Category Archives: Anul omagial ai icoanelor

Icoana – opera a libertatii creatoare in smerenie rugatoare

Icoana este rod al libertatii duhovnicesti si al creativitatii puse in slujba oglindirii vesniciei in materie si timp spre sfintirea lor, dar mai ales a omului. Icoana presupune o mana instruita, dar si o inima rugatoare si patrunsa de har, dublate de o inspiratie sfanta, care insoteste si guverneaza intregul demers al oricarui iconograf adevarat. Despre necesitatea acestei simbioze dintre talent, har si rugaciune, despre smerenia care cheama si mentine lucratoare inspiratia dumnezeiasca spre nasterea unor opere de arta care sa oglindeasca si sa inspire la randul lor nevazutul ceresc ne vorbeste articolul de fata.

Aceasta lume [..] fura vederii Fru­musetea Fetei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu actioneaza cu forta. El respecta cu sfintenie libertatea celor care sunt creati dupa chipul si dupa asemanarea Sa” (arhim. Sofronie Saharov, Letters to his Family).  Cum putem asadar sa reprezentam fata lui Dumnezeu, ascunsa de lume? Daca prin inima, locul de intalnire dintre Dumnezeu si om, trece calea cea mai directa pentru a se forma o imagine a lui Dumnezeu, atunci aceasta forma ramane personala, ascunsa. Insa exista o cale de acces, strict vizuala, catre inima: icoana. Caci sarcina icoanei este sa dea forma Chipului lui Dumnezeu si sa-L ofere lumii. Icoana este o punte intre temporal si spiritual, intre terestru si celest, care-i poarta pe oameni la cunoasterea lui Dumnezeu.

Arta, microscopul care patrunde tainele sufletului

Libertatea este indispensabila oricarei creatii adevarate. Dumnezeu l-a creat pe om liber si respecta cu strictete aceasta libertate. Doar ceea ce este oferit in mod liber are o oarecare valoare, iata conditia necesara a oricarei adevarate creativitati, in pictura, in muzica, in poezie, in sculptura, in literatura. Artistul trebuie sa fie liber pentru a putea sa asculte vocea blanda a inspiratiei, fie ca ea vine din afara sau dinauntru. Pentru a sesiza inspiratia din afara este nevoie de un simt ascutit al perceptiei si de o la fel de buna capacitate de receptare, in timp ce inspiratia interioara se manifesta atunci cand artistul sondeaza profunzimile sufletului sau, miscat de dorinta si necesitatea de a crea, de a da o configuratie sau o robustete semintelor ascunse pe care le va fi descoperit, precum spune Tolstoi: Arta este un microscop pe care artistul il fixeaza asupra tainelor sufletului; si el arata aceste taine, care sunt comune tuturor(Tolstoy, Journal). Cu toate acestea, a revela tainele sufletului sau necesita discernamant, caci orice lucru, venit dinauntru sau din afara, nu este nici demn, nici potrivit reprezentarii. Artistul simte instinctiv ceea ce poate fi exprimat si cand el trebuie sa taca, ceea ce ar putea fi revelat si ceea ce trebuie sa ramana ascuns. Tocmai pentru ca vizualul are o influenta puternica, el trebuie sa aiba mare grija.  Pictura buna are intentie si finalitate, nu creeaza doar impresie

Un pictor rus din secolul al XIX-lea descrie astfel starea interioara a artistului: Un artist este o persoana care crede, cu o convingere profunda, in justetea a ceea ce el creeaza, dezvaluind artei intreaga sa viata, pentru omenire. Doar in astfel de persoane scanteia dumnezeiasca poate sa se aprinda cu putere si sa ajunga de nestins. Acest lucru este cel mai important in arta. Acolo unde inima se opreste incepe moartea” (Marc Antokol’skii, Letter to Stasov). Asadar, acest lucru este valabil pentru toate artele, insa, in cazul picturii, posibilitatile se ingusteaza extrem de mult; pictura este prin natura ei mai putin diafana decat muzica si, pana la un punct, decat poezia. Pictura este materiala si materia ei trebuie transformata in arta. Artistul, in general, este ca un sef de orchestra, care dirijeaza sunetele pentru a interpreta muzica, insa in cazul pictorului, sunetele sunt culori vizibile. Trebuie ca el sa le organizeze intr-o configuratie si o forma care sa se potriveasca cu ceea ce vrea el sa spuna.  Pentru ca o pictura sa fie ­buna, trebuie ca ea sa aiba o ­finalitate si o intentie; ea este rar acceptata ca simpla impresie. Unul dintre profesorii pe care i-a avut parintele Sofronie Saharov observa: Pictura este o arta si arta in ansamblul ei nu este o creatie zadarnica de obiecte care se pierd in vid, ci o putere care are un scop si trebuie sa serveasca evolutiei si rafinarii sufletului omenesc.  […] Ea este limbajul care se adreseaza sufletului, in forma care i se potriveste, lucruri care sunt painea de fiecare zi a sufletului si pe care el nu le poate primi decat sub aceasta forma (Kandinsky, Du spirituel dans l’art et dans la peinture en particulier).  Pentru ca o pictura sa aiba o semnificatie pe deplin serioasa, ea trebuie sa-si manifeste ­inauntrul ei propria sa viata launtrica, mesajul pe care-l transmite si intentia sa. Fara aceasta, ea ramane doar o ima­gine draguta, o descriere exterioara, o cochilie goala. Ea poate sa fie compusa din culori frumoase si din forme reusite, insa ea nu-i inspira celui care o priveste decat vid. Cel mult, ea poate sa flateze simtul estetic, insa esueaza in a crea o rezonanta interioara mai profunda. Ramane superficiala, iar spectatorul nu este atins de ea.

Tot ce e autentic presupune discernamant

Pentru ca viata interioara a icoanei sa rezoneze cu cel care o priveste, este necesar tipul de inspiratie mentionat mai sus, iar artistul isi va incorda toata atentia pentru a-l sesiza si a-l transmite in forma cea mai pura si mai exacta.  Artistul trebuie […] sa nu se considere un stapan pe situatie, ci un slujitor de idealuri superioare, cu sarcini precise, importante si sfinte. El trebuie sa se instruiasca, sa se adanceasca in sufletul sau, sa-si vindece si sa-si dezvolte sufletul, astfel incat talentul sau exterior sa aiba ce sa imbrace si sa nu fie, precum samanta neroditoare, aparenta vanitoasa si vida a unei maini necunoscute (Kandinsky, Du spirituel). Exista o etapa in creatie in care artistul isi simte opera ca si cum s-ar produce in interiorul sau, intr-o autonomie spontana, el nemaifiind decat slujitorul unei alte forte dinamice. Aici trebuie sa fie prudent si sa nu se abandoneze unui val de inspiratie lipsita de orientare, ci sa se impuna discernamantul. Iata ceea ce subliniaza inca o data necesitatea unei vieti interioare cu ajutorul careia sa se judece cum si ce sa se picteze, caci artistul are o mare responsabilitate: rolul sau este acela de a revela si de a arata lucruri profunde, de a da sens artei sale. Pregatindu-se pentru aceasta, el trebuie sa-si cultive viata duhovniceasca si sa o dezvolte in asa fel incat ea sa fie receptiva si in acord cu inspiratia sa, si sa-si asume in acelasi timp responsabilitatea acestei creatii.

Arta icoanei

Aceasta ne readuce la punctul de vedere al lui Kandinsky, care considera ca artistului ii trebuie o viata interioara pentru a vorbi sufletului spectatorului si a starni in acesta un raspuns interior. Acest lucru este necesar pentru orice arta, insa in icoana crestina ortodoxa, atunci cand scopul este acela de a reprezenta fata ascunsa a lui Dumnezeu, totul ia o dimensiune superioara.  Actul creatiei a tot ceea ce exista este o taina care ne atrage la Hristos. Insa, inainte de a fi luminati de Sus, ramanand in intunericul necunostintei, parcurgem cu o angoasanta perplexitate durerosul drum al venirii noastre la fiinta (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).  Arta religioasa a Rasaritului, iconografia, cauta sa exprime cu­noas­terea lui Dumnezeu dobandita prin rugaciune si se straduieste sa reprezinte chipul interior, duhovnicesc, al omului, adoptand o anumita stilizare. A picta icoane, ca orice activitate spirituala, este un act creator. In icoana, libertatea cautata este o libertate spirituala care incearca sa se elibereze de patimi si sa se deschida unei inspiratii mai inalte. Icoana ortodoxa este expresia si reprezentarea rea­litatii dumnezeiesti, dezlipirea de aceasta lume si spiritualitatea interna a Traditiei. Ea isi concentreaza intentia si scopul asupra starii interioare a persoanei sau a sfantului reprezentat, ceea ce o deosebeste de pictura religioasa occidentala, care, din Evul ­Mediu, se concentreaza asupra expresivitatii, plecand de la aspectul exterior.  Toate icoanele reveleaza si fac perceptibile aceste lucruri care sunt ascunse, [….] omul nu are cunoasterea imediata a lucrurilor nevazute, de cand sufletul este acoperit de trup. […] Icoanele sunt de un mare folos, ele ii ajuta pe toti la mantuire, caci fac lucrurile atat de evidente incat ele ne fac apti sa percepem lucrurile ascunse” (Sfantul Ioan Damaschin, Despre cinstirea sfintelor icoane).  In timp ce Occidentul vizeaza expresia exterioara, icoana exprima o si mai mare stilizare,  ­evitand expresia stilistica a ­naturalului si a realismului.  Nu pentru ca iconografii nu sunt capabili sa picteze realist; ci pentru ca ei nu sunt interesati sa descrie ceea ce tine de psihologie, preferand sa se concentreze pe spiritual. Facand astfel, ei dezvolta o stilizare strica, ale carei diferite nuante vor varia in functie de epoca si de loc.

Situatia iconografului

Icoana este o arta care exprima lumea duhovniceasca in forme si culori. Are un limbaj si un stil care ii sunt proprii, si care il introduc pe cel care priveste icoana intr-o alta sfera a fiintei, intr-un alt univers de perceptie. In mod intentionat, aceasta arta adopta o alta logica a perspectivei si a realitatii, care pune accentul pe viata launtrica, pentru ca principala ei intentie este fie de a reprezenta chipul lui Dumnezeu, fie de a lasa sa se perceapa sufletul sfantului sau esenta scenei evanghelice sau aghiografice reprezentate. Acest lucru face intentionat aceasta arta intrucatva abstracta. Artistul cauta inspiratie dumnezeiasca pentru opera sa, iar pentru a o primi, el are nevoie, mai mult decat de oricare alta influenta, de o atitudine smerita si rugatoare, recunoscand ca nu este stapan pe situatie. El se inscrie evident si in viata Bisericii, si in plenitudinea tezaurului ei dogmatic si teologic, caci, desi artist foarte inzestrat, un pictor care nu traieste in­ sa­nul Bisericii nu va putea depasi inspiratiile inerente propriei sale masuri.  Inspiratia de Sus depinde intr-o mare masura de atitudinea noastra: daca noi tinem larg deschisa usa inimii noastre, Domnul – Duhul Sfant – va intra in noi fara sa intampine vreo rezistenta. El sta la usa [inimii noastre] si bate. De va auzi cineva glasul Lui si va deschide usa, va intra la el si va cina cu el, si el cu Dumnezeu (vezi Apocalipsa 3, 20). Domnul respecta libertatea celor care sunt create «dupa chipul Lui» (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).

Scopul icoanei

Mai intai si inainte de toate, icoana trebuie sa inspire la rugaciune si sa fie un loc de intalnire dintre Sfantul reprezentat si persoana care se afla in fata ei.  In procesul creativ al artistului distingem trei puncte: mai intai, pretuirea frumusetii create de Dumnezeu, care este inspiratia initiala a artistului; dupa aceea, receptarea frumu­setii de catre spiritul creator al artistului cand isi compune opera; si in sfarsit, trebuie si intuitia artistica a spectatorului, pentru ca acesta sa transforme pictura pe care o priveste intr-o senzatie estetica personala (arhim. ­Sofronie, Taina vietii crestine). Astfel, iconograful va incerca sa se elibereze pe sine de tot ceea ce constituie un obstacol sau este contrar actiunii inspi­ratiei dumnezeiesti. Aceasta necesita smerenie si totodata asceza, dar, pentru ca nevointele ascetice pot sa conduca la mandrie si sa impiedice asadar harul, smerenia este elementul esential. Ea il deschide pe iconograf harului si totodata ce­lorlalti si sugestiilor lor. Ea pastreaza in el o riguroasa intero­gatie si o stapanire a constiintei sale, prin rugaciune, care urmeaza idealului de smerenie exemplara a lui Hristos.  Smerenia lui Hristos este o putere care invinge orice. In chenoza lui Hristos si in bunavointa Lui cu noi, ea nu cunoaste nici o degradare: imuabila in esenta sa, ea ramane dumnezeiesc de mare (arhim. Sofronie, Rugaciunea, expe­rienta vietii vesnice). Aceasta dumnezeiasca smerenie este de neatins pe pamant, insa putem sa dobandim o intelegere mai cuprinzatoare a ei luptandu-ne sa ajungem la ea si deschizandu-ne gandurile si starea sufleteasca unei persoane cu o mai mare experienta in viata duhovniceasca. Intentia iconografului este aceea de a se smeri, de a face astfel loc lucrarii harului si, in acest fel, de a deveni, mai mult decat creatorul ei, un slujitor sau colaborator al icoanei create.  Lumea naturala este astfel facuta incat omul este continuu confruntat cu probleme carora trebuie sa le caute solutii. Insa, pentru a lucra cu adevarat cu Dumnezeu pentru crearea lumii, omul trebuie totdeauna sa aspire la o cat mai buna cu­noastere a lui Dumnezeu Insusi. Urcusul continuu catre o cunoastere mereu mai mare a lui Dumnezeu este si el un act creator, chiar daca este de un ordin aparte (Wisdom from Mount Athos. Writings of Staretz Silouan).  (Soeur Gabriela, Monastere Saint Jean-Baptiste, Icone, creativite et liberte, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint-Silouane ‘Athonite, nr. 23, Cerf, Paris, 2017, pp. 20-27; traducere de Ionut-Aurelian Marinescu)

(Sursa:Ziarul Lumina)

Icoana, Biserica și viața duhovnicească

De cand ne nastem si pana trecem in vesnicie icoanele ne sunt repere, calauze luminoase si tacute pe drumul spre Imparatie. Tot crestinul ortodox este inca demult incredintat de ajutorul si de harul lor. Iata de ce impodobim bisericile si chiar casele noastre cu imagini sfinte, primim la Botez o cruciulita si icoana sfantului ocrotitor, mai apoi, asezati in fata Sfantului Altar la cununie, primim in dar icoana sfantului ocrotitor al casniciei noastre, care ne va fi sfetnic bland in momentele grele. Despre cultivarea cu responsabilitate a vocatiei de iconar si despre legatura dintre icoana si viata fiecaruia dintre noi am vorbit cu parintele Nikolai Ozolin, profesor la Institutul „Saint-Serge” din Paris si unul dintre cei mai cunoscuti iconologi ai Ortodoxiei actuale.

Parinte profesor, cum poate iconarul sa dobandeasca si sa-si dezvolte discernamantul duhovnicesc si artistic pentru a reusi sa picteze icoane autentice? 

El trebuie sa faca efortul de a fi un membru constient al Bisericii, printr-o abstinenta continua. Trebuie sa inteleaga faptul ca a fi pictor de icoane in Biserica reprezinta o slujire. El trebuie sa duca o viata crestina. Nu trebuie insa neaparat sa fie calugar, cu toate ca de-a lungul vremii au existat foarte multi pictori de icoane calugari, fapt care nu-i o pura intamplare, caci viata monahala, viata duhovniceasca intensa ajuta pictarii de icoane. Trebuie sa vedem mai simplu acest lucru; nu trebuie sa ai o pasiune speciala. Asa cum cineva este hirotonit diacon sau preot si isi traieste credinta pe cat poate, in ciuda slabiciunilor sale, tot asa si iconograful se straduieste sa-si traiasca vocatia sa eclesiala, slujirea sa. Este important ca iconograful sa inteleaga ca este membru al Bisericii si ca, pictand icoane, el lucreaza pentru Biserica. Lucrarea sa de iconograf este cu adevarat o forma de propovaduire. Exista propovaduire prin cuvinte si propovaduire prin imagini. Sfintii Ioan Damaschin si Teodor Studitul, precum si toti ceilalti apologeti ai icoanelor spun ca propovaduirea prin icoane este o propovaduire tacuta, facuta prin simtul vazului, dar la fel de eficienta ca si cea orala.

Ce trebuie sa aiba iconograful in plus fata de un simplu pictor?
Este evident faptul ca pictorul de icoane este si un artist, caci este pictor. Este de la sine inteles ca el stapaneste intreaga meserie de pictor, cunoasterea tehnicii, stiinta desenului si a tehnicii specifice icoanei. Insa, evident este si faptul ca iconarul nu este un artist printre altii. El este cineva care slujeste Bisericii. Este asadar vorba despre o slujire. Iata de ce nu este o simpla intamplare ca in Biserica Ortodoxa avem printre sfinti si sfinti iconografi. Toti suntem chemati la sfintenie, insa exista, iata, persoane care, prin intermediul slujirii lor de iconografi, au devenit sfinti. Atunci cand vorbim de vocatia pictorului de icoane, trebuie sa utilizam termenul „slujire”. Pictarea icoanelor merita numele de slujire pentru ca, asa cum stim, icoanele sunt imagini care functioneaza in cadrul Sfintei Liturghii, avand un rol specific. In timp ce cantarea liturgica ne atrage introducandu-ne intr-o atmosfera specifica rugaciunii, intr-o muzica a Cerului, icoanele ne introduc nu doar intr-o lume a imaginilor ceresti, ci chiar in lumea cereasca. Continutul lor este revelarea, prin si in Biserica, prin si in Sfanta Liturghie, a unor realitati duhov­nicesti, al caror sens este sa ne conduca spre Domnul si in cadrul carora trebuie sa ne lucram mantuirea. Exista persoane carora le place sa spuna ca icoana constituie una dintre taine. Nu este nevoie sa lansam superlative, caci dupa aceea nu mai exista limite. Icoanele constituie insa cu certitudine o parte fundamentala a vietii Bisericii si a expresiei acesteia in slujba fiecarui credincios.

Icoana ortodoxa si furtuna imagistica moderna

Care este mesajul icoanelor in fata lumii de astazi saturate de imagine?
Este o invitatie la asceza, pentru ca de imagini ne-am saturat. Exista oameni care dorm cu televizorul aprins sau in fata calculatorului. Trebuie ca Biserica sa inceapa sa reactioneze. Trebuie sa incepem sa vorbim despre asta, spre binele nostru in primul rand. Suntem de-a dreptul otraviti. Cineva imi povestea zilele trecute: „Parinte, am incercat sa vad un film, dar dupa doar 10 minute au inceput reclamele si alte mizerii, pe care nu aveam nici un chef sa le privesc. Am renuntat chiar sa mai vad filmul”. Suntem prinsi in capcana! Ne murdaresc ochii si trupul prin lucruri nedemne de rostit, dar care ne impresioneaza in sensul cel mai puternic cu putinta. Cred ca acest fenomen va lua amploare si mai mult, insa noi nu trebuie sa ne dam batuti. Trebuie gasit un mijloc de a face greva! In acest caz putem spune: „Daca este asa, atunci nu ne mai uitam! Nu vrem sa mai stim de voi!” Caci este o violare, o agresiune violenta fata de ceea ce suntem, trup, suflet si duh, minte si vaz; iar noi stim in ce masura vazul ne conduce mintea. Avem de lucru in acest sens si trebuie sa nu intarziem prea mult, caci fenomenul tot va creste si vom sfarsi prin a fi inghititi de el.

Icoana, un ghid catre virtuti

Ce ne transmite icoana in ceea ce priveste dobandirea virtutilor si desavar­sirea duhovniceasca?
Este simplu. Ea ne vorbeste despre oameni care au reusit sa dobandeasca aceste doua lucruri. Aceasta este particularitatea icoanei: ea proclama faptul ca viata noastra duhovniceasca are consecinte si asupra trupului. Atunci cand intalnim persoane sfinte, viata lor ne devine intr-un fel „vizibila”, iar o icoana frumoasa arata tocmai acest lucru.

De unde provine aceasta insistenta de astazi de a scoate sfintele icoane din spatiul public chiar si in tarile ortodoxe? Cine este deranjat de icoane si de ce?
Aceasta insistenta provine de la diavol. Sunt deranjati de icoane acei oameni pe care-i deranjeaza existenta Bisericii. Este simplu. Ei vor sa elimine Biserica din spatiul public, iar icoanele sunt o modalitate a prezentei Bisericii. De aceea se incearca scoaterea icoanelor din scoli, din salile de clasa, din spatiul public… Bolsevicii au facut acest lucru in Rusia, iar acum se continua aici, fara sa fie vorba de bolsevici. Chiar daca nu o declara in mod deschis, ei sunt contra Bisericii si actioneaza foarte eficace in acest sens. Icoanele sunt o modalitate de prezenta a Bisericii in lume. Iata de ce se doreste inlaturarea icoanelor din spatiul public. Exista anumite forte care nu vor sa-si spuna numele, insa trebuie sa stim cine se ascunde in spatele lor.

Constiinta innoitoare in iconografia ortodoxa de azi

Este posibila o innoire iconografica in lumea de astazi?
Ea a inceput deja, inca de la jumatatea secolului XX, si continua in Biserica Ortodoxa cu ajutorul Domnului. Ea va lua amploare, caci imaginea este atat de importanta in lumea de azi. Pentru noi este o sansa, caci si noi suntem convinsi de importanta imaginii. Trebuie sa atestam aceasta cunoastere a imaginilor cu adevarat sfinte, insistand asupra faptului ca ele exista si se adreseaza tuturor oamenilor. Acestia din urma le pot privi si, vazandu-le, pot regasi Biserica si o viata duhovniceasca.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Alexandru Soldatov, profesor la Sectia Iconografica a Academiei Teologice de la Moscova – interviu realizat de Pr. Eugeniu Rogoti

Bisericile din Rusia de după 1990 au renăscut nu doar în ceea ce priveşte stilul arhi­tec­tural, ci şi cel iconografic. Chiar dacă paşii sunt încă timizi, câteva şcoli de iconari, dintre care cea mai impor­tantă este cea de la Lavra Sfântului Serghie din Rado­nej, încearcă să redea bisericilor ruseşti frumuseţea zugrăvelilor care le-a con­sa­crat în timpul marilor sfinţi iconari Andrei Rubliov, Teofan Grecul şi Dionisie. Despre această renaştere am stat de vorbă cu profesorul Alexandru Soldatov, care predă de peste două decenii la Secţia iconografică a Academiei Teologice din Moscova.- Pr. Eugeniu Rogoti
din interviu:
„Imitând Părinţii Bisericii, imitându-i pe sfinţii iconari, pictorul bisericesc contemporan trebuie să devină oglindă îngerească şi, desăvârşindu-şi meseria, să poată transmite cât mai fidel lumina şi adevărul. Există desigur ispita de a introduce unele forme ale artei contemporane seculare, dar aceasta trebuie învinsă şi pictorul să descopere frumuseţea care există în izvorul de viaţă dătător al tradiţiei.
(…)
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov este pentru tradiţia rusească a picturii bisericeşti un fenomen cu totul ieşit din comun. Cred că figura lui este unică în toată istoria icoanei. El este un simbol pentru noi şi reprezintă un ideal de vieţuire şi creaţie. În persoana Sfântului Andrei Rubliov aflăm modelul spre care trebuie să tindem. Sfântul Andrei este monah, ascet şi din lucrările lui vedem că a fost isihast. El a contemplat imaginea primordială cu propriii ochi duhovniceşti, iar apoi a reuşit să găsească forme artistice prin intermediul cărora să o redea. Datorită neputinţelor noastre, noi astăzi poate că nu avem posibilitatea să contemplăm chipul primordial, aşa cum făcea Sfântul Andrei, însă imitând icoanele lui avem şanse să reflectăm adevărul în icoanele pe care le pictăm. Starea de rugăciune a iconarului şi viaţa lui duhovnicească sunt foarte importante, deşi în lumea contemporană este foarte greu să păstrezi aceste stări. De aceea este foarte important că şcoala noastră se află în interiorul unei lavre monahale. Experienţa din timpul şcolii este foarte importantă pentru studenţii noştri. Ei văd că izvorul inspiraţiei şi natura formelor artistice ale icoanei sunt înrădăcinate în asceza ortodoxă, în părtăşia iconarului la viaţa comunitară şi euharistică.” – Alexandru Soldatov

Nevoia de frumos si cultivarea acestuia

Despre abisala nevoie de frumos și despre cultivarea lui în noi și împrejurul nostru, ne-a vorbit părintele Pantelimon Șușnea de la Mănăstirea Oașa, absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf:

„Foarte importantă este lucrarea de despătimire a omului pentru că, dacă tu te condamni să trăiești o existență doar la nivelul simțurilor, acela va fi nivelul tău de percepție a frumosului, va fi strict frumosul care se adresează simțurilor. Pentru a putea percepe mai mult, trebuie să se domolească un pic simțurile. Din această perspectivă, postul chiar este o cale care, prin niște restricții, descoperă un univers întreg. Sunt niște restricții care te dezmărginesc. Este un paradox al credinței. Sunt niște limitări care te dezlimitează, te dezmărginesc, adică fac posibilă și percepția Împărăției cerurilor. Noi nu suntem condamnați la o percepție limitată. Aceste limite se depășesc prin lucrare, printr-o viziune spirituală asupra vieții.

Dacă nu ai relații frumoase, ai nevoie de lucruri. Oamenii care trăiesc într-o banalitate a relațiilor caută să se înconjoare de lucruri, caută cumva să compenseze lipsa de profunzime. Atunci când te odihnești într-o relație frumoasă uiți de tot, nu-ți mai trebuie nimic. Faptul că în ziua de astăzi ne trebuie atâta materie reflectă tocmai această sărăcie sufletească a noastră”

Pr. Dan Cozea

(Sursa: Ziarul Lumina)

Sfânta Mahramă – prima icoană nefăcută de mână

În istoria Bisericii găsim consemnate nu doar minuni nenumărate făcute de Dumnezeu și sfinții Săi prin cinstitele icoane, ci și icoane „nefăcute de mână omenească”. Una dintre aceste icoane este prăznuită în data de 16 august a fiecărui an, sărbătoarea fiind închinată „Aducerii Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol”. Istoria acestei sfinte mahrame este una cu totul specială și merită amintită pe larg pentru folosul său duhovnicesc.

Pr. Adrian Agachi

(Sursa: Ziarul Lumina)