PrHoriaPrio

Omul şi suferinţa – Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Inaintea suferintei raman putine cuvinte de spus. Rostul vorbelor devine vital, daca acestea au suport duhovnicesc. Cel aflat in neputinta trupeasca cu greu poate accepta vorba desarta, banala, lipsita de orice sens.

Omul se descopera pe sine si prin suferinta. Timpul spitalizarii, pozitia orizontala a celui bolnav si incetarea activitatii zilnice face din omul activ un om pasiv, iar daca are credinta statornica, isi cerceteaza propria constiinta spre pocainta mantuitoare.

Rolul suferintei este acela de a cultiva rabdarea. Incercarea prin boala nu trebuie sa aduca deznadejde si despartire de Dumnezeu. Vindecarea poate deveni un proces de lunga durata. Nimeni nu se poate opune incercarii prin suferinta trupeasca. Refuzul reprezinta o modalitate de exprimare a lasitatii si a slabirii duhovnicesti. Chinul bolii trupesti nu este strict necesar mantuirii sufletului, dar poate reprezenta un mod deosebit de indreptare si izbavire.

Suferinta poate fi mantuitoare daca este asumata in duhul smereniei desavarsite. Ea se poate transforma, insa, intr-o povara greu de purtat daca e inteleasa ca pedeapsa asupra omului pacatos, care „merita sa sufere, fiindca mult a gresit“.

Bucuria prin suferinta reprezinta statura duhovniceasca ce poate fi atinsa de orice crestin ortodox care nu se lasa coplesit de efectele bolii si de singuratatea trairii neputintelor trupesti. Pe masura ce credinta devine tot mai puternica prin incercarea unei boli, suferinta se preschimba in mijloc de apropiere de Dumnezeu, intelegand tot mai bine patimirile cele nedrepte pe care Hristos Domnul si Dumnezeul nostru le-a purtat asupra Sa si prin care firea noastra cea bolnavicioasa si firava a fost ridicata, prin Inviere, de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la viata.

Putem cere prin rugaciune “inmultirea incercarilor si a durerilor”, dar, in acelasi timp, dupa modelul rugaciunii de la sfarsitul Acatistului Sfintei Cruci, si nu numai, sporirea puterii si a rabdarii pentru toate cele ce vin asupra noastra.

Privind neputinta semenului, te gandesti la posibilitatea de a fi si tu, sau cei dragi ai tai, in locul lui. Momentul acesta te poate intelepti, gandind in sine permanent la suferinta si moarte, exercitiu ce devine „ceas desteptator“ din noianul grijilor si al greselilor de fiecare zi, sau te poate bloca emotional, gandind ca un om “mic”,dezradacinat de realitatile vietii cotidiene si duhovnicesti.

Impasibilitatea in fata durerii naste propria suferinta egocentrica. Permanentizarea nepasarii fata de aproapele aflat in suferinta face din om un simplu „vas de lut“, ce nu poate fi de nici un folos nimanui.

Hristos Domnul este in fiecare dintre cei suferinzi, devenind Tamaduitorul tuturor neputintelor noastre. Alinarea durerilor nu a avut si nici nu are un timp limitat, ci, prin porunca dumnezeiasca si succesiune apostolica, se manifesta si astazi. Acelasi dar de tamaduire s-a revarsat peste apostoli si ucenici, pentru ca, mai tarziu, sub diferite chipuri de smerenie adanca, toti sfintii sa devina facatori de minuni, iar unii dintre ei doctori fara de arginti.

Sfarsitul vietii prin suferinta pentru Hristos Domnul a motivat si mai mult propovaduirea Evangheliei in toata lumea. Atat durerile provocate de chinuitori, cat si frica de moarte incurajata de acestia nu a insemnat nimic inaintea sfintilor mucenici.

Pe timp de pace, relativ, dar in plin razboi cu propriile noastre neputinte spirituale si patimi pagubitoare, omul trebuie sa se inarmeze cu cele mai cunoscute virtuti: credinta, ce devine lucratoare prin iubire, nadejdea statornica si neclintita in incercari si dragostea sincera, curata si dezinteresata fata de toti semenii.

(Sursa: Ziarul Lumina)