Istoric

În Biserica Ortodoxă Română, după cum se cunoaşte, eparhiile se împart în circumscripţii numite protopopiate sau protoierii, compuse din mai multe parohii, având în frunte un protopop sau protoiereu,[*1] ca reprezentant al episcopului şi ca organ de legătură între parohie şi eparhie. Prin protopopi, episcopul transmite clerului şi credincioşilor pastoralele, ordinele sau circularele emise de către organele superioare bisericeşti şi supraveghează disciplina şi conduita clerului din eparhia sa. Protopopii sunt, deci, organe de control ale episcopului, nu de jurisdicţie, care stau în dependenţă de puterea episcopală şi în raport direct cu ea.

Potrivit unor surse istorice, protopopiatul, ca formă de organizare administrativ‑bisericească, a apărut în Ţara Românească la începutul secolului al XV‑lea, adică în perioada următoare întemeierii Mitropoliei (1359). Primele nume de protopopi sunt consemnate în documente în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386‑1418), odată cu împărţirea teritoriului ţării în judeţe şi plăşi, când se înfiinţează şi protopopiatele. De pildă, într‑un act de învoială din 28 martie 1412 se spune: „Şi eu Constantin şi protopopul Hariton am căzut la tocmeală pentru cumpărătură. Şi mi‑a dat protopopul un cal, o şea, o pătură şi două găleţi de grâu.”[**2]

Protopopii erau numiţi de chiriarh din rândul clericilor de mir cu vechime în preoţie şi cu bună ştiinţă de carte. Ei trebuiau să fie exemplu de slujire şi de trăire nu numai preoţilor, ci şi credincioşilor, şi puteau fi revocaţi de către chiriarh pentru abateri grave. Candidaţii la protopopiat nu aveau nevoie de hirotonie, ci li se citeau anumite rugăciuni de sfinţire, adică erau hirotesiţi.

Pe lângă misiunea de a veghea asupra modului cum preoţii îşi îndeplineau îndatoririle, prin inspecţii în parohii, protopopii erau şi martori în diferite procese. Ei judecau „toată partea bisericească după pravilă”, dar şi chestiuni privind moralitatea publică: „răpirea fetelor, cumetrii şi cuscrii, pe cei ce şed necununaţi”, precum şi desfacerea căsătoriilor şi întocmirea actele de stare civilă.[***3] Aşa se face că în unele documentele apar nume de protopopi ca martori în pricini de judecată, de hotărnicie, în acte de danie sau de învoială.

Peste preoţii din fiecare plasă (plai) era un protopop, iar în capitalele de judeţ erau doi şi chiar trei, luaţi dintre preoţii de mir şi numiţi în funcţie de către episcop. Numărul parohiilor care intrau în cuprinderea protopopiatului varia în raport cu împrejurările locale (întinderea teritorială, aşezarea geografică, mijloacele de deplasare pentru inspecţii, etc). La protopopiatele cu un teritoriu mai întins şi un număr mai mare de parohii, protopopii erau ajutaţi de proistosi (subprotopopi), care se alegeau dintre preoţii merituoşi şi mai cu vază. Ei îndeplineau îndatoririle de supraveghere şi control în numele protopopului, fără jurisdicţie independentă.

Protopopii nu aveau leafă, beneficiau în schimb de fel de fel de venituri, ca remuneraţie pentru serviciile aduse administraţiei bisericeşti, care le dădeau posibilitatea să se întreţină. Unele din aceste venituri proveneau din anumite dări pe care le plăteau preoţii. Aşa, de plidă, era darea bastonului sau, cum se spunea pe la 1749, „zlotul cel orânduit ce are a lua protopopul pe fieşcare an”. Alte venituri le aducea darea numită pentru ciobote, adică pentru osteneala şi alergătura lor pe la diferite cercetări şi judecăţi. Globirea sau deşugubinile, adică amenzile – cum le‑am spune noi astăzi – le aduceau, de asemenea, venituri însemnate, pentru adunarea cărora aveau zapcii preoţeşti şi bumbaşiri. Venituri mai aveau protopopii şi de la candidaţii la preoţie, precum şi de la preoţii care voiau să se mute de la o parohie la alta. Candidaţii la preoţi nu puteau să se prezinte la hirotonie decât după ce dobândeau de la protopopul locului un atestat, pentru care îi plăteau cam cinci lei. Preoţii care se transferau aveau nevoie de o „carte de mutare”, pentru care dădeau logofătului episcopiei un „avaet”, din care „lua şi protopopul câte un leu”. În sfârşit, unele venituri proveneau din „peciurile” (răvaşele) de cununie. Cei ce voiau să se cunune erau datori să prezinte preotului o mărturie dată în faţa protopopului că nu sunt în grad de rudenie oprită. Pe temeiul acestei mărturii, protopopul le elibera un „peciu”, pentru care trebuiau să‑i plătească un „avaet de doi lei”, iar în natură o găină, un curcan, etc. Neavând o leafă fixă şi trebuind să trăiască numai din astfel de venituri, era firesc ca unii protopopi să facă abuzuri şi să dea prilej de plângeri împotriva lor.4 Plata protopopilor va fi reglementată de Regulamentul Organic din 1831, care le‑a prevăzut, pentru întâia dată, prin art. 362, „cuviincioasă simbrie”.

Protoieria II Capitală – Monografie Album
Bucureşti : Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2010

web-page-separator

 1 Numirea de protoieru apare în secolul al XIX‑lea şi este folosită paralel cu cea de protopop.
2 Cf. Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I (1247‑1500), Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 78.
3 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Bucureşti,1988, p. 393.
DESCARCA ISTORIC DETALIAT

Protopopiatul Sectorului II Capitala