96470_umblarea_pe_mare

Duminica a 9-a după Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii – ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare – potolirea furtunii);

Ap. I Corinteni III, 9-17; Ev. Matei XIV, 22-34;

ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE

Motto:  “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mt. XIV, 27)

CREDINŢA CARE IZVORĂŞTE DIN ADEVĂR ÎL FACE PE OM CUTEZĂTOR. Episodul scripturistic al “umblării pe mare” reprezintă o pradigmă a cutezanţei axată pe sinceritatea încrederii omului în Dumnezeu. În acest context, vedem cum Dumnezeu, pe cei lipsiţi de curaj, îi numeşte “puţini credincioşi” (Mt. XIV, 31). Ori, omul a cărui cutezanţă izvorăşte din adevăr este descris în felul următor de Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este impur şi neautentic, care s-ar putea numi bună cuviinţă exemplară, printr-o atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri” (Dumnezeu este lumină, în “Ortodoxia”, nr. 1, 1974).

SĂ ALERGĂM DUPĂ ADEVĂR! Excluzând nebunia, există doar două surse ale îndrăznelii: minciuna şi adevărul, iar, din păcate, în societatea românească predomină tupeul. Dacă sursa tupeului ar fi fost adevărul, atunci ar fi presupus şi respectul faţă de oameni, dar, întrucât se întemeiază pe minciună, caracteristica sa de bază este nesimţirea. Această nepăsare inconştientă l-a făcut pe poetul Mihai Eminescu să scrie: “Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns?”. Mulţi folosesc minciuna de frica unei pedepse, alţii din spirit de intrigă, alţii spre a scăpa de o încurcătură de moment sau pentru a obţine o înlesnire, după cum spunea Eminescu: “Adevărul este aur. După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi “.Cu o foarte mare uşurinţă, tupeistul numeşte miciuna adevăr şi adevărul minciună. Cutremurător este, însă, momentul în care, folosind calomnia, aceştia întinează grav pe susţinătorii adevărului. Cine nu cunoaşte elogiul calomniei făcut de Don Basilio în “Bărbierul de Sevilla” a lui Pierre Augustin Caron de Beaumarchais: Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!. Cei ce folosesc această armă perfidă, strecoară în mod conştient veninul minciunilor, convinşi că măcar un strop tot va rămâne în sufletul oamenilor de pe urma unor astfel de ponegriri.

MINCIUNA NU ÎNTREŢINE CREDINŢA, CI, DIMPOTRIVĂ, O FACE INSUPORTABILĂ. Conştient că, în viaţa bisericească, minciuna nu întreţine credinţa, ci, dimpotrivă, o face insuportabilă, Sf. Ap. Pavel îl sfătuia pe Tit în privinţa mincinoşilor să-i “mustre cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, fiind convins că acestora “li s-a spurcat şi mintea şi cugetul. Ei spun tare că ştiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc” (Tit I, 14-16). Astfel, Sf. Ap. Pavel nu le cerea decât ca “lepădând minciuna, să grăiască adevărul” ( Efeseni IV, 25). Aşa a biruit de fiecare dată adevărul de credinţă, iar nu prin fabricarea unor minciuni cât mai verosimile! Spre exemplu, Nabucodonosor, regele Babilonului dăduse poruncă să fie omorâţi toţi înţelepţii Babilonului (vrăjitori, prezicători, magi etc.) pentru că nu se găsise niciunul capabil să-I tâlcuiască visul, ci se sfătuiseră între ei să spună vorbe mincinoase şi înşelătoare. Numai profetul Daniel a ştiut să tâlcuiască vedenia “cu capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut” din visul regelui. Dar, asta numai după ce s-a rugat la “Dumnezeu care dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi; El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El”. (Daniel II, 21-22).

MINCIUNA DISONANTĂ ŞI ADEVĂRUL CONSONANT. În 1938, Ştefan Odobleja, un medic militar din Mehedinţi, publica „Psihologia consonantistă”, lucrare în care arată importanţa „legăturii reversibile” (conexiunea inversă sau fedd-back-ul) în funcţionarea sistemelor vii, cu 10 ani înainte de americanul Norbet Wiener, întemeitorul ciberneticii (cf. Jurnalul Naţional, joi, 30 iulie 2009, p. 6-7). Prin termenul „consonantist”, Odobleja desemnează tendinţa specifică a diferitelor tipuri de sisteme către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. În domeniul comunicării, disonanţa cognitivă indică existenţa unei inadvertenţe între convingerile şi afirmaţiile unei persoane. Pe de altă parte, conform teoriei disonanţei cognitive, observăm cum liniştea interioară sau confortul psihic se obţin prin realizarea unui echilibru între sentimentele, gândurile şi acţiunile unui om. În cazul în care acest echilibru nu se realizează, disonanţa cognitivă trădează un comportament fals. Dicţionarul Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării Sociale din cadrul Universităţii Pontificale Saleziene din Roma, „La Comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche”, defineşte  disonanţa cognitivă astfel: „Două sau mai multe cunoştinţe, care sunt în contradicţie între ele, creează oricărei persoane o stare de disconfort interior. (…) Pentru a diminua sau a elimina incompatibilitatea, disonanţa cognitivă determină schimbări de atitudine, care includ o componentă motivaţională, o condiţie fiziologică de tensiune sau de reacţie (similară celei care se încearcă sub stres) şi o senzaţie de neplăcere subiectivă a situaţiei”  (cf. Finizio PASQUALE şi Lever FRANCO, „Dissonanza cognitiva” în La comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche, îngrijit de Franco LEVER, Pier Cesare RIVOLTELLA, Adriano ZANACCHI, PAS Pontificio Ateneo Salesiano, Roma, 2002, p. 391).

CONDIŢIA ADEVĂRATULUI POST: ÎNFRĂNAREA DE LA MINCIUNĂ. Minciuna constituie unul din simptoamele necredinţei umane pentru că aceasta se instituie numai acolo unde se diminuează din ce în ce mai mult credinţa sinceră şi adevărată. De aceea, Mântuitorul Hristos a căutat să-i întărească în credinţă pe ucenicii Săi, indicându-le adevărul ca unică sursă a încrederii în Dumnezeu: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 12). Se identifică pe Sine Însuşi cu Adevărul tocmai pentru a le arăta că minciuna contravine principiului mântuirii, întrucât Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, va judeca lumea „după adevăr” (Rom. 2, 2). Un proberb chinezesc spune: “Nu există minciună perfectă”. Tocmai de aceea, putem spune că minciuna este limitată, asemenea morţii, în timp ce adevărul are o perspectivă lărgită prin înviere. Astfel, în repetate rânduri, Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe ucenicii săi la priveghere pentru ca, prin vigilenţă, să nu se lase înşelaţi (păcăliţi, minţiţi) de diavol: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon