Category Archives: Cuvant de suflet

Camarile constiintei – Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Cunoașterea sinelui este un proces anevoios, care necesită vreme prielnică nevoinței neîncetate de a‑L cunoaște mai întâi pe Hristos și prin aceasta propria fire. Nu putem despărți cele două cunoașteri, fiindcă Unul este Cel ce creează, iar celălalt este cel ce descoperă felul plămădirii sale, prin prezența suflării dumnezeiești din el. Nimeni nu are capacitatea să pătrundă în adâncul cel mai tainic al omului, căci este cu neputință a coborî acolo de vreme ce acest aspect al desăvârșirii nu ne este dat nouă de la creație, nefiind folositor, dar care poate fi vizibil, în cazuri cu totul speciale, la unii părinți îmbunătățiți, descoperiți cu anevoie în crăpăturile pământului, în peșteri etc.
Întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat ilustrează cel mai bine aspectul cunoașterii lăuntrice a omului, dar nu de către alt om, ci de către Omul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeiasca vedere a sufletului celui ce a întrebat despre veșnicie și moștenirea ei, chinuit de neliniștea dobândirii unei vieți veșnice pe pământ, ni‑l descoperă pe acel tânăr incapabil de a împlini o poruncă mântuitoare, străin, gol, flămând, închis în temniță, bolnav, răpus și căzut între tâlharii iubirii de argint. Hristos Domnul nu rămâne impresionat de păstrarea Legii, prin paza poruncilor, pentru că vede în cămările conștiinței o teribilă metastază a iubirii de averi, care a cuprins întreaga ființă a tânărului bogat, ce nu se poate deșerta pe sine la chemarea făgăduinței de a moșteni Împărăția cerurilor, prin milostenie și apostolat. Această chenoză a reprezentat temelia fundamentală a urmării lui Hristos de către mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase, părinți și ierarhi, în începutul viețuirii lor în sfințenie, curăție, sărăcie și ascultare.
Înțelegerea chemării spre desăvârșire își are început și temei în detașarea de lucrurile materiale și, prin aceasta, de lepădarea grijilor lumești. Clipa aceasta se caracterizează ca fiind eliberatoare și poate fi percepută de firea umană ca moment de descătușare a celor trei însușiri ale sufletului: voință, sentiment și rațiune. Conștiința împietrită a tânărului neînțelept din Evanghelie și iubitor de literă se dovedește a fi prăpăstioasă, fapt care aduce un mare prejudiciu interior prin care pierde totul: cinstea apostolatului, propovăduirea Evangheliei prin harul Duhului Sfânt primit ca dar după Cincizecimea creștină a noului Legământ, bucuria de a vedea pe săraci fericiți prin milostenia sa, privilegiul de a fi naș al multor neamuri, cununa muceniciei în Hristos.
În acest context nefericit, prin neputința neașteptată a omului aparent virtuos, dar cu conștiința îngreunată de iubirea de arginți, suntem chemați să ne desprindem și noi de cele care ne pot robi. Putem face aceasta prin smerenie profundă, sinceră și dezinteresată, fără a lăsa vreo poartă deschisă în calea cugetelor noastre.
Pedagogia Sfinților Părinți ne arată că mintea trebuie ținută în iad, că momentul judecății se apropie, este la uși și cărțile conștiinței se vor deschide pentru fiecare dintre noi și că nimeni nu va avea cuvânt de dezvinovățire. Judecata nu devine sperietoare pentru cuget, ci modalitate de a reflecta la neputința de a mai săvârși milostenie pentru săraci, în stadiul în care ești sărăcit prin smerita despărțire a sufletului de trup. Cântarea „câte nu rămân după moarte, nu ne însoțește pe noi bogăția” nu mai poate fi auzită și nici a fi folositoare în fața Dreptului Judecător. Practic, coordonatele conștiinței trebuie angrenate acum în actul de milostenie și cultivarea virtuților și nicidecum în amânarea acestora din diferite motive ale firii omenești, permanent supusă la tot felul de încercări neașteptate și cu greu de purtat.
De aceea lupta cea mare se dă la nivel de conștient, înțelegând aceasta ca fiind smerita cugetare a eului botezat și înviat împreună cu Hristos în permanetă luptă cu firea umană a lui Adam, a eului nepocăit și neîndreptat, răzvrătit și permanent nemulțumit, supus mulțimii păcatelor. Starea de automulțumire, acel pseudo al binelui general, demască o conștiin­ță adormită, gata să cadă din picioare, pentru că nu priveghează, nici nu se închină cu adevărat, iar atunci când se roagă se aseamănă aproape identic cu semeția vameșului biruit de propria strategie nemântuitoare.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Duminica Femeilor Purtătoare de Mir – Cuvânt de binecuvântare și recunoștință tuturor femeilor creștine, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Credința vie a femeilor mărturisitoare – izvor de lumină şi bucurie

Hristos a înviat!

În Duminica a treia după Paști, numită și Duminica Mironosițelor, Biserica Ortodoxă le pomenește pe femeile purtătoare de miruri sau aromate, care, în dimineața Învierii lui Iisus Hristos, au mers primele la mormântul Domnului și au fost întâmpinate de Iisus Hristos Cel înviat. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consacrat această zi de sărbătoare tuturor femeilor creștine dreptmăritoare, urmașe ale mironosițelor, care mărturisesc credința lor în Învierea Domnului Iisus Hristos în familie și în societate.

În momentele Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos „erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55-56). Prin fidelitatea şi evlavia lor, aceste femei s-au dovedit mai curajoase și mai devotate Domnului Iisus Hristos, decât Ucenicii Săi.

În Duminica Învierii lui Iisus, pe când răsărea soarele, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea și Ioana au venit cu miruri, pentru a unge trupul Domnului Iisus, așezat în grabă în mormânt în Vinerea Răstignirii Sale, înfruntând teama de cei care L-au răstignit. Curajul și evlavia femeilor mironosiţe au fost răsplătite de binevestirea îngerilor și de către Domnul Iisus Hristos Cel înviat, Care „le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat” (Matei 28, 9). Apoi, alergând „cu frică și cu bucurie mare (Matei 28, 8) să vestească Ucenicilor lui Iisus Învierea Sa, femeile mironosițe au devenit „apostoli către Apostoli”, după cum le-a numit Sfântul Ioan Gură de Aur.

Vestirea Învierii Domnului Hristos de către femeile mironosițe a deschis în istorie drumul mărturisirii credinței în Hristos Cel răstignit şi înviat de către mulțimi de femei mucenițe și cuvioase, mame și fiice, ostenitoare în gospodărie sau regine şi împărătese creștine.

În acest sens, Sfânta Împărăteasă Elena a arătat iubire smerită şi evlavie față de Hristos Cel răstignit şi înviat, căutând, cu multă osteneală şi cheltuială,  şi descoperind, cu bucurie, Sfânta Sa Cruce, cea dătătoare de viață, iar apoi a contribuit financiar la construirea bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, precum şi la zidirea altor biserici din Ţara Sfântă.

Astăzi, în contextul anului 2017, declarat în Patriarhia Română drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, amintim că, în Biserica Ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane a fost restabilită de către două sfinte femei, şi anume: Sfânta Împărăteasă Irina, care a convocat, în anul 787, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea și Sfânta Împărăteasă Teodora, care a convocat, în anul 843, Sinodul din Constantinopol.

Duminica a treia după Paști ne pune în față icoana Sfintelor Femei Mironosițe, chip al iubirii jertfelnice și curajoase, al compasiunii, al credinței puternice și al dărniciei. Asemenea lor, femeile creștine evlavioase şi harnice din România susțin construirea de lăcașuri sfinte şi educația religioasă a copiilor în școlile publice, cultivă iubirea milostivă față de cei aflați în spitale şi în instituții de asistență socială, ori excelează în alte domenii de activitate benefică pentru poporul român, dar mai ales, ca mame şi soţii, aduc pace şi bucurie sfântă în familiile lor și în societate.

În această Duminică adresăm tuturor femeilor creștine cuvânt de binecuvântare şi recunoştinţă pentru întreaga lor lucrare săvârșită cu multă dăruire de sine şi ne rugăm  Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, precum şi Sfintelor Femei Mironosițe să umple sufletele lor de pace şi bucurie, să le dăruiască sănătate şi mult ajutor!

Întru mulţi şi binecuvântați ani!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Sfântul Porfirie Kafsokalivitul – Viața și harismele cuviosului relatate de Mitropolitul Hierotheos Vlachos

„Cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi.

După cum bine se știe, Cuviosul Porfirie nu a absolvit nici o facultate de Teologie, însă era un teolog harismatic şi empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism duhovnicesc viu, căci în lăuntrul lui se sălăşluia Harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat, şi, ca unul ce era organism duhovnicesc viu, neîncetat năştea cuvânt teologic şi îi renăştea pe oameni.

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul este o întreagă „teologie a faptelor”, a experiențelor. În această perspectivă am citit învățăturile lui, am înțeles persoana lui şi apoi am propus Patriarhiei Ecumenice aşezarea lui în rândul sfinţilor.”

Pr. Dan Cozea

(Sursa: www.doxologia.ro)

Parohia Marcuta – 25 aprilie 2017, ora 18 – Seara cultural-duhovniceasca

Parohia Mărcuța are bucuria de a vă invita la o nouă Seară Cultural Duhovnicească.
Evenimentul va avea loc în ziua de 25 aprilie 2017, începând cu ora 18.00.
  • Evenimentul va fi deschis de interpretarea poeziei ,,Înviere” scrisă de Poetul național Mihai Eminescu. Acesta a scris această poezie chiar în preajma Praznicului Învierii, la Parohia Mărcuța.
  • La acest eveniment va susține un concert extraordinar  corala preoțească ,,Cantus Domini”.
  • Tot în cadrul Serii duhovnicești vor fi interpretate, de către actori ai Teatrului Național și tineri ai Parohiei Mărcuța, mai multe poezii scrise de poeții și scriitorii ce L-au mărturisit pe Hristos în temnița comunistă: Radu Gyr; Nichifor Crainic; Valeriu Gafencu; Vasile Militaru; Ion Caraion; Vasile Voiculescu; Sandu Tudor; Demostene Andronescu. În același timp vor fi interpretate și poezii scrise de poeți consacrați ai literaturii noastre: G. Coșbuc, Tudor Arghezi, Al. Vlahuță; N. Iorga.
Evenimentul este coordonat de preot Mirică Ion Adrian și susținut de membrii Tineretului Creștin al Parohiei Mărcuța.
Intrarea la eveniment este liberă.
Pr. Ion-Adrian Mirica

 

Lansare de carte, Libraria Sophia – 26 Aprilie 2017, ora 18:00

O nouă lansare de carte la Librăria Sophia (str. Bibescu vodă nr. 19), „Frumusețea lucrurilor ultime”, de Florin Caragiu (ed. Sophia/ed. Platytera, 2017). Lansarea volumului va avea loc pe 26 Aprilie 2017 de la ora 18, la librăria Sophia. Alături de autor, vor participa la eveniment ca invitați speciali scriitorul, jurnalistul și profesorul de istoria religiilor Marius Vasileanu, precum și regizorul Toma Enache.

Autorul încearcă să surprindă resorturile unui mod de viață născut din atingerea tainei, a realității eshatologice inaugurate de învierea lui Hristos. În orizontul lucrurilor veșnice se configurează un gest iconic de raportare față de Dumnezeu și față de întreaga creație, ce subîntinde toate gândurile, simțămintele și simțirile noastre, prezența noastră însăși în lume, ca mădulare ale Trupului lui Hristos.

Despre acest volum am desprins câteva fragmente scriitorilor ce-l prefațează:

  • Marius Vasileanu „Cum să pun început bun și să devin astfel prieten cu mine, cu Creația, cu Hristos? Aceasta este tema principală în jurul căreia orbitează paginile ce urmează care sunt scrise cu inima, cu lacrimi – parcă – uneori și cu un zâmbet, de Florin Caragiu.”;
  • Paul Aretzu „În existenţa oamenilor, lucrurile ultime sunt bătrâneţea, boala, slăbiciunea, moartea. Toate reprezintă o perspectivă sumbră, menită să provoace nelinişte, spaimă şi să inculce o imagine dezastruoasă în legătură cu sfârşitul vieţii. Pentru omul religios, însă, lucrurile ultime ar fi mijloace care ţintesc îmbunătăţirea sufletului, astfel încât, în final, se atinge un înalt grad de omenitate, numit îndumnezeire. Florin Caragiu, cu argumente teologice (şi metafizice), îşi propune să ne convingă de frumuseţea spirituală a momentului absolut al încheierii experienţei pământeşti.”;
  • Chris Tănăsescu „Ce ne oferă aici Caragiu, traducând plenar moștenirea Părintelui Ghelasie, este cartea fundamentală a isihasmului iconic, isihasmul „carpatin”. Chipul nostru mistic inconfundabil – prin gest propriu în corul ortodoxiei și în lume – își găsește acum întemeierea paradigmatică și totodată o expresie exemplară, memorabilă și irezistibil de actuală, de care va trebui să țină seama orice încercare viitoare, inclusiv în (re)așezarea noastră în contexte transnaționale și (post)globale.”;
  • Virgil Borcan „Cu egală dezinvoltură autorul îi „pune la lucru” pe Yasunari Kawabata ori Constantin Noica, dar nu de dragul „epatării burghezului”, vorba altui romantic francez, ci numai în măsura în care cultura autentică, fie ea literară sau filozofică, este o cult-ură, un sacerdoțiu și un gest iconic.”.

Pastorală de Sfintele Paști – 2017, † DANIEL – PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl(Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad) (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii[8]. 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadul, ca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi frați şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creștini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulți dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.

[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.

[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.

[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.

[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p. 188.

[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.

[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.

[8] Ibidem.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

O lecţie despre putere şi iubire

„Adevărata piatră de poticneală este Crucea. Cum să crezi într-un Dumnezeu pe Care-L vezi neputincios, batjocorit, făcut de ruşine, bătut şi răstignit ca ultimul dintre tâlhari? Conştient de greutatea care apasă asupra slăbănogitei firi omeneşti, Mântuitorul Îşi avertizează ucenicii, după Cina cea de Taină: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta” (Matei 26, 31). Puterea impresionează întotdeauna, ea poate fascina şi seduce. Dar puternic, cu adevărat, e cel ce iubeşte.”
Pr. Constantin Sturzu

(Sursa: www. doxologia.ro)

Despre învierea lui Lazăr și învierea cea duhovnicească – Arhim. Ioanichie Bălan

Iubiți credincioși,

Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!

Știm deci să povestim minunea aceasta, știm cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a și lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înțelegem însemnătatea acestei minuni.

Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârșească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuiește cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta și Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul și cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuiește și învierea cea de obște a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.

Mai poate fi și altfel tâlcuită: Marta închipuiește Vechiul Testament, ca cel ce vorbește mai mult de cele pământești. Maria închipuiește Noul Testament- Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbește mai mult de cele cerești și este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuiește Biserica creștină, cea înviată prin patimile Domnului și care este scoasă de sub piatra Legii Vechi și din înfășurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viață cu totul nouă.

Și încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuiește învierea fiecărui creștin la o viață nouă, curată, printr-o adevărată pocăință. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuiește sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuiește mintea omului care mereu este plină de grijile vieții pământești. Maria închipuiește conștiința sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subțire la înțelegere.

Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinței omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârșirea păcatului de moarte. Întristarea Martei și Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea și deznădejdea ce cuprind mintea și conștiința omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulțimea să liniștească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările și plăcerile cele pământești cu care încearcă lumea să ne înșele mintea și conștiința, după ce greșim, pentru a uita de păcatul făcut și a nu mai plânge pentru el. Căci așa obișnuiește să facă satana întotdeauna.

Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu și pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului și depărtarea darului Duhului Sfânt de temnița cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei și părăsirea lui de către toți prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni și uitarea lui de către prieteni, de toate simțirile sale cele firești. Singure Marta și Maria, adică mintea și conștiința omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.

Șederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuiește – după Fericitul Augustin – așa: ziua întâi este dulceața păcatului, ziua a doua este învoirea conștiinței la păcat, ziua a treia este săvârșirea păcatului și ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoșilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conștiința nu-și mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simțurile se îngroașă, bucuriile îl părăsesc, prietenii și rudele, adică îngerii și oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos și adânc, ca pe un rob al diavolului, care își are mâinile și picioarele legate cu frânghia obișnuinței.

Lepădat afară, părăsit de toți, îngropat și pecetluit, cine oare își mai aduce aminte de un om mort, de un creștin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două ființe slabe – mintea și conștiința – suspină neputincioase la ușa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăință. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.

Astfel, Marta și Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului și al Bisericii. Unde l-ați pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr și suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubește, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până și în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.

Aruncarea lespedei de pe mormânt și mirosul greu ce iese din el închipuiește lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, așa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare și stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieși afară din mormântul lui, scoală-te la o viață nouă”. Învierea lui Lazăr și ieșirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedește cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ține nici de mâini, nici de picioare, nici de simțuri, ci a fi slobod și a merge după Hristos în toată viața lui. Și, în sfârșit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului și a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăiește, făcând orice ca să-l arunce iarăși în starea cea dintâi.

Iubiți credincioși,

Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creștinul de acum dacă ar auzi și el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăință, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, postește, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci ești creștin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedești din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ți schimbi viața. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi și acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineața la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deșarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtășești cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ți schimbi viața. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beții, de înjurături, de fumat, de toată pofta și trufia vieții acesteia și apoi vino să primești dumnezeieștile Taine.

Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar pocăi așa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea și glasul Domnului care îl cheamă la pocăință! Și ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale – conștiința și mintea – care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmașului, rob al desfrânării, al beției, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăște pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduiește de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se și aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi și să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viață. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfășurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viață nouă. Lazăre, vino afară! Creștine, ieși întru întâmpinarea Stăpânului tău! Așa și numai așa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

 

Iubiți credincioși,

A nu greși este lucru îngeresc, a greși dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greși și a te pocăi este lucru omenesc.

Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieții noastre, ca să ne asemănăm îngerilor și lui Lazăr, prietenul Domnului!

Ce este mai fericit decât un creștin care se pocăiește cu adevărat, care pune început de viață nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceștia! Îi întâlnești venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină și ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulțumiți, pașnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceștia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiți de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soția soră, copiii îngeri, creștinii frați, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuși Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul ușurare, străinii oaspeți iubiți. Acestora viața le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viață curată.

Dar cât de rari și de scumpi sunt creștinii aceștia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulți creștini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-și spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viață nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ține legați de mâini și de picioare. Se spală și iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii și iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creștinii noștri se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbați la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.

Deci ce trebuie să facem, fraților? Să ne fie milă de Marta și Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Și după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului și funia obiceiului pătimaș. Apoi, ieșind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieții, să începem de acum a trăi o viață cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie și de rugăciune.

Și ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conștiința noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, frații lui Lazăr, vom fi unii din cei ce șed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercați să vă schimbați viața, apoi apropiați-vă de Prea Curatele Taine cu multă credință și, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veți înțelege taina învierii lui Hristos! Atunci veți fi cei mai bogați oameni de pe pământ! Atunci veți fi cei mai fericiți muritori din lume!

(Sursa: www.doxologia.ro)

Parohia Parcul Calarasi (Vergului) – Concert caritabil grupul Tronos, 2 aprilie 2017

Astazi 2 aprilie 2017 la Biserica Sf. Imparati Constantin si Elena incepand cu ora 18:30 a avut loc un concert caritabil sustinut de  Grupul psaltic Tronos si 2 invitati surpriza:

  • Achilleas Chaldaiakis;
  • Sara Nukina.

Concertul a avut ca scop principal sustinerea Antoniei pentru interventia chirurgicala pe cord la care urmeaza a fi efectuata.