Category Archives: Actualitate cultural-misionara

Parohia Oborul Vechi – 17 iunie 2017, Centrul Social Valea Screzii

Sub coordonarea Pr. Paroh Ciprian Tudor, un grup de credinciosi din cadrul Parohiei Sf. Ioachim si Ana – Oborul Vechi s-au deplasat la Centrul Social Valea Screzii pentru a ajuta aceste crentru cu cele trebuincioase. Va invitam sa urmariti reportajul Trinitas TV si o inregistrare a desfasurarii actiunii de ajutorare.

 

Pr. paroh Ciprian Tudor

Atelierul de creativitate pentru vacanta copiilor- 17-28 Aprilie, Muzeul National al Taranului Roman

V-ați săturat să vă vedeți copilul plictisindu-se în fața televizorului, în timp ce se joacă pe Tabletă? Ați vrea ca el sau ea să învețe un lucru frumos și să-i placă să-l facă?
Iată că Muzeul Național al Țăranului Român vine în întâmpinarea noastră și ne propune, pentru perioada de vacanță, un set de activități pentru copii, grupate sub numele generic de Atelierul de creativitate.

În acest atelier sunt cuprinse următoarele activități:

1. Povești (re)inventate și jucate – Ateliere cu Raluca Oprea-Minoiu, pentru grupuri organizate:
  • informații și înscrieri la telefon: 021-317.96.61 + tasta 5 sau 0752.111.550 /  email: raluca.minoiu@muzeultaranuluiroman.ro
  • Pentru copii de la 6 ani- se vor asculta povești, iar apoi, fiecare va încerca să-i dea viață personajului preferat!
  • Pentru copii de la 8 ani – ne imaginăm ce fac obiectele noaptea la muzeu, apoi le desenăm, le decupăm și le spunem povestea la panoul de teatru de umbre. Sau vom alege cele mai frumoase fotografii, vom compune împreună o poveste. Pe care apoi o vom dramatiza, că doar de aceea ne jucăm prima data de-a actorii!
2. Jocuri mețeriste  – Ateliere cu Valentina Bâcu, pentru grupuri organizat:
  •  informații și înscrieri la telefon 0742.011.027.
  • Vârsta recomandată: 8-14 ani (cel mult 12 copii/grupă)
  • Atelierul se poate desfășura în 2 întâlniri a câte 2 ore.
  • Acest atelier se poate desfășura și în școli sau alte spații, în afara muzeului. Vizităm Muzeul, apoi, lucrând în echipă cu alți 2-3 prieteni, te invit să-ți construiești propriul muzeu la cutie, alegând obiectele care să te însoțească în realizarea unui nou joc. În care să pui câte un pic din învățătura și din sensibilitatea ta, mult din amintirea vizitelor în Muzeu, dar și din vacanțele la bunicii tăi de la țară, laolaltă cu un interes crescut pentru obiectele vechi, pentru povestea pe care o spun despre țăranul român.
3. „Poveşti cu urechi” cu Călin Torsan
  • orele 10.30-12.00;
  • informații și înscrieri la telefon: 021 317.96.59
  • cu instrumente despre instrumente… muzicale.
  • Pentru copii de la 10 ani.
4. Pictură pe sticlă cu Bogdan Herăscu
  • orele 10.20-11.20;
  • informații și înscrieri la telefon: 0726.237.376.
  • Pictura pe sticlă, pe spatele sticlei mai bine zis.
  • Pentru maximum 6 copii de la 7 ani.
5. Atelier de modelaj în argilă și ceară cu Ovidiu Simionescu
  • orele 11.30 – 13.00; informații și înscrieri la telefon: 0737.346.872
  • Vor fi abordate o serie de tehnici:
    • modelaj direct;
    • realizare modele în ipsos și multiplicare cu ceara;
    • realizare șabloane din carton și decupare din foi de ceară;
    • decoruri pe vase din argilă, modelate liber;
    • decoruri pe vase din ceară turnate în mulaj de ipsos
  • Dacă există acordul părinților, anumite piese mici se pot turna în bronz.
  • Acest curs de inițiere în modelaj este pentru copii cu vârste între 6 și 10 ani.
6. Atelier de ţesături, croitorie şi cusături cu Lidia Stareş
  • orele 10.00-16.00;
  • informații și înscrieri la telefon: 0722.798.284;
  • În atelierul de croit, cusut, țesut învățăm cât se poate despre fire și țesături.
Cât costă?
  • 5 lei de persoană la atelierele Ralucăi Oprea-Minoiu și la atelierul lui Călin Torsan.
  • 15 lei de persoană pentru atelierele lui Bogdan Herăscu, Răzvan Supuran, Ovidiu Simionescu, Lidiei Stareș și Valentinei Bâcu.
  • 5 lei de persoană pentru grupurile școlare (peste 10 persoane/grup), pentru orice atelier
    Nota:
  • La atelierele pentru familie plătește fiecare membru participant.
  • Au gratuitate beneficiarii organizațiilor nonprofit cu care colaborăm și copiii angajaților MNȚR.

 

Programul Atelierului de creativitate
în perioada 17-28 aprilie

  • 19 aprilie: 10.30-12.00 – Jocuri mețeriste cu Valentina Bâcu, informații și înscrieri la telefon 0742.011.027
  • 20 aprilie: 10.30-11.30 – Povești cu urechi cu Călin Torsan, informații și înscrieri la telefon: 021 317.96.59
  • 21 aprilie: 10.30-12.00 – Atelier de teatru de umbre cu Raluca Minoiu, informații și înscrieri la telefon: 021-317.96.61 + tasta 5
  • 22 aprilie: 
    • 10.20 – 11.20 – Pictură pe sticlă cu Bogdan Herăscu, informații și înscrieri la telefon: 0726.237.376.
    • 11.30 – 13.00 – Atelier de modelaj în argilă și ceară cu Ovidiu Simionescu; informații și înscrieri la telefon: 0737.346.872
    • 10.00 – 16.00 – Atelier de ţesături, croitorie şi cusături cu Lidia Stareş – informații și înscrieri la telefon: 0722.798.284;
  • 24 aprilie: 10.30 – 12.00 – Jocuri mețeriste cu Valentina Bâcu, informații și înscrieri la telefon 0742.011.027
  • 25 aprilie: 10.30 – 12.00 – Oare ce fac obiectele noaptea în muzeu? cu Raluca Minoiu, informații și înscrieri la telefon: 021-317.96.61 + tasta 5
  • 26 aprilie: 10.30 – 12.00 – Jocuri mețeriste cu Valentina Bâcu, informații și înscrieri la telefon 0742.011.027
  • 27 aprilie: 10.30 – 12.00 – Atelier de teatru de umbre cu Raluca Minoiu, informații și înscrieri la telefon: 021-317.96.61 + tasta 5
  • 28 aprilie: 10.30 – 11.30 – Povești cu urechi cu Călin Torsan, informații și înscrieri la telefon: 021 317.96.59
  • 29 aprilie:
    • 10.20 – 11.20 – Pictură pe sticlă cu Bogdan Herăscu, informații și înscrieri la telefon: 0726.237.376.
    • 11.30 – 13.00 – Atelier de modelaj în argilă și ceară cu Ovidiu Simionescu; informații și înscrieri la telefon: 0737.346.872
    • 10.00 – 16.00 – Atelier de ţesături, croitorie şi cusături cu Lidia Stareş – informații și înscrieri la telefon: 0722.798.284.

Parohia Sfântul Dumitru, Colentina – Acțiune educativ-religioasă

În Sfânta și Marea Miercuri din Săptămâna Pătimirilor, la Biserica Sfântul Dumitru – Colentina, elevi de la Școala Gimnazială Nr. 27, s-au întâlnit în cadrul unei acțiuni educativ-religioase.

Întâlnirea a avut drept scop dobândirea de noi învățături educativ-religioase, cu privire la semnificația deosebită pe care o are Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare creștin în parte. Activitatea s-a încheiat cu un atelier de pictat ouă, de asemenea îndrumat de doamna profesor de religie Raluca Otăranu și de părintele diacon Ionuț Ștefănel Dragomir.

Copiii au participat cu mult drag la acestă activitate, manifestându-și dorința de a reveni și la alte întâlniri organizate pe baza parteneriatului dintre Bisercă și Scoală.

Pr. Diacon Ionuț Ștefănel Dragomir

Pastorală de Sfintele Paști – 2017, † DANIEL – PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl(Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad) (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii[8]. 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadul, ca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi frați şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creștini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulți dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.

[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.

[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.

[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.

[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p. 188.

[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.

[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.

[8] Ibidem.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Despre învierea lui Lazăr și învierea cea duhovnicească – Arhim. Ioanichie Bălan

Iubiți credincioși,

Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!

Știm deci să povestim minunea aceasta, știm cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a și lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înțelegem însemnătatea acestei minuni.

Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârșească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuiește cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta și Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul și cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuiește și învierea cea de obște a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.

Mai poate fi și altfel tâlcuită: Marta închipuiește Vechiul Testament, ca cel ce vorbește mai mult de cele pământești. Maria închipuiește Noul Testament- Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbește mai mult de cele cerești și este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuiește Biserica creștină, cea înviată prin patimile Domnului și care este scoasă de sub piatra Legii Vechi și din înfășurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viață cu totul nouă.

Și încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuiește învierea fiecărui creștin la o viață nouă, curată, printr-o adevărată pocăință. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuiește sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuiește mintea omului care mereu este plină de grijile vieții pământești. Maria închipuiește conștiința sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subțire la înțelegere.

Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinței omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârșirea păcatului de moarte. Întristarea Martei și Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea și deznădejdea ce cuprind mintea și conștiința omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulțimea să liniștească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările și plăcerile cele pământești cu care încearcă lumea să ne înșele mintea și conștiința, după ce greșim, pentru a uita de păcatul făcut și a nu mai plânge pentru el. Căci așa obișnuiește să facă satana întotdeauna.

Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu și pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului și depărtarea darului Duhului Sfânt de temnița cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei și părăsirea lui de către toți prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni și uitarea lui de către prieteni, de toate simțirile sale cele firești. Singure Marta și Maria, adică mintea și conștiința omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.

Șederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuiește – după Fericitul Augustin – așa: ziua întâi este dulceața păcatului, ziua a doua este învoirea conștiinței la păcat, ziua a treia este săvârșirea păcatului și ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoșilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conștiința nu-și mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simțurile se îngroașă, bucuriile îl părăsesc, prietenii și rudele, adică îngerii și oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos și adânc, ca pe un rob al diavolului, care își are mâinile și picioarele legate cu frânghia obișnuinței.

Lepădat afară, părăsit de toți, îngropat și pecetluit, cine oare își mai aduce aminte de un om mort, de un creștin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două ființe slabe – mintea și conștiința – suspină neputincioase la ușa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăință. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.

Astfel, Marta și Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului și al Bisericii. Unde l-ați pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr și suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubește, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până și în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.

Aruncarea lespedei de pe mormânt și mirosul greu ce iese din el închipuiește lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, așa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare și stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieși afară din mormântul lui, scoală-te la o viață nouă”. Învierea lui Lazăr și ieșirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedește cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ține nici de mâini, nici de picioare, nici de simțuri, ci a fi slobod și a merge după Hristos în toată viața lui. Și, în sfârșit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului și a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăiește, făcând orice ca să-l arunce iarăși în starea cea dintâi.

Iubiți credincioși,

Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creștinul de acum dacă ar auzi și el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăință, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, postește, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci ești creștin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedești din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ți schimbi viața. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi și acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineața la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deșarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtășești cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ți schimbi viața. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beții, de înjurături, de fumat, de toată pofta și trufia vieții acesteia și apoi vino să primești dumnezeieștile Taine.

Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar pocăi așa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea și glasul Domnului care îl cheamă la pocăință! Și ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale – conștiința și mintea – care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmașului, rob al desfrânării, al beției, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăște pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduiește de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se și aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi și să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viață. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfășurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viață nouă. Lazăre, vino afară! Creștine, ieși întru întâmpinarea Stăpânului tău! Așa și numai așa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

 

Iubiți credincioși,

A nu greși este lucru îngeresc, a greși dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greși și a te pocăi este lucru omenesc.

Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieții noastre, ca să ne asemănăm îngerilor și lui Lazăr, prietenul Domnului!

Ce este mai fericit decât un creștin care se pocăiește cu adevărat, care pune început de viață nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceștia! Îi întâlnești venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină și ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulțumiți, pașnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceștia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiți de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soția soră, copiii îngeri, creștinii frați, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuși Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul ușurare, străinii oaspeți iubiți. Acestora viața le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viață curată.

Dar cât de rari și de scumpi sunt creștinii aceștia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulți creștini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-și spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viață nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ține legați de mâini și de picioare. Se spală și iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii și iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creștinii noștri se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbați la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.

Deci ce trebuie să facem, fraților? Să ne fie milă de Marta și Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Și după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului și funia obiceiului pătimaș. Apoi, ieșind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieții, să începem de acum a trăi o viață cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie și de rugăciune.

Și ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conștiința noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, frații lui Lazăr, vom fi unii din cei ce șed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercați să vă schimbați viața, apoi apropiați-vă de Prea Curatele Taine cu multă credință și, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veți înțelege taina învierii lui Hristos! Atunci veți fi cei mai bogați oameni de pe pământ! Atunci veți fi cei mai fericiți muritori din lume!

(Sursa: www.doxologia.ro)

Parohia Parcul Calarasi (Vergului) – Concert caritabil grupul Tronos, 2 aprilie 2017

Astazi 2 aprilie 2017 la Biserica Sf. Imparati Constantin si Elena incepand cu ora 18:30 a avut loc un concert caritabil sustinut de  Grupul psaltic Tronos si 2 invitati surpriza:

  • Achilleas Chaldaiakis;
  • Sara Nukina.

Concertul a avut ca scop principal sustinerea Antoniei pentru interventia chirurgicala pe cord la care urmeaza a fi efectuata.

Predică la Duminica a V-a din Post – Despre slava deșartă și mânie – Pr. Ilie Cleopa

„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37)
Iubiți credincioși,

 

Dacă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37).

Vedeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte. Că auziți ce spune șarpele Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 4-5).

Diavolul și îngerii lui au fost izgoniți din cer tot pentru păcatul mândriei și al slavei deșarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din neființă întru ființă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asmenea Celui Prea Înalt voi fi” (Isaia 14, 13-14). Vedeți, fraților că păcatul mândriei și al slavei deșarte a fost pricina căderii satanei și a îngerilor celor de un gând cu el?

Cu acest păcat greu și urât de Dumnezeu a înșelat diavolul și pe strămoșii noștri în rai, iar de atunci și până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei și a slavei deșarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăște atât de mult.

Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândețe le-a zis: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi și le-a zis: „Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis: „Putem”, la care Iisus le-a adăugat: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domițian, păgânul împărat al Romei.

În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinței pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui. „Dar a ședea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbește ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era și este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învață, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30); și iar zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau și vă voi vesti vouă. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (Ioan 14, 10).

Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Vedeți fraților că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalți zece i-a ajuns ispita mâniei. Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăși, ca pe niște copii care nu știu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-44). O bunătate și dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că și pe cei dintâi, care erau ispitiți de patima slavei deșarte, și pe ceilalți zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândețe și înțelepciune îi îndreaptă și îi învață, să nu fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie și slavă deșartă conduc popoarele și le domnesc.

De aceea îi învață, zicând: „Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învățături alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deșartă este începutul, iar mândria este sfârșitul! Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava deșartă? După învățătura sfinților Părinți, slava deșartă este începutul mândriei și „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârșit și grâul de pâine” (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, București, 1980). Pe slava deșartă cu „vaiul” o amenință Domnul zicând: „Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). „Gândul slavei deșarte este prea subțire și cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune și nu mică nevoință trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deșartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deșarte? După învățătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deșartă o izgonește de la sine, cel ce în tot locul și lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările și defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude și cel care aleargă spre slava cea de sus, iar pe cele de aici le socotește gunoaie.

Zice același sfânt că „începutul neslavei deșarte este păzirea gurii și iubirea de necinstirii, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârșitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înțelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel și Sfântul Isaac Sirul ne învață următoarele despre slava deșartă: „Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăște-te pe tine, ca să fii cinstit și să n-o dorești ca să nu te necinstești”. Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el și propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă și vei fi slăvit. Teme-te de mândrie și te vei mări. Dacă urăști slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sfântul Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume).

Iubiți credincioși,

 

Până aici am vorbit despre răutatea slavei deșarte, cu care au fost ispitiți cei doi Apostoli Iacob și Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puțin despre păcatul mâniei, care nu puțin ne vatămă în această viață. Mai întâi să vedem ce este mânia și de câte feluri este. „Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București 1938, cap. 14). „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).

Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36, 8). La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).

Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10).

În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârșitul lumii, zice așa: „Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14).

Frații mei, acum să arătăm ce virtuți sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este blândețea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1).

Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la pocăință. În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric. Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.

Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!”

A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.

Iubiți credincioși,

 

Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, și ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea suntem datori, frații mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toți oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie și la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.

Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deșartă și mânia. Cel mai potrivit timp de pocăință și despătimire pentru noi toți este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredința și tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viață și timp de pocăință. Nu vedem cu toții câtă suferință este în lume și câți mor fără nici o pregătire creștinească? Cum vor fi izbăviți de osândă cei ce mor în beție și desfrâu, cei ce mor în ură și procese, cei ce mor în secte și în întunericul necredinței? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viață de om pe pământ nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu și să facă fapte bune de pocăință? Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârșit înfricoșător, fără salvare.

Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăință pentru toți. Această cuvioasă a fost în tinerețe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-și în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale și după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig și lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul și a înmor-mântat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeți câți ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinerețe?

Să urmăm și noi pe calea pocăinței, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim și viața în zadar, ne pierdem și sufletul. Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediți, iar la Florii să primiți Trupul și Sângele lui Hristos.

Continuați cu postul și cu rugăciunea. Dar cereți numai cele de folos pentru mântuire. Împăcați-vă cu Dumnezeu și cu oamenii și aveți mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul și să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toți sfinții Săi. Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) – Despre credință și îndoială – Pr. Ilie Cleopa

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.

Iubiți credincioși,

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: “Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”.

Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.

Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori – adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

Iubiți credincioși,

Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: “Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.

Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: “Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!” Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiți credincioși,

Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.

Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.

De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)