Cuvânt la Duminica a III-a din Post – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

C U V Â N T

la Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci);

Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1

CINSTIREA SFINTEI CRUCI SEMNIFICĂ RECUNOAŞTEREA VALORII SOTERIOLOGICE A RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HISTOS

MOTIVUL RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS, O VINĂ ÎMPOTRIVA ADEVĂRULUI. Duminica a treia din Postul Pastilor - a Sfintei CruciDupă cum arată Sf. Chiril al Alexandriei, cei mai porniţi împotriva Mântuitorului Hristos erau arhiereii şi slujitorii lor, între care se numărau şi cei cu oarecare funcţii în învăţarea Legii: cărturarii şi fariseii. Răstignirea Mântuitorului nostru Hristos denotă faptul că tocmai cei care ştiau că aveau datoria de a “păzi ştiinţa şi că din gura cărora se va cere învăţătura” (Mal. 2, 7) au dovedit atât de puţină înţelegere a dreptei răsplătiri dumnezeieşti şi, în consecinţă, o acută lipsă de pătrundere a legii dumnezeieşti. Aceşti “copii păcătoşi, neam de mincinoşi” (Is. 57, 3-4), făcând – cum spune Sf. Chiril al Alexandriei – “din adevăr o vină împotriva Adevărului”, Îl vor acuza pe Mântuitorul nostru Hristos de hulă adusă lui Dumnezeu şi cereau pedeapsa cu moartea pentru El: “Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (In 19, 7).

În viaţa Sa pământească Mântuitorul nu a blestemat oamenii, nici măcar pe vrăjmaşii Săi, ci doar smochinul neroditor (Marcu 11, 21). Despre caracterul Mântuitorului Hristos spune multe şi felul în care s-a îngrijit de Maica Sa, întărind, astfel, învăţătura dată în Legea prin Moise care spunea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (Ieş. 20, 12). El, care era acuzat că huleşte atunci când afirma că este Fiul lui Dumnezeu, demonstrează că nu se afla în afara Legii, ci că, de fapt o respecta, cinstindu-i unul din precepele care îi pedepsea la fel ca pe hulitorii de Dumnezeu pe cei care nu-şi înfrânau limba faţă de părinţi: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieş. 21, 1). Astfel, răstignirea Fiului lui Dumnezeu a fost o hulă adusă Însuşi Creatorului şi Proniatorului lumii, Părintele nostru cel ceresc, “în mâinile Căruia – Mântuitorul nostru Hristos – şi-a  încredinţat duhul Său” (Lc. 23, 46).

BLESTEMUL CRUCII, BINECUVÂNTAREA CREŞTINILOR. Răstignirea Mântuitorului nostru Hristos este, nu numai o hulă împotriva lui Dumnezeu, ci şi un blestem neîntemeiat. Execuţia prin răstignire aplicată de romani, preluată de Alexandru Macedon de la persani, avea la origine o credinţă religioasă persană conform căreia cei condamnaţi la moarte erau suspendaţi pe cruce pentru a nu pângări pământul. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că în timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom: «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom 21, 23)”.

Dar, “cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat” (Prov. 26, 2). Cei care cereau răstignirea Mântuitorului nostru Hristos pierduseră din vedere cel mai important lucru: pentru cel virtuos, blestemul se preface în binecuvântare. Sf. Grigorie de Nyssa, evocând evenimentul transformării blestemului vrăjitorului Balac în binecuvântare asupra poporului care trăia după voia lui Dumnezeu (Numeri 24) spune: „Aşa nici vrăjitoria nu poate lucra împotriva celor care vieţuiesc în virtute şi cei ce sunt susţinuţi de ajutorul dumnezeiesc biruiesc orice uneltire”. Iată de ce Sf. Ap. Pavel era îndreptăţit să spună: Cuvîntul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18 ).

VALOAREA SOTERIOLOGICĂ A RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HISTOS. Rereindu-se la acest aspect, Sf. Chiril al Alexandriei spunea: “Precum prin lemn ni s-a pricinuit răul căderii, tot prin lemn s-a petrecut întoarcerea la ceea ce eram la început şi redobândirea bunătăţilor cereşti”. Semnificaţia răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moment de răscruce în istoria mântuirii neamului omenesc care a ruinat lucrarea şarpelui biblic ce i-a îndemnat pe protopărinţii noştri să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, a fost prefigurată de şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. În sec. II d. Hr. aparuse o sectă de natură gnostică, ai cărei membrii erau aşa-numiţii ofiţi (gr. “ophis” = şarpe ) sau naaseni (ebr. “nahas” = şarpe şi vrăjitor), care adorau şarpele biblic care i-a determinat pe Adam si Eva să nu mai asculte de Dumnezeu, considerând că acesta i-a ajutat, de fapt, pe protopărinţii noştri Adam şi Eva să se înalţe, prin cunoaştere, la un nivel superior condiţiei în care se aflau.

Ca orice altă sectă gnostică, răstălmăcind semnificaţia şarpelui biblic, naasenii considerau, în mod eronat, că oamenii se pot mântui prin cunoaştere. Dar, dacă vedem, aşa cum ne-a învăţat Origen, în drumul evreilor spre Ţara Făgăduinţei etape ale urcuşului duhovnicesc spre Dumnezeu, atunci privirea salvatoare către şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie pentru a salva poporul ales (Numeri 21, 5-9) – prefigurare a crucii pe care a răstignit Mântuitorul nostru Hristos păcatul în trup (Rom. 8, 3) -, reprezintă pocăinţa celor muşcaţi de păcate. Această interpretare este în conformitate cu învăţătura Bisericii noastre care, spre deosebire de concepţiile gnostice, învaţă că, pentru a se mântui, creştinii trebuie să încredinţeze păcatele lor, prin pocăinţă, purtării de grijă a preoţilor în timpul tainei mărturisirii.

ÎNSEMNĂTATEA SFINTEI CRUCI PENTRU CREDINŢA CREŞTINĂ. În primele trei secole există dovezi directe despre încrederea, cinstea si respectful cu care creştinii înconjurau Sfânta Cruce. Pe la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III, Tertulian numeşte pe creştini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi).Tulburat de viziunea crucii care l-a ajutat să-şi biruie în războaie vrăjmaşii, împăratul Constantin cel Mare – căruia, după mărturisirea lui Eusebiu de Cezareea, i s-a explicat că reprezintă “însemnul triumfal al biruinţei pe care Mântuitorul Hristos a avut-o asupra morţii (p. 76) – a transformat-o într-o efigie a libertăţii religioase de manifestare a creştinilor în Imperiul Roman (p. 213). Acest lucru a făcut ca în anul 335 să fie sfinţită biserica zidită de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Răstignirii şi al îngropării Mântuitorului, moment ce reprezintă, de fapt, începutul cinstirii publice şi oficiale a Crucii Mântuitorului Hristos. Conform pelerinei creştine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie 335, fusese depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin (13 septembrie 326).

Valoarea soteriologică a răstignirii Sale şi efectele ei sunt cunoscute numai de cei care privesc la ea, aşa cum spune Sf. Chiril al Alexandriei, “printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti”. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, meditând la semnul crucii, învaţă că contravaloarea preţului plătit prin răstignire se însuşeşte doar printr-o voinţă însoţită de “o credinţă profundă”.

 Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti