vindecarea-slugii-sutasului1

Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului

Predica Patriarhului Daniel. Rugăciunea pentru alţii – izvor de iubire milostivă. Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului

 “În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.” (Matei 8,5-13)
Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne arată în mod deosebit importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot să se deplaseze şi nici nu mai pot exprima suferinţa lor grea şi copleşitoare.
Prin credinţă, omul Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca fiind Fiul veşnic al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Care S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om din iubire pentru oameni şi mântuirea lor. Rugăciunea însoţeşte credinţa şi prin ea omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca să primească de la El eliberarea de patimi, curăţirea de păcate, vindecarea de boli şi izbăvirea din necazuri. Prin rugăciune omul îşi deschide sufletul şi întreaga fiinţă lucrării harului lui Dumnezeu până la unirea desăvârşită cu El; se aşază în faţa lui Dumnezeu şi vorbeşte cu El, adică intră în legătură personală cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Său.
“În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în stare de rugăciune, Dumnezeu nu mai e doar o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. Creştinul în momentele de rugăciune nu e singur, chiar dacă nu e cu nimeni dintre oameni în legătură, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis, e în dialog cu Dumnezeu, căci nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.”
În Sfânta Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, avem multe exemple de rugăciuni pentru alţii sau rugăciuni de mijlocire. Proorocul Ieremia exprimă acest îndemn astfel: “Urmăriţi binele cetăţii, în care v-am dus în robie, şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” , iar Proorocul Samuel spune: “Nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” . Mântuitorul Iisus Hristos îi spune Sfântului Apostol Petru: “Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” . Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor: “Neîncetat fac pomenire despre voi”; şi pe coloseni îi încredinţează: “…nu încetăm să ne rugăm pentru voi…” sau: “Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi…” iar pe tesaloniceni îi îndeamnă: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” . Apostolul Iacob scrie: “Şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” .

Mântuitorul Iisus Hristos învaţă că ucenicii Lui, adică cei care-L vor urma, sunt recunoscuţi după împlinirea poruncii iubirii aproapelui: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Iar dragostea desăvârşită se arată în rugăciunea pe care unii o fac pentru ceilalţi sau referindu-se la ceilalţi. Vedem acest adevăr şi în rugăciunea Tatăl nostru când spunem “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, adică ne raportăm şi la ceilalţi.
Exemplu desăvârşit de rugăciune pentru alţii este rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce când cere Tatălui Ceresc să ierte păcatul celor care-L răstigneau: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Prin aceasta, Domnul Hristos împlineşte propria Sa poruncă: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).

Milostivirea omului faţă de aproapele îl face asemenea cu Dumnezeu
Din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet sutaşul credincios şi smerit atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut!” .
Referitor la rugăciunile unora pentru alţii, părintele Dumitru Stăniloae spune: “În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. E o bucurie şi e o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: “Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim” . Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor sau, chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate e înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii”.
Există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.
Având dragoste smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac glasul durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se fac rugători pentru sănătatea şi mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem spune că Biserica a învăţat mult de la sutaşul din Evanghelia de astăzi şi de la alţii asemenea lui. În această privinţă, Biserica ne cere să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se roage şi pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai pot să se roage ei înşişi, pentru cei care pot să vină la biserică, şi pentru cei ce nu mai pot veni la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni. Întrucât rugăciunea pentru alţii este vindecătoare de suferinţă şi singurătate, Biserica se roagă în toate slujbele ei pentru cei bolnavi şi cheamă la ajutorarea bolnavilor.
Valoarea persoanei umane este mai presus de orice rang şi stare a vieţii
Bunătatea milostivă a acestui sutaş roman faţă de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferinţă, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcţii diferite în societate, şi stări ale vieţii, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.
În faţa bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutaşul nu poate face nimic, întrucât nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de sănătate deplină. De aceea, el merge la Iisus, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija stăpânului faţă de sluga sa – nu este vorba aici despre grija unei slugi faţă de stăpânul său, ci de grija stăpânului faţă de slugă –, Mântuitorul îi spune: “Voi veni şi îl voi vindeca” (Matei 8, 7). La bunătatea sutaşului răspunde şi Hristos Domnul cu bunătate, mai ales că sutaşul nu-i cerea ceva pentru el însuşi, ci pentru altcineva, care nu îi era rudă şi nici superior, ci un simplu subordonat. Însă când sutaşul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenţia să vină în casa lui, Îi spune îndată: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu” (Matei 8, 8), adică sub acoperişul casei, al locuinţei în care el locuia de obicei. Probabil şi pentru că sutaşul roman ştia că orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea de rău a celorlalţi evrei, întrucât aceştia considerau că romanii, fiind de altă credinţă, nu merită să fie vizitaţi. Din cuvintele sutaşului se vede că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, şi anume ca Iisus Hristos Domnul să intre în casa lui. De aceea, a zis: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. Când I-a zis lui Iisus: “Doamne, nu sunt vrednic”, sutaşul L-a mărturisit deja pe Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieţii.
Rugăciunea Bisericii reflectă iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii
Evanghelia de astăzi poate fi o prefigurare a rugăciunii Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi “pentru pacea a toată lumea”, “pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, “pentru vremuri cu pace”, pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc.. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea sutaşului credincios pentru sluga lui suferindă vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă.
Înţelegem, aşadar, că este de mare ajutor şi mult folositoare rugăciunea pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales este folositoare rugăciunea pentru oamenii care se află în suferinţă, “pentru tot sufletul creştin necăjit şi întristat”, cum se spune în rugăciunile noastre de la Litia care însoţeşte Vecernia. Iar Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este “iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni”, cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.
Trebuie să ne rugăm pentru aproapele nostru nu numai atunci când el se află într-o grea suferinţă sau în felurite necazuri, ci mai ales suntem datori a ne ruga pentru cel de lângă noi şi când acesta se află sub povara grea a patimilor şi ispitelor. Nu este suficient să ajutăm pe cineva doar cu sfatul bun, care uneori poate porni din egoism sau din slava deşartă şi care poate deranja pe cel căruia îi este adresat, ci odată cu sfatul bun, dat cu multă smerenie, trebuie să ne şi rugăm lui Dumnezeu, Care “cunoaşte inimile şi cele dinlăuntru ale omului”, pentru izbăvirea celui care este stăpânit de păcate grele, acestea fiind boli ale sufletului, iar Dumnezeu va schimba în bine mintea şi inima lui, adică modul de-a gândi şi de-a simţi.
Rugăciunea pentru bolnavi trebuie însoţită şi de milostenie faţă de aceştia
Ascultată cu atenţie, Evanghelia de azi ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să-i ajutăm pe cei căzuţi în patimi împovărătoare să se ridice din ele, să alinăm suferinţa oamenilor prin prezenţa noastră iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare lângă ei. Chiar dacă prin rugăciunile noastre nu se vindecă bolnavii imediat, în chip miraculos, totuşi aceste rugăciuni ajută mult sufletul lor, alină suferinţa lor şi întăresc iubirea frăţească între cei bolnavi şi cei sănătoşi. La iubirea smerită şi milostivă a celui care se roagă pentru cei ce suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie.
În mod deosebit, astăzi, rugăciunea pentru însănătoşirea semenilor noştri se realizează prin slujba Sfântului Maslu, în care preoţii Bisericii, împreună cu familiile celor bolnavi şi comunitatea credincioşilor, se roagă pentru însănătoşirea sufletului şi trupului celor bolnavi. Rugăciunea pentru bolnavi se întăreşte şi mai mult când este însoţită şi de fapte concrete de ajutorare a bolnavului, ca de pildă, îngrijirea lui, cumpărarea de medicamente şi de alimente, vizitarea bolnavilor acasă sau la spital, ajutorarea familiilor celor bolnavi, iar în mod deosebit, ajutorarea bolnavilor pentru a redescoperi importanţa rugăciunii, a Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Astfel, dorinţa de vindecare a bolii devine şi dorinţă de mântuire, de refacere a legăturii omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa. Credinţa puternică unită cu rugăciunea schimbă sau previne situaţii grave, păcate grele şi readuce viaţa la starea ei sănătoasă.
Pentru a înţelege importanţa rugăciunii unora pentru alţii redăm aici mărturia unui preot contemporan: “Grupul de rugăciunea de vinerea se ruga pentru un credincios care trecea printr-o perioadă foarte dureroasă şi periculoasă după o operaţie. Exact când grupul era reunit în rugăciune, pacientul, care dormea, a simţit prezenţa lui Dumnezeu cum nu o mai simţise până atunci. I se părea că un preot este lângă patul său, rugându-se. Visul a fost atât de real, încât, când s-a trezit, era mirat că în cameră nu mai era de fapt nimeni, decât el. Dar prezenţa lui Dumnezeu pe care o simţise atât de clar a rămas cu el şi s-a dovedit benefică pentru acel moment al bolii lui. Mult mai târziu am descoperit, povestind cu el, că prezenţa lui Dumnezeu o simţise exact când grupul de credincioşi se ruga pentru el”.
Sfântul Ioan de Kronstadt îndeamnă la rugăciunea pentru alţii prin aceste cuvinte: “Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine, cu aceeaşi sinceritate şi fervoare; priveşte la infirmităţile şi bolile lor ca şi cum ar fi ale tale, la ignoranţa lor spirituală, la păcatele şi poftele lor, ca la ale tale, la tentaţiile lor, la nenorocirile şi întristările lor, ca şi cum ar fi ale propriei tale persoane. O astfel de rugăciune va fi acceptată cu mare bucurie de Tatăl Ceresc, Tatăl tuturor, a Cărui iubire nelimitată îmbrăţişează toate făpturile”.
Rugăciunea pentru alţii este folositoare nu numai acestora, ci şi celor care se roagă pentru ei.
De fapt, când ne rugăm pentru alţii, cultivăm în noi prezenţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. O astfel de rugăciune înlocuieşte singurătatea cu solidaritatea sau comuniunea, suferinţa cu speranţa, indiferenţa faţă de viaţa altuia cu grija responsabilă faţă de acesta. Astfel, rugăciunea pentru oamenii aflaţi în boală şi suferinţă ajută şi pe cel care se roagă să cultive sănătatea sufletului său creat după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
Cu alte cuvinte, starea de sănătate spirituală a sufletului este iubirea milostivă, nu egoismul, izolarea sau nepăsarea faţă de suferinţa altuia, deşi acestea se întâlnesc tot mai mult într-o societate în care lăcomia de avere şi de putere îi dezumanizează pe oameni.
În concluzie, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să ajutăm pe cei în suferinţă, prin rugăciune şi fapte bune, iar ajutându-i pe ei, cultivăm sănătatea spirituală a sufletului nostru ca lumină a iubirii milostive, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.