Category Archives: Cuvant de suflet

Parohia Sf. Pantelimon – Departamentul de tineret, Centenarul Marii Uniri, 29 Noiembrie 2017

In cadrul seratelor ATENEUL SFANTULUI PANTELIMON, o noua etapa din programul religios-cultural #respecTcarTea” a fost lansata oficial la biserica Sfantul Pantelimon – Foisorul de Foc din sectorul 2 Bucuresti in ajunul sarbatorii Ocrotitorul RomAniei, Sfantului Apostol Andrei.

Aceasta etapa din programul religios-cultural #respecTcarTea” a inclus Spectacolul de teatru dedicat Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918  intitulat OSANDA CARTILOR, prevazut sa se desfasoare in cat mai multe biserici si scoli din Capitala si din tara.

Spectacolul “OSANDA CARTILOR”, produs de o trupa de tineri actori coordonati de Simona Pandele (manager de proiect, contact 0724 359 299), transpune ideea crestina potrivit careia “aparatorii Ortodoxiei in vremea regimului comunist din Romania au fost si fauritorii Marii Uniri”.  Din distributia spectacolului fac parte actorii Simona Pandele (coordonator), Dan Apavaloaie, Adina Iftime, cu participarea studentilor la teologie Andrei Butu si Daniel Bahnea, precum si a elevului licean Maria Ene. Textul piesei se bazeaza pe o realitate istorica consemnata de parintele Bogdan Aurel Teleanu, preot slujitor la Parohia Sfantul Pantelimon – Foisorul de Foc din Bucuresti.

Prima activitate (pilot) s-a desfasurat sub forma unei repetitii generale cu public pentru spectacolul de teatru OSANDA CARTILOR care a avut loc, cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, miercuri, 29 noiembrie 2017, la ora 19.00, la parohia SfAntul Pantelimon-Foisorul de Foc din Bucuresti.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu

(Sursa: Ateneul Sfantului Pantelimon)

Despre simplitatea sfinteniei

“Mai demult, la Manastirea Filotheu a trait un argat al carui nume nu s-a pastrat. Dupa ce a adormit, l-au ingropat, iar dupa ani de zile, cand i-au facut mutarea osemintelor, acestea raspandeau mireasma.

Toti au ramas uimiti si incercau sa-si dea seama pentru care pricina Dumnezeu a cinstit cu buna mireasma osemintele lui. Ceea ce au descoperit este ca nimeni nu avea impotriva lui nici cea mai mica plangere. Era evlavios, iubitor de liniste si avea lucrare launtrica. In pauza pe care o faceau ceilalti argati ca sa se odihneasca, el mergea putin mai departe, se aseza sub un maslin, citea Evanghelia si plangea” ( Ieromonahul Eftimie Athonitul, Asceti in lume, ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2009, p. 299)

Rugaciunea de fiecare zi a Sfântului Filaret al Moscovei

Doamne, nu stiu ce sa cer de la Tine. Tu Unul stii de ce am nevoie, Tu ma iubesti pe mine mai mult decat pot sa Te iubesc eu pe Tine.

Parinte, da robului Tau cele ce singur nu stie a le cere. Nu indraznesc sa cer nici cruce, nici mangaiere: numai stau inaintea Ta. Inima mea e deschisa Tie; Tu vezi trebuintele mele pe care nu le stiu eu. Vezi si fa dupa mila Ta. Loveste-ma si ma tamaduieste, doboara-ma si ma ridica. Ma cutremur si tac cu evlavie inaintea vointei Tale sfinte si a cailor Tale celor nepatrunse pentru mine.

Ma aduc tie jertfa, nu am alta dorinta decat numai sa fac voia Ta; invata-ma sa ma rog, singur roaga-Te in mine!

Amin!

Despre viata Sf. Filaret:  www.crestinortodox.ro

Icoana, Biserica și viața duhovnicească

De cand ne nastem si pana trecem in vesnicie icoanele ne sunt repere, calauze luminoase si tacute pe drumul spre Imparatie. Tot crestinul ortodox este inca demult incredintat de ajutorul si de harul lor. Iata de ce impodobim bisericile si chiar casele noastre cu imagini sfinte, primim la Botez o cruciulita si icoana sfantului ocrotitor, mai apoi, asezati in fata Sfantului Altar la cununie, primim in dar icoana sfantului ocrotitor al casniciei noastre, care ne va fi sfetnic bland in momentele grele. Despre cultivarea cu responsabilitate a vocatiei de iconar si despre legatura dintre icoana si viata fiecaruia dintre noi am vorbit cu parintele Nikolai Ozolin, profesor la Institutul „Saint-Serge” din Paris si unul dintre cei mai cunoscuti iconologi ai Ortodoxiei actuale.

Parinte profesor, cum poate iconarul sa dobandeasca si sa-si dezvolte discernamantul duhovnicesc si artistic pentru a reusi sa picteze icoane autentice? 

El trebuie sa faca efortul de a fi un membru constient al Bisericii, printr-o abstinenta continua. Trebuie sa inteleaga faptul ca a fi pictor de icoane in Biserica reprezinta o slujire. El trebuie sa duca o viata crestina. Nu trebuie insa neaparat sa fie calugar, cu toate ca de-a lungul vremii au existat foarte multi pictori de icoane calugari, fapt care nu-i o pura intamplare, caci viata monahala, viata duhovniceasca intensa ajuta pictarii de icoane. Trebuie sa vedem mai simplu acest lucru; nu trebuie sa ai o pasiune speciala. Asa cum cineva este hirotonit diacon sau preot si isi traieste credinta pe cat poate, in ciuda slabiciunilor sale, tot asa si iconograful se straduieste sa-si traiasca vocatia sa eclesiala, slujirea sa. Este important ca iconograful sa inteleaga ca este membru al Bisericii si ca, pictand icoane, el lucreaza pentru Biserica. Lucrarea sa de iconograf este cu adevarat o forma de propovaduire. Exista propovaduire prin cuvinte si propovaduire prin imagini. Sfintii Ioan Damaschin si Teodor Studitul, precum si toti ceilalti apologeti ai icoanelor spun ca propovaduirea prin icoane este o propovaduire tacuta, facuta prin simtul vazului, dar la fel de eficienta ca si cea orala.

Ce trebuie sa aiba iconograful in plus fata de un simplu pictor?
Este evident faptul ca pictorul de icoane este si un artist, caci este pictor. Este de la sine inteles ca el stapaneste intreaga meserie de pictor, cunoasterea tehnicii, stiinta desenului si a tehnicii specifice icoanei. Insa, evident este si faptul ca iconarul nu este un artist printre altii. El este cineva care slujeste Bisericii. Este asadar vorba despre o slujire. Iata de ce nu este o simpla intamplare ca in Biserica Ortodoxa avem printre sfinti si sfinti iconografi. Toti suntem chemati la sfintenie, insa exista, iata, persoane care, prin intermediul slujirii lor de iconografi, au devenit sfinti. Atunci cand vorbim de vocatia pictorului de icoane, trebuie sa utilizam termenul „slujire”. Pictarea icoanelor merita numele de slujire pentru ca, asa cum stim, icoanele sunt imagini care functioneaza in cadrul Sfintei Liturghii, avand un rol specific. In timp ce cantarea liturgica ne atrage introducandu-ne intr-o atmosfera specifica rugaciunii, intr-o muzica a Cerului, icoanele ne introduc nu doar intr-o lume a imaginilor ceresti, ci chiar in lumea cereasca. Continutul lor este revelarea, prin si in Biserica, prin si in Sfanta Liturghie, a unor realitati duhov­nicesti, al caror sens este sa ne conduca spre Domnul si in cadrul carora trebuie sa ne lucram mantuirea. Exista persoane carora le place sa spuna ca icoana constituie una dintre taine. Nu este nevoie sa lansam superlative, caci dupa aceea nu mai exista limite. Icoanele constituie insa cu certitudine o parte fundamentala a vietii Bisericii si a expresiei acesteia in slujba fiecarui credincios.

Icoana ortodoxa si furtuna imagistica moderna

Care este mesajul icoanelor in fata lumii de astazi saturate de imagine?
Este o invitatie la asceza, pentru ca de imagini ne-am saturat. Exista oameni care dorm cu televizorul aprins sau in fata calculatorului. Trebuie ca Biserica sa inceapa sa reactioneze. Trebuie sa incepem sa vorbim despre asta, spre binele nostru in primul rand. Suntem de-a dreptul otraviti. Cineva imi povestea zilele trecute: „Parinte, am incercat sa vad un film, dar dupa doar 10 minute au inceput reclamele si alte mizerii, pe care nu aveam nici un chef sa le privesc. Am renuntat chiar sa mai vad filmul”. Suntem prinsi in capcana! Ne murdaresc ochii si trupul prin lucruri nedemne de rostit, dar care ne impresioneaza in sensul cel mai puternic cu putinta. Cred ca acest fenomen va lua amploare si mai mult, insa noi nu trebuie sa ne dam batuti. Trebuie gasit un mijloc de a face greva! In acest caz putem spune: „Daca este asa, atunci nu ne mai uitam! Nu vrem sa mai stim de voi!” Caci este o violare, o agresiune violenta fata de ceea ce suntem, trup, suflet si duh, minte si vaz; iar noi stim in ce masura vazul ne conduce mintea. Avem de lucru in acest sens si trebuie sa nu intarziem prea mult, caci fenomenul tot va creste si vom sfarsi prin a fi inghititi de el.

Icoana, un ghid catre virtuti

Ce ne transmite icoana in ceea ce priveste dobandirea virtutilor si desavar­sirea duhovniceasca?
Este simplu. Ea ne vorbeste despre oameni care au reusit sa dobandeasca aceste doua lucruri. Aceasta este particularitatea icoanei: ea proclama faptul ca viata noastra duhovniceasca are consecinte si asupra trupului. Atunci cand intalnim persoane sfinte, viata lor ne devine intr-un fel „vizibila”, iar o icoana frumoasa arata tocmai acest lucru.

De unde provine aceasta insistenta de astazi de a scoate sfintele icoane din spatiul public chiar si in tarile ortodoxe? Cine este deranjat de icoane si de ce?
Aceasta insistenta provine de la diavol. Sunt deranjati de icoane acei oameni pe care-i deranjeaza existenta Bisericii. Este simplu. Ei vor sa elimine Biserica din spatiul public, iar icoanele sunt o modalitate a prezentei Bisericii. De aceea se incearca scoaterea icoanelor din scoli, din salile de clasa, din spatiul public… Bolsevicii au facut acest lucru in Rusia, iar acum se continua aici, fara sa fie vorba de bolsevici. Chiar daca nu o declara in mod deschis, ei sunt contra Bisericii si actioneaza foarte eficace in acest sens. Icoanele sunt o modalitate de prezenta a Bisericii in lume. Iata de ce se doreste inlaturarea icoanelor din spatiul public. Exista anumite forte care nu vor sa-si spuna numele, insa trebuie sa stim cine se ascunde in spatele lor.

Constiinta innoitoare in iconografia ortodoxa de azi

Este posibila o innoire iconografica in lumea de astazi?
Ea a inceput deja, inca de la jumatatea secolului XX, si continua in Biserica Ortodoxa cu ajutorul Domnului. Ea va lua amploare, caci imaginea este atat de importanta in lumea de azi. Pentru noi este o sansa, caci si noi suntem convinsi de importanta imaginii. Trebuie sa atestam aceasta cunoastere a imaginilor cu adevarat sfinte, insistand asupra faptului ca ele exista si se adreseaza tuturor oamenilor. Acestia din urma le pot privi si, vazandu-le, pot regasi Biserica si o viata duhovniceasca.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Omul şi suferinţa – Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Inaintea suferintei raman putine cuvinte de spus. Rostul vorbelor devine vital, daca acestea au suport duhovnicesc. Cel aflat in neputinta trupeasca cu greu poate accepta vorba desarta, banala, lipsita de orice sens.

Omul se descopera pe sine si prin suferinta. Timpul spitalizarii, pozitia orizontala a celui bolnav si incetarea activitatii zilnice face din omul activ un om pasiv, iar daca are credinta statornica, isi cerceteaza propria constiinta spre pocainta mantuitoare.

Rolul suferintei este acela de a cultiva rabdarea. Incercarea prin boala nu trebuie sa aduca deznadejde si despartire de Dumnezeu. Vindecarea poate deveni un proces de lunga durata. Nimeni nu se poate opune incercarii prin suferinta trupeasca. Refuzul reprezinta o modalitate de exprimare a lasitatii si a slabirii duhovnicesti. Chinul bolii trupesti nu este strict necesar mantuirii sufletului, dar poate reprezenta un mod deosebit de indreptare si izbavire.

Suferinta poate fi mantuitoare daca este asumata in duhul smereniei desavarsite. Ea se poate transforma, insa, intr-o povara greu de purtat daca e inteleasa ca pedeapsa asupra omului pacatos, care „merita sa sufere, fiindca mult a gresit“.

Bucuria prin suferinta reprezinta statura duhovniceasca ce poate fi atinsa de orice crestin ortodox care nu se lasa coplesit de efectele bolii si de singuratatea trairii neputintelor trupesti. Pe masura ce credinta devine tot mai puternica prin incercarea unei boli, suferinta se preschimba in mijloc de apropiere de Dumnezeu, intelegand tot mai bine patimirile cele nedrepte pe care Hristos Domnul si Dumnezeul nostru le-a purtat asupra Sa si prin care firea noastra cea bolnavicioasa si firava a fost ridicata, prin Inviere, de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la viata.

Putem cere prin rugaciune “inmultirea incercarilor si a durerilor”, dar, in acelasi timp, dupa modelul rugaciunii de la sfarsitul Acatistului Sfintei Cruci, si nu numai, sporirea puterii si a rabdarii pentru toate cele ce vin asupra noastra.

Privind neputinta semenului, te gandesti la posibilitatea de a fi si tu, sau cei dragi ai tai, in locul lui. Momentul acesta te poate intelepti, gandind in sine permanent la suferinta si moarte, exercitiu ce devine „ceas desteptator“ din noianul grijilor si al greselilor de fiecare zi, sau te poate bloca emotional, gandind ca un om “mic”,dezradacinat de realitatile vietii cotidiene si duhovnicesti.

Impasibilitatea in fata durerii naste propria suferinta egocentrica. Permanentizarea nepasarii fata de aproapele aflat in suferinta face din om un simplu „vas de lut“, ce nu poate fi de nici un folos nimanui.

Hristos Domnul este in fiecare dintre cei suferinzi, devenind Tamaduitorul tuturor neputintelor noastre. Alinarea durerilor nu a avut si nici nu are un timp limitat, ci, prin porunca dumnezeiasca si succesiune apostolica, se manifesta si astazi. Acelasi dar de tamaduire s-a revarsat peste apostoli si ucenici, pentru ca, mai tarziu, sub diferite chipuri de smerenie adanca, toti sfintii sa devina facatori de minuni, iar unii dintre ei doctori fara de arginti.

Sfarsitul vietii prin suferinta pentru Hristos Domnul a motivat si mai mult propovaduirea Evangheliei in toata lumea. Atat durerile provocate de chinuitori, cat si frica de moarte incurajata de acestia nu a insemnat nimic inaintea sfintilor mucenici.

Pe timp de pace, relativ, dar in plin razboi cu propriile noastre neputinte spirituale si patimi pagubitoare, omul trebuie sa se inarmeze cu cele mai cunoscute virtuti: credinta, ce devine lucratoare prin iubire, nadejdea statornica si neclintita in incercari si dragostea sincera, curata si dezinteresata fata de toti semenii.

(Sursa: Ziarul Lumina)

 

Să ne păstrăm sănătatea sufletului și a trupului

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…

Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.

A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, pp. 281-282)

(Sursa: www.doxologia.ro)

Să ne păstrăm sănătatea sufletului și a trupului – Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…

Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.

A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, pp. 281-282)

(Sursa: www.doxologia.ro)

Cuvânt de suflet – Întru odihnă, Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Firea omenească este chemată spre îndumnezeire, prin Cel Ce îndumnezeieşte, prin Hristos Iisus Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea nu-şi va găsi liniştea de nu se va uni în chip tainic cu Hristos, ci va deveni stearpă de cele duhovniceşti, străină de cele cereşti şi veşnice. Ea caută spre pământul din care a fost zidită, se hrăneşte cu lut, apă şi cu roadele ivite din pământ sau cultivate cu sudoarea frunţii în aceeaşi ţărână. Se leagă de cele văzute şi nu cunoaşte lumea nematerialnică, nepercepând nici o perspectivă a vieţii spirituale. Iubeşte frumuseţile lumii, pe care le admiră neîncetat, fără să se gândească la Creator. Râde, dar nu se bucură, plânge, dar nu se foloseşte de darul lacrimilor.

Omeneasca fire este dependentă de hrană, apă, aer şi se ofileşte aproape instantaneu în lipsa acestora. Se însingurează, izolându-se în pustietatea gândirii limitate, nevoind a mai ieşi la lumină, pierzând orice fel de comuniune. E nefericită. E singură. Nu se poate ridica prin propriile forţe, cu toate că i s-au dat nenumărate porunci spre împlinire. E întuneric. E bezna păgânătăţii străvechi, foarte adâncă, fără ieşire, copleşitoare, apăsătoare. Firea omenească străină de apa curăţitoare a Botezului este muncită de o nemărginită şi infinită golire a lipsei iubirii de Dumnezeu.

Un singur glas al creaţiei şi de la creaţie, prin care s-au întemeiat toate, cheamă la odihnă firea omenească chinuită în întunericul veacurilor idolatre: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). A te odihni în Hristos nu este altceva decât insistenţa stăruitoare şi străduitoare în cele duhovniceşti. Starea odihnei duhovniceşti au trăit-o şi încă o trăiesc sfinţii, care au simţit mai dinainte ce înseamnă sânul lui Avraam şi dulceaţa nespusă a dumnezeirii.

Omul, indiferent de veacul în care s-a născut, nu se poate odihni decât în Hristos, Care atunci când vorbea mulţimilor sătura nu numai cugetele acestora, flămânde de cunoaştere lăuntrică, ci hrănea în chip minunat şi trupurile supuse nevoilor fireşti ale existenţei. La ceasul din urmă al putinţelor trupeşti, cele câteva mii de suflete au flămânzit şi Mântuitorul intervine în creaţie şi preface neputinţa în bucurie înmulţind hrana, precum odinioară a pogorât mană cerească în pustie. Comuniunea tainică cu Dumnezeu este hrană şi odihnă omului, căci firea omenească din persoana Mântuitorului nu s-a hrănit doar cu pâine, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu.

Harul Duhului Sfânt hrăneşte deopotrivă şi sufletul, şi trupul oamenilor şi le dă aripi, adică energie, nădejde, putere, curaj, pricepere, perseverenţă, odihnă. În Sfintele Taine şi ierurgii, în Sfânta Evanghelie şi-n toată lauda de fiecare dimineaţă şi seară, se regăseşte această hrană şi odihnă a omului, iar trăirea ascetică a multor sfinţi arată îndumnezeirea firii umane, flămândă, însetată, goală, străină, bolnavă şi închisă prin odihna sufletului izvorâtă din nemărginita iubire Treimică.

Mărturisirile multor credincioşi arată disponibilitatea sufletului omenesc de a se ataşa de slujbele bisericeşti şi de predicile duhovnicilor, spre a se odihni cu toată fiinţa, a se detaşa de grijile cotidiene şi a se aşeza sufleteşte. Sufletul omului are capacitatea de a percepe harul dumnezeiesc ca pe o hrană nepreţuită, unică, indispensabilă stării de fericire. Această licărire a lucrului nefăcut de mână omenească vine în întâmpinarea omului ostenit şi epuizat de tot felul de factori externi, foarte agresivi, care au tendinţa de a se aşeza proeminent în străfundul sufletului. Sunetul unic de toacă şi al clopotului mănăstiresc, cântarea îngerească a maicilor oprite din osteneala lucrului de obşte, glasul duhovnicilor iscusiţi, gata oricând să răspundă întrebărilor folositoare de suflet, fac din mănăstiri şi schituri locul ideal al odihnei sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, omul nu-şi poate odihni trupul în lăcaşurile dezmierdărilor pământeşti, căci va flămânzi şi înseta mai mult, tulburându-se în cuget şi dereglând metabolismul firesc al creaţiei trupului uman, ci va trebui să-l ungă cu mireasma darurilor izvorâte din Duhul Sfânt, pregătindu-l la vremea rânduită prin post şi înfrânare, pentru ca în ceasul din urmă al adormirii sale, să se poată odihni în pace, aşteptând glasul trâmbiţei, care va vesti ÎNVIEREA.