Category Archives: Actualitatea protoieriei

Parohia Icoanei – ICOANA – FEREASTRĂ SPRE DUMNEZEU, 28 februarie – 5 martie 2017 PROGRAM DESFASURARE EVENIMENTE

  • Marţi, 28 februarie 2017, ora 18.00 – Conferinţa cu tema „Pocăinţa în textele Canonului Mare”, susţinută de Pr. Prof. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Andrei Şaguna  din Sibiu.
  • Miercuri, 1 martie 2017, Icoana Maicii Domnului Iordăniţa, salvată din biserica schitului românesc de la Iordan, va fi adusă de la Ierusalim la Bucureşti şi va fi aşezată spre închinare la biserica Icoanei din București începând cu ora 8.00, unde va rămâne până luni, 6 martie 2017, ora 19.00
  • Joi, 2 martie 2017, ora 18.30 – Conferinţa cu tema „Despre sfintele icoane”, susţinută de părintele Diac. Prof. Adrian Sorin Mihalache de la Universitatea Ioan Cuza din Iaşi.
  • Sâmbătă, 4 martie 2017, la ora 16.00 va fi oficiată slujba Vecerniei, iar de la ora 18.00 va avea loc procesiunea Lumina Ortodoxiei în jurul parcului Icoanei din apropiere. În timpul procesiunii, peste 100 de preoţi şi mii de credincioşi vor purta lumânări aprinse şi vor cânta imne bisericeşti. Un detaşament  din cadrul Poliţiei Locale Sector 2, în uniforme de gală, va purta torţe aprinse.
  • Duminică, 5 martie 2017, la ora 10.00 va fi oficiată Sfânta Liturghie pe o scenă instalată în curtea bisericii Icoanei, iar de la ora 13.00, va avea loc procesiunea Icoana – fereastră spre Dumnezeu în jurul parcului Grădina Icoanei la care vor participa peste 100 de preoţi şi mii de credincioşi. Procesiunea se va încheia cu sfinţirea icoanelor purtate de credincioşi.

Vineri, 10 martie 2017, ora 18.00, la Teatrul Metropolis, va fi prezentată piesa de teatru creştin Brâncoveanu, Ivireanul, iubire de Biserică şi neam.

Parohia Icoanei – Icoana Maicii Domnului Iordănița prezenta in Romania 1- 6 martie 2017

Icoana  Maicii Domnului Iordănița va fi adusă între 1-6 martie 2017 pentru prima oară în România, pentru a participa la sărbătoarea și pelerinajul organizat în Duminica Ortodoxiei, de Parohia Icoanei.
Icoana s-a aflat timp de mai bine de 30 de ani în biserica Schitului Românesc de la Iordan. Iordănița, sau Ocrotitoarea Iordanului este icoana la care s-a rugat  Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, atunci cînd slujea ca egumen al Schitului românesc de la Iordan.(1947-1952)
În anii 1967-1970, din cauza războiului declanșat în zonă, biserica românească a fost bombardată iar obiectele sfinte care au fost salvate au fost duse la Așezământul Românesc de la Ierusalim. (este și cazul Icoanei Maicii Domnului Iordănița)

Noi hotărâri ale Sfântului Sinod – 9 februarie 2017

În ziua de 9 februarie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia au fost luate următoarele hotărâri:

  • Binecuvântarea și sprijinirea organizării la nivel naţional a Marşului pentru viaţă 2017 – „Ajută mama şi copilul. Ei depind de tine”, care se va desfăşura în după-amiaza zilei de sâmbătă, 25 martie 2017 (sărbătoarea Bunei Vestiri).
  • Aprobarea unor măsuri sporite pentru asigurarea desfășurării în liniște a slujbelor religioase, protejată de dispozițiile 381 din Codul penal care sancționează cu închisoare sau amendă „împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios care este organizat și funcționează potrivit legii”, precum și de dispozițiile legale care sancționează tulburarea liniștii publice.
  • Punerea în aplicare cu strictețe de către unitățile de cult a normelor legale privind protecția și prevenirea incendiilor în lăcașurile de cult, precum și protejarea monumentelor istorice.
  • În contextul fenomenului emigrației actuale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi îndeamnă pe toți părinții care lucrează în străinătate fie să ia copiii cu ei, fie să se întoarcă acasă la copii, întrucât aceștia suferă în mod deosebit din cauza lipsei prezenței fizice și afective a părinților.
  • Sfântul Sinod îndeamnă la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială pentru a fi depășite stările conflictuale din societatea de azi.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Sensul Sfintelor Icoane – Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995 – Traducere și adaptare: Laura Enache

Omul este plăsmuit ca să participe atât la lumea spirituală, cât și materială. Să alcătuiască o unitate minunată a sufletului și a trupului. Nu este rea materia sau trupul, ci rău este orice e potrivnic voii lui Dumnezeu, orice păcat. Când însă omul se sfințește și primește înlăuntrul său harul lui Dumnezeu atunci se sfințesc și trupul lui și toate faptele lui, în măsura în care acestea sunt ca să-l slăvească pe Dumnezeu. Toate câte a făcut Dumnezeu sunt bune și sfinte, numai reaua lor întrebuințare le înstrăinează de Dumnezeu și le face păcătoase (Sfântul Grigorie Palama, Despre cei ce se liniștesc cu evlavie, 2, 2, 19, Tesalonic, 1962).

Una din multele posibilități pe care le are omul ca să se exprime este și cea a picturii, a reprezentării adică a diferitelor persoane, lucruri sau fapte cu diferite culori, mozaicuri sau alte materiale. În funcție de conținutul duhovnicesc al omului care pictează este și conținutul și sensul icoanei pe care o creează. Omul păcătos creează lucrări care exprimă starea lui păcătoasă. Omul purtător de Dumnezeu exprimă iarăși cu lucrările lui experiența mântuirii pe care i-o dăruiește prezența lui Dumnezeu înlăuntrul lui și devine învățător duhovnicesc care împrăștie mângâiere și alinare asupra oricărei persoane care se apropie de el.

O lucrare și o expresie a omului nou pe care l-a creat harul lui Dumnezeu prin înomenirea Mântuitorului este și icoana ortodoxă, icoana bizantină cum se numește și cum s-a impus acest termen. Prin faptul că reprezentăm în icoane persoana dumnezeu-omenească a Domnului, faptele și minunile vieții Lui, Răstignirea și Învierea Lui mărturisim și propovăduim reala Lui întrupare.

Citeste tot articolul aici.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii – a Vameșului și a Fariseului, Părintele Cleopa Ilie

Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți, știind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

Cea dintâi Duminică, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Părinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru că prin ea, ca o trâmbiță, ni se vestește pregătirea de război împotriva dracilor, în postul care vine.

Primul semnal al acestei pregătiri de luptă ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă îndată după Evanghelia Utreniei: Ușile pocăinței, În cărările mântuirii… și La mulțimea faptelor mele celor rele…, stihiri care ne umplu de umilință și ne răscolesc inimile. În lumina lor ne vedem cu sufletul și cu trupul întinate de mulțimea faptelor celor rele pe care le-am făcut; cu viața de până acum irosită în lenevire, iar ziua înfricoșatei Judecăți apropiindu-se înspăimântătoare. Ce vom face? Adâncă mâhnire și cutremurare ne cuprinde și ne umbrește sufletul. Dar, în același timp, se ivește și o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului și lucrarea curățitoare și înnoitoare a Pocăinței, ale cărei uși se deschid acum. Nădejdea ne întărește și ne dă îndrăzneală să strigăm cu zdrobire de inimă ca și Proorocul David: „Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta!” Cele trei stihiri ne apleacă spre pocăință și totodată ne învață cum să o facem:

– întorcându-ne la noi înșine și cugetând la viața noastră păcătoasă;

– cu cutremur și cu teamă de înfricoșătoarea Judecată;

– cu nădejde și încredere în dumnezeiasca milostivire.

Simțămintele de teamă și nădejde, pe care ni le trezesc aceste stihuri, trebuie să ne însoțească nelipsit de-a lungul Sfântului Post; de aceea le vom auzi de acum înainte la utrenia fiecărei duminici, până în duminica a cincea.

Al doilea semnal de pregătire ni-l dă pilda evanghelică a Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14), la care cântările și citirile vecerniei și utreniei mereu ne vor îndemna să cugetăm:

„Să nu ne rugăm ca fariseul, fraților, că tot cel ce se înalță pe sine, se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând: „Dumnezeule, milostivește-Te spre noi păcătoșii!” sau „Fariseul biruindu-se de slava deșartă, s-a lipsit de bunătăți, iar vameșul, prin pocăință, s-a învrednicit de daruri…”.

Precum ne tâlcuiește Sinaxarul duminicii, pilda ne pune înainte două așezări sufletești: aceea a vameșului, pe care trebuie să tindem să o agonisim, și cealaltă a fariseului, de care se cuvine să ne ferim și să fugim. Pentru că smerenia și pocăința vameșului sunt puternică într-armare împotriva dracilor, iar mândria și înălțarea fariseului, început și izvor a tot păcatul. Căci prin mândrie, a căzut diavolul și tot prin ea Adam a fost izgonit din rai. Iar toată tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob și a răbdat moarte de ocară pe Cruce.

Pilda ne arată pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vameșul om păcătos; acesta însă, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decât acela la casa sa. Recunoscându-și păcatul, vameșul a dobândit dreptatea, fără osteneală și degrabă; și ca el, toți cei ce s-au smerit, precum ne arată și minunata cântare de la vecernia duminicii: „Atotțiitorule Doamne, știu cât pot lacrimile! Că pe Iezechia din porțile morții l-au ridicat, pe cea păcătoasă din păcatele cele de mulți ani au mântuit-o; iar pe vameșul, mai presus decât pe fariseul, l-au îndreptat”. Iată, dar, smerenia curăță degrabă și ușurează povara păcatului, precum Însuși Domnul o spune: „Tot cel ce se smerește se va înălța” (Luca 18, 14).

Dar înălțarea este mai mult decât curățire de păcate. Îndată ce omul se curăță de păcat, începe să lucreze harul, care sălășluiește întru el și pe care păcatul nu-l lasă să lucreze. De aceea Apostolul spune: „Domnul, celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuților. Așa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea: pe de o parte se usucă răul de la izvor, pentru că este potrivnică mândriei; iar pe de alta, fiindcă este prielnică creșterii tuturor virtuților.

Lucrarea smereniei, însă, nu se oprește aici. Întocmai ca și bogăția pământească, bogăția cea duhovnicească a virtuților este primejduită de vrăjmașii cei nevăzuți, dracii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „Când omul se străduiește cu virtutea și cunoștința duhovnicească, se apropie de el dracii mândriei, ai slavei deșarte, ai dorinței de a plăcea oamenilor și ai fățărniciei, care nu numai că nu-l împiedică de la virtute, ci îl și ajută cu prefăcut vicleșug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stânga” (Răsp. către Thalasie, 56, Filoc. vol. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuții și-i șoptesc: „Mari lucruri faci: postești, te rogi, te nevoiești, faci milostenie, ești mai presus decât ceilalți oameni”. Dacă omul ia aminte și începe să se încreadă în sine, să se înalțe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, își pierde rodul ostenelilor, fiindcă „tot cel ce se înalță, se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevărat ceea ce spun necurații cu vicleșug, că mare lucru face cel ce săvârșește binele, pentru că toate faptele bune sunt mari și vrednice de cinste. Dar sunt așa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învață Domnul: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

„Lucrează și veghează” ne învață Sfinții Părinți. Lucrează toate faptele cele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzește-l de tâlharii cei nevăzuți. Iar putere nebiruită împotriva lor și cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovnicești, de care nu se pot apropia tâlharii-draci, este smerenia. Odată, Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmașului ca o mreajă întinsă pe pământ și suspinând, a zis: „Oare cine poate scăpa de ele?” Și a auzit un glas zicând: „Smerenia”. Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: „Multă silă îmi faci Macarie, și n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac și eu: postești tu, dar și eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruiești tu”. Și l-a întrebat Ava Macarie, care este acel lucru; și i-a răspuns diavolul: „Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iată deci, cât de minunat dar este smerenia:

– curăță cu lesnire tot păcatul;

– este prielnică sporirii virtuților;

– este cămară nefurată a faptelor bune și armă nebiruită împotriva mândrilor draci.

De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru Sfințita Patruzecime decât îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curățim de păcate prin pocăință și smerenie, ne străduim la săvârșirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceștilor nevoințe și ne războim cu duhurile răutății. Or, pe toate acestea le împlinește smerenia cu multă lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toată viața pământească este o luptă cu duhurile răutății, curățire de păcat și împodobire cu virtuți. De aceea întotdeauna, și nu numai în post, avem trebuință de smerenie. Domnul Hristos ne-a dat multe învățături mântuitoare, arătându-ne El Însuși cu pildă, cum să le facem. Ne-a iubit mai presus de orice și ne-a învățat să ne iubim și noi la fel: „Așa să vă iubiți unii pe alții, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34); apoi S-a dat pildă de smerenie, zicând: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Toată viața Domnului este o neîntreruptă și negrăită smerenie. S-a născut smerit în grajd de vite, a trăit smerit, a murit mai mult decât smerit. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). De aceea, Sf. Isaac Sirul a numit smerenia „veșmânt al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost îmbră-cat în toată viața Sa pământească. Dar nu numai că a fost îmbrăcat cu ea, ci El Însuși a fost întruparea smereniei, încât putem spune că El este „smerenie” precum este „dragoste”. Îndem-nându-ne să învățăm de la El smerenia, Mântuitorul ne-a arătat în toată viața Sa ce este smerenia și ne-a lăsat-o drept cale, pe care să călătorim toată vremea vieții noastre. Despre această cale a smereniei auzim la otpustul din Joia Mare: „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce din nemăsurata Lui bunătate, calea cea mai bună, adică smerenia, ne-a arătat nouă de când a spălat picioarele ucenicilor și până la Cruce și la îngropare, smerindu-Se pentru noi…” Ne-a lăsat, deci, smerenia drept cea mai bună cale, pe care să călătorim în toată vremea vieții noastre.

Cu adevărat, smerenia este cea mai bună cale, pentru că am văzut de câte daruri ne învrednicește smerenia. De aceea și Părinții Patericului spuneau: „Fără smerenie nu-i nădejde în mântuire” sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”, iar Ava Dorotei: „Mai mult decât orice avem trebuință de smerenie”.

Dar pe lângă bogăția de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul și mai mare. Ni-l arată Mântuitorul când zice: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Viața aceasta pământească este plină de durere și suspin. „În lume necazuri veți avea” ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adaugă că: „Prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 22). Abia la sfârșitul ei, nădăjduim să mergem „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, să dobândim odihna și pacea mult dorită și negăsită pe pământ. Domnul însă ne-a încredințat că, aici pe pământ, putem avea odihna sufletelor noastre, și anume prin smerenie.

Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare și neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă și liniște. S-au făcut „case de odihnă” și „stațiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizați; s-au inventat metode de odihnă, de relaxare, încât parafrazând cuvântul Avei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”, ne întrebăm de ce nu o găsește? „Învățați-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, și veți avea odihnă sufletelor voastre!” Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele și nu mai are odihnă. Dar „sufletul omenesc nu-și poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu” (Fer. Augustin). Smerenia, însă, ne așează dintr-o dată în starea firească a existenței noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viața noastră duhovnicească, ci este o așezare fundamentală a omului, care se vede în prezența lui Dumnezeu, îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa, și recunoaște smerit că tot ceea ce are, și însăși existența lui, este un dar al negrăitei iubiri și milostiviri dumnezeiești, fără de care nu poate nimic.

Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți, știind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Parohia Icoanei – Icoana Întâmpinării Domnului, Pr. Marcel Stavara

Creştinismul se întemeiază pe existenţa istorică sigură a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, însă Evanghelia nu este o carte de istorie, ci o revelare a planului de mântuire realizat de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre dovezile istorice ale venirii pe pământ a lui Mesia, iar aceasta se observă nu numai din lucrurile mari şi minunate, ci mai ales din cele simple. Căci o deosebire fundamentală între viaţa lui Iisus Hristos şi a celorlalţi întemeietori de religii constă în simplitatea care, în contrast cu sublimitatea învăţăturii şi cu puterea Sa, ne convinge că întemeietorul creştinismului nu a fost doar om. Naşterea smerită în iesle, tăierea împrejur, închinarea la templu la 40 de zile, toate aceste evenimente sunt descrise în Evanghelii foarte simplu, cald, duios şi uman, viaţa Lui decurgând simplu şi firesc până la vârsta de 30 de ani.

Icoana Întâmpinării descoperă bogate semnificaţii dogmatice ale evenimentului mântuitor, cu implicaţii directe în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Urmând întru totul textul evanghelic (Luca 2), prezentarea la templul din Ierusalim este situată în timp la 40 de zile după naşterea în peşterea din Betleem, însă înainte de închinarea magilor în „casa” unde era Pruncul, deoarece se înţelege că, după ce Irod a dat porunca omorârii pruncilor, Sfânta Fecioară Maria şi dreptul Iosif nu mai puteau merge la Ierusalim pentru ceremonia cu caracter public. Potrivit Legii mozaice, „când s-au împlinit zilele curăţirii lor”, Sfânta Fecioară şi dreptul Iosif au adus Pruncul „să-L pună înaintea lui Dumnezeu”, un act ce se săvârşea în amintea pruncilor evrei salvaţi în Egipt prin sângele mielului pascal (Ieş. 12). Fiul lui Dumnezeu întrupat este din veşnicie în Tatăl şi nu ar fi trebuit să Se supună acestei rânduieli, la fel cum, fiind născut din iniţiativă dumnezeiască şi fără sămânţă bărbătească, nu ar fi trebuit să fie tăiat împrejur. Însă Logosul neîntrupat a dat Legea lui Moise, iar acum, intrat ontologic în rândul persoanelor umane, a trebuit ca şi El să o respecte, ca să nu fie călcător de Lege (Mat.5,17). Hristos a împlinit toată dreptatea pentru a se solidariza cu poporul ales, în mijlocul căruia S-a născut. Sf. Grigore Palama învaţă că Mântuitorul S-a lăsat adus la templu „nu din necesitate de curăţire, ci din ascultare” în deplină smerenie. Această smerenie se prelungeşte şi asupra Maicii Domnului care a zămislit fără sămânţă şi a născut fără stricăciune, deci nu a avut nevoie de curăţire.

Subiectul  principal şi fundamentul icoanei îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos Care nu este înfăşat ca Prunc în scutece. „De obicei este îmbrăcat într-o tunică scurtă, care adesea Îi lasă picioarele goale. Aşezat pe braţele întinse ale bătrânului Simeon, se poate vedea uneori binecuvântând. Este Iisus – Emanuel: „Cel vechi de zile Prunc S-a făcut după trup”. „Cel Care a dat Legea lui Moise în Sinai […] S-a supus aducându-Se la templu” (Vecernie, glas 1)”[1].

Maica Domnului este reprezentată cu mâna stângă acoperită de maforion, iar cu dreapta, în semn de oferire, încredinţează Pruncul bătrânului Simeon. Relaţia irepetabilă ca rudenie de sânge, a naturii umane, dintre Mamă şi Fiu indică unitatea supremă şi efectul produs de naşterea supranaturală: sfinţenia – care se dăruieşte cu bogăţie. Naşterea supranaturală ne-a descoperit pe Dumnezeu ca primitor de natură umană de la creatura Sa, iar pe om ca dăruitor. Însă purtarea în pântece a Ipostasului Cuvântului a sfinţit-o pe Fecioara Maria şi i-a dăruit o fire atotcurată, ceea ce se arată prin dăruirea mai departe a lui Hristos către dreptul Simeon şi întregii lumi. Propriu-zis scena Întâmpinării prezintă în centru două uşi asemănătoare uşilor împărăteşti, în spatele cărora se află masa pe care este aşezată o carte. Chiar dacă ne aflăm în templul din Ierusalim „relaţia de interioritate reciprocă a Maicii Domnului cu Fiul ei anticipă şi prefigurează acelaşi tip de relaţie dintre Hristos şi Biserica Sa. În chip asemănător Maicii Domnului, Biserica Îl are în sine, în mod tainic, pe Mântuitorul, Care este Capul ei nevăzut”[2] şi­-L oferă lumii prin propovăduire permanentă pe Hristos, Care să sfinţească sufletele credincioşilor.

Venind la templu „din îndemnul Duhului”, – ca semn de intrare într-o perioadă pnevmatică-, dreptul Simeon ne apare încovoiat de numărul anilor, ţinând Pruncul cu mâinile acoperite de veşmânt, cu mare evlavie, iar faţa lui exprimând bucuria împlinirii promisiunii făcută lui de către Dumnezeu. Simeon a primit Pruncul, nu L-a luat, căci Dumnezeu totdeauna Se primeşte. El cere lui Dumnezeu să-l odihnească în pace pentru că, pentru sufletul curat, vederea lui Mesia este o învingere a morţii înainte ca moartea să fie desfiinţată ontologic pe Cruce. Realitatea că L-a primit şi-L ţine în brate pe Atotţiitorul, îl face pe bătrânul Simeon să uite că îndată ce L-a văzut pe Mesia, va primi şi moartea, care nu mai contează atunci când Îl ţii în braţe sau, mai degrabă, când eşti ţinut în braţe de Dumnezeul vieţii. Prin aceasta dreptul Simeon adevereşte că moartea este predare completă şi voluntară a omului lui Dumnezeu, care ştie că moare, dar se bucură pentru că nu mai moare în deznădejde ca cei din neamul său de dinainte, ci moare cu siguranţa că Lumina cea adevărată a venit în lume, a văzut-o şi se grăbeşte să vestească şi celor din întuneric că a sosit Hristos, Care va veni şi în iad ca să elibereze sufletele drepţilor. Nu întâmplător rugăciunea dreptului Simeon o găsim şi în canonul de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie: Simeon L-a avut în braţe, noi Îl avem pe Hristos euharistic în noi tot timpul, dacă rămânem în El.

În spatele Maicii Domnului este reprezentată prorociţa Ana, femeie evlavioasă ajunsă la adânci bătrâneţi, care nu se depărta de templu. „Aceasta are capul întors către dreptul Iosif, mâna ei cea dreaptă este ridicată într-un gest care indică conversaţia, iar în mâna stângă poartă un sul pe care scrie: „Pruncul Acesta a făcut cerul şi pământul”[3].

În partea stângă icoana înfăţişează pe dreptul Iosif care aduce în faldul hainei sale ofranda părinţilor săraci (Lev.12), o pereche de turturele sau de porumbei.

După ce afirmă dumnezeirea Pruncului, dreptul Simeon Îi dezvăluie încă două realităţi: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora”, adică spre căderea celor ce se împiedică de omenitatea Lui şi nu-I recunosc dumnezeirea. Sfântul Teofilact al Bulgariei traduce aici căderea prin aceea că prin Hristos a căzut răutatea şi păcatul din sufletele celor ce cred şi urmează Lui, şi se ridică la înălţimea bunătăţilor şi a darurilor Împărăţiei Sale veşnice.

Apoi Hristos este pus ca „semn care va stârni împotriviri”. Şi cu adevărat Iisus Hristos va fi un semn de împotrivire până la Parusie nu numai pentru Israel, ci pentru toţi oamenii care vor nega dumnezeirea Sa. De la romanii care batjocoreau credinţa creştinilor, la filosofii care nu concepeau ca Dumnezeu să Se facă om, până la erezii care au negat fie omenitatea, fie divinitatea, de la curente gnostice şi până la actualele mişcări neo-religioase, curente ideologice şi cercuri esoterice, Hristos – Mântuitorul a fost o piatră de poticnire dar nu din cauza Lui, ci tot din cauza egoismului uman care şi-a format un zid de falsă autonomie şi nu vrea să primească mesajul Său mântuitor. În plan filosofic, Hristos este întrebarea inevitabilă. Teologic, Mântuitorul este adevărul concret „pentru că numai El este Absolutul Personal, persoana imediată şi presantă; alter-ego de care nu scapă nimeni… Dovada că nimeni nu scapă este faptul că orice om – fie că vrea, fie că nu vrea, fie că ştie, fie că nu ştie – se raportează de fapt la Adevăr ca la Persoana Absolută şi răspunde astfel, vrând-nevrând lui Hristos”[4].

În încercarea de a surprinde dinamismul evenimentului, icoana ne prezintă pe dreptul Simeon primind Pruncul, dar fiind şi pe punctul de a-L înapoia Maicii Sale căreia îi descoperă misiunea ei încărcată de bucurie dar şi de jertfă şi suferinţă, căci Sfânta Fecioară n-a avut durere la naşterea Fiului, ci durerea s-a manifestat în momentul răstignirii pe Cruce. Creştinismul a întâmpinat de-a lungul celor două milenii diferite atitudini: încreştinarea directă, lentă şi solidă, dar şi indiferenţă sau respingere totală. Poate că aceasta este sabia actuală care trece prin sufletul Maicii Domnului când vede oameni negându-L pe Hristos. Însă astăzi suntem încredinţaţi că Maica Domnului nu mai tace, aşa cum a fost în ziua aducerii la templu, ci stă lângă tronul lui Hristos şi se roagă pentru întâmpinarea spirituală a Acestuia de către toţi oamenii şi primirea Lui în viaţa lor.

Pr. Marcel Stavara

[1] Leonid USPENSKY, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pp. 181-182.

[2] Pr. Conf. Dr. Ştefan BUCHIU, Maica Domnului – o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 146.

[3] † Petroniu FLOREA, Icoana ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002, pp. 198-199.

[4] Pr. prof.dr. George REMETE, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006,    p. 21.

Palatul Patriarhiei | Sesiune de comunicări științifice. „Ceasurile Unirii de pe Dealul Patriarhiei au fost un timp binecuvântat de Dumnezeu”, afirmă Patriarhul României

În contextul împlinirii a 158 ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 2017), la Palatul Patriarhiei are loc la această oră sesiunea de comunicări științifice 158 de ani de la Unirea Principatelor Române, organizată de Patriarhia Română şi Academia Română.

Sesiunea este moderată de Acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române.

În deschiderea lucrărilor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României şi membru de onoare al Academiei Române, a adresat celor prezenţi un cuvânt referitor la acest moment de o importanţă deosebită pentru poporul român. Patriarhul Daniel a subliniat faptul că Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție semnificativă la înfăptuirea Unirii din anul 1859.

S-a decis sărbătorirea zilei de 24 ianuarie la Palatul Patriarhiei, a explicat Părintele Patriarh, pentru că aici a fost ales Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Moldovei şi ca domnitor al Ţării Româneşti. De asemenea, Ceasurile Unirii de pe Dealul Patriarhiei au fost un timp binecuvântat de Dumnezeu, iar Unirea din 1859 nu este Mica Unire, ci Unirea de bază pentru Marea Unire din 1918.

Părintele românilor ortodocşi a mai evidenţiat că această zi de sărbătoare națională nu trebuie redusă la o zi de mini vacanță, ci trebuie cultivată recunoștința față de cei care au susținut Unirea.

A urmat cuvântul Președintelui Academiei Române care a apreciat că Unirea Principatelor a fost un uriaș progres.

Creionând contextul istoric, academicianul a precizat că pentru împlinirea evenimentului au fost susţinători din partea caselor regale europene. Tot în aceeaşi perioadă a avut loc şi unificarea Regatului german. Se presupune că Napoleon al III-lea ar fi dat sugestia pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti în vederea unificării Principatelor.

Acad. Ionel Valentin Vlad a mai spus că domnitorul român are meritul de a fi nu doar domnul Unirii, ci şi al reformelor. În timpul domniei lui, Biserica Ortodoxă Română obţine recunoaşterea Autocefaliei de la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Nu totul a fost perfect, dar progresul a fost uriaş în perioada de conducere a ţării de Alexandru Ioan Cuza. Doamne, binecuvintează România, luminează-ne şi uneşte-ne în tot ceea ce facem! Aşa s-a încheiat cuvântul de salut al Preşedintelui Academiei Române.

La eveniment participă membrii Permanenței Consiliului Naţional Bisericesc, membrii Permanenţei Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, profesori şi studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti, profesori şi elevi de la Seminarul Teologic Nifon Mitropolitul din Capitală, preoţi de la parohiile din Bucureşti, precum şi alţi invitaţi.

(Sursa: Agentia de stiri Basilica)

Capela Sf. Dr. Cosma si Damian – Institutul Clinic Fundeni – Când patul devine cruce, Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Chipul suferinţei trupeşti reprezintă neputinţa omului de a se exprima în deplinătatea funcţiilor vitale, în încrederea, în tonusul pe care-l conferă starea perfectă de sănătate, indiferent de vârstă, spaţiu sau timp. Privind omul suferind, descoperi instantaneu limitarea puterilor trupului în faţa bolilor şi imposibilitatea de a depăşi această stare nefirească, acest pahar al încercării, pe care nici unul dintre noi nu vrem a-l gusta, pe care nu ai cum să-l înţelegi atunci când eşti în toată puterea trupului.

Sinceritatea celor spuse nu poate fi tăgăduită de nimeni, fiincă nu este cineva dintre noi care să nu înţeleagă chipul suferinţei şi să voiască a-l cunoaşte, ştiind bine că mulţi dintre noi nu-l dorim nici măcar a-l privi, dar să-l primim cu bucurie şi interes. De subliniat că suferinţa prin care au trecut sfinţii mucenici a fost una impusă cu brutalitate, având rolul de intimidare asupra creştinilor din primele veacuri şi de astăzi, prin vărsarea sângelui şi prin nenumăratele şi sfâşietoarele chinuri. Aici patul torturii devine cruce prin botezul sângelui şi totodată devine masă, şi nu una oarecare, ci masa liturgică a fiecărui altar, în piciorul căreia stau de veacuri preaminunatele şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Peste acest aşternut jertfelnic, care insuflă smerenie şi în acelaşi timp sfinţenie, se săvârşeşte neîncetat jertfa nesângeroasă a Euharistiei în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

Orice formă de spitalizare poate fi înţeleasă de către noi ca o pagină nefastă din vieţuirea noastră pe pământ, dar ţintuirea în nemişcare pe patul suferinţei nu poate fi percepută decât în duhul crucii, care trebuie purtată pe calea care duce spre mântuire. Neînţelegerea crucii prin suferinţă atrage după sine neacceptarea ei, apariţia revoltei perfect argumentate faţă de Hristos, Care nu mai poate fi văzut ca Mântuitor al lumii şi Tămăduitor al bolilor trupeşti, ci răzbunător, pedepsitor şi aprig judecător al păcătoşilor. Declinul psihologic al omului este foarte aproape atunci când lipseşte credinţa în Hristos, înlocuită meşteşugit prin încrederea oarbă în mâini omeneşti. De aici patul neputinţei devine iad, adică ce poate fi mai rău prin deznădejde, decepţie spirituală, însingurare tacită, izolarea gândurilor, acceptarea nălucirilor de tot felul, interpretarea viselor, apelarea la practicile vrăjitoreşti, neacceptarea preotului ca duhovnic spre mărturisirea păcatelor, respingerea voii dumnezeieşti.

Patul devine cruce mântuitoare când suferinţa a fost înţeleasă şi conştientizată, asumată şi acceptată ca fiind cea mai de preţ normă de îndreptare şi curăţie trupească şi sufletească. Din clipa aceea bolnavul adaugă în medicamentaţie cele mai de preţ manifestări ale sufletului, la vederea tot mai accentuată a deteriorării trupului: gândul curat al iertării izvorât din Crucea Golgotei, grabnica spovedanie şi deasa împărtăşanie spre iertarea păcatelor, asocierea suferinţelor personale cu preaslăvitele pătimiri mântuitoare ale lui Hristos pentru întreaga omenire, fixarea privirii către icoanele sfinţilor, mijlocitorii mântuirii noastre, îndemnarea familiei spre post, milostenie, rugăciune, mărturisirea păcatelor şi unirea cu Hristos Domnul prin Sfânta Euharistie.

Există cazuri când încurajarea vine tocmai din  partea celui grav bolnav, care insuflă nădejde sinceră către Dumnezeu şi te poate copleşi cu tăria credinţei lui, cu determinarea cu care a înţeles sfârşitul vieţii pe pământ şi dorinţa nestrămutată a vederii Împărăţiei cereşti. Această tărie este cu adevărat o salbă de pietre preţioase, nu predispusă stricăciunii sau vânată de furi şi tâlhari, ci dobândită în timp prin strădanie şi jertfă, prin neclintirea în faţa ispitelor, prin statornicia în credinţă, în detrimentul unei trăiri precum trestia în vânt. Echilibrul duhovnicesc dobândit în urma unei vieţi plăcute lui Dumnezeu poate fi cheia înţelegerii oricărei suferinţe, care face din patul neputinţei cruce spre Înviere.

Pr. Horia Nicolae Prioteasa

(Sursa: Ziarul Lumina)