Aur, într-un Cuvânt la Învierea Domnului, afirmă că “minunile Apostolilor ne conving despre Învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a Înviatului. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că, evreii nu ar fi crezut prin vederea înviatului Hristos, aşa cum nu i-a putut aduce la credinţă nici pin învierea lui Lazăr. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbăng: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă au crezut mai multe mii (F. Ap. IV, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa” (Omiliile la Postul Mare, Ed. Anastasia, 1997).
Atunci când Dumnezeu vrea ca – prin intermediul învăţăturii creştine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – să-i elibereze pe oameni de necredinţă, El vrea să-i elibereze de o credinţă părelnică. “Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor…?”, afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei. În comentariul său la acest pasaj din Evanghelia Sfântului Ioan, acest Sfânt Părinte combate astfel necredinţa ca pe o credinţă părelnică pornind de la premiza că Sfântul Apostol Toma nu putea percepe Învierea Mântuitorului nostru Hristos ca pe o minune şi încerca, din această cauză, să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere.
De altfel, acesta este şi motivul pentru care extremele credinţei părelnice sunt la fel de periculoase. Poate că unii, creştini sau nu, preferă în locul imaginii unui Mesia răstignit cea a Unuia Care ţine bine biciul în mână, aşa cum le apare Mântuitorul nostru Hristos în momentul alungării negustorilor din Templul din Ierusalim. Dar, din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, cred că Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat. Astfel, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu – aşa cum i se înfăţişează Sfântului Apostol Toma – poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce, care devine din cel moment stigmatul credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Că Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat! Iubirea doar de frica ciomagului şi ascultarea doar de frica pedepsei a sfârşit mereu într-o falsă stare de fapt: unii se fac că ameninţă, în timp ce alţii se prefac că se tem. Uniţi de aceiaşi frică, şi unii şi alţii sunt incapabili să înţeleagă cu adevărat învăţătura Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, sătul de atâta frică El pune capăt acestei nebunii revelându-şi stigmatul propriei răstigniri.
Astfel, cei cu adevărat credincioşi înţeleg că nu pot prelua din învăţătura de credinţă a Bisericii doar ceea ce le convine! Atunci când un creştin s-a hotărât să apuce o parte a cârjei, trebuie să fie conştient că aceasta mai are o pare care-l poate izbi cu putere în moalele capului. Credinţa în Dumnezeu lasă urme!
(Ap. Fapte V, 12-20; Ev. Ioan XX, 19-31 ;Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche, Sf. Sfinţit Mc. Pafnutie)