Icoana – opera a libertatii creatoare in smerenie rugatoare

Icoana este rod al libertatii duhovnicesti si al creativitatii puse in slujba oglindirii vesniciei in materie si timp spre sfintirea lor, dar mai ales a omului. Icoana presupune o mana instruita, dar si o inima rugatoare si patrunsa de har, dublate de o inspiratie sfanta, care insoteste si guverneaza intregul demers al oricarui iconograf adevarat. Despre necesitatea acestei simbioze dintre talent, har si rugaciune, despre smerenia care cheama si mentine lucratoare inspiratia dumnezeiasca spre nasterea unor opere de arta care sa oglindeasca si sa inspire la randul lor nevazutul ceresc ne vorbeste articolul de fata.

Aceasta lume [..] fura vederii Fru­musetea Fetei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu actioneaza cu forta. El respecta cu sfintenie libertatea celor care sunt creati dupa chipul si dupa asemanarea Sa” (arhim. Sofronie Saharov, Letters to his Family).  Cum putem asadar sa reprezentam fata lui Dumnezeu, ascunsa de lume? Daca prin inima, locul de intalnire dintre Dumnezeu si om, trece calea cea mai directa pentru a se forma o imagine a lui Dumnezeu, atunci aceasta forma ramane personala, ascunsa. Insa exista o cale de acces, strict vizuala, catre inima: icoana. Caci sarcina icoanei este sa dea forma Chipului lui Dumnezeu si sa-L ofere lumii. Icoana este o punte intre temporal si spiritual, intre terestru si celest, care-i poarta pe oameni la cunoasterea lui Dumnezeu.

Arta, microscopul care patrunde tainele sufletului

Libertatea este indispensabila oricarei creatii adevarate. Dumnezeu l-a creat pe om liber si respecta cu strictete aceasta libertate. Doar ceea ce este oferit in mod liber are o oarecare valoare, iata conditia necesara a oricarei adevarate creativitati, in pictura, in muzica, in poezie, in sculptura, in literatura. Artistul trebuie sa fie liber pentru a putea sa asculte vocea blanda a inspiratiei, fie ca ea vine din afara sau dinauntru. Pentru a sesiza inspiratia din afara este nevoie de un simt ascutit al perceptiei si de o la fel de buna capacitate de receptare, in timp ce inspiratia interioara se manifesta atunci cand artistul sondeaza profunzimile sufletului sau, miscat de dorinta si necesitatea de a crea, de a da o configuratie sau o robustete semintelor ascunse pe care le va fi descoperit, precum spune Tolstoi: Arta este un microscop pe care artistul il fixeaza asupra tainelor sufletului; si el arata aceste taine, care sunt comune tuturor(Tolstoy, Journal). Cu toate acestea, a revela tainele sufletului sau necesita discernamant, caci orice lucru, venit dinauntru sau din afara, nu este nici demn, nici potrivit reprezentarii. Artistul simte instinctiv ceea ce poate fi exprimat si cand el trebuie sa taca, ceea ce ar putea fi revelat si ceea ce trebuie sa ramana ascuns. Tocmai pentru ca vizualul are o influenta puternica, el trebuie sa aiba mare grija.  Pictura buna are intentie si finalitate, nu creeaza doar impresie

Un pictor rus din secolul al XIX-lea descrie astfel starea interioara a artistului: Un artist este o persoana care crede, cu o convingere profunda, in justetea a ceea ce el creeaza, dezvaluind artei intreaga sa viata, pentru omenire. Doar in astfel de persoane scanteia dumnezeiasca poate sa se aprinda cu putere si sa ajunga de nestins. Acest lucru este cel mai important in arta. Acolo unde inima se opreste incepe moartea” (Marc Antokol’skii, Letter to Stasov). Asadar, acest lucru este valabil pentru toate artele, insa, in cazul picturii, posibilitatile se ingusteaza extrem de mult; pictura este prin natura ei mai putin diafana decat muzica si, pana la un punct, decat poezia. Pictura este materiala si materia ei trebuie transformata in arta. Artistul, in general, este ca un sef de orchestra, care dirijeaza sunetele pentru a interpreta muzica, insa in cazul pictorului, sunetele sunt culori vizibile. Trebuie ca el sa le organizeze intr-o configuratie si o forma care sa se potriveasca cu ceea ce vrea el sa spuna.  Pentru ca o pictura sa fie ­buna, trebuie ca ea sa aiba o ­finalitate si o intentie; ea este rar acceptata ca simpla impresie. Unul dintre profesorii pe care i-a avut parintele Sofronie Saharov observa: Pictura este o arta si arta in ansamblul ei nu este o creatie zadarnica de obiecte care se pierd in vid, ci o putere care are un scop si trebuie sa serveasca evolutiei si rafinarii sufletului omenesc.  […] Ea este limbajul care se adreseaza sufletului, in forma care i se potriveste, lucruri care sunt painea de fiecare zi a sufletului si pe care el nu le poate primi decat sub aceasta forma (Kandinsky, Du spirituel dans l’art et dans la peinture en particulier).  Pentru ca o pictura sa aiba o semnificatie pe deplin serioasa, ea trebuie sa-si manifeste ­inauntrul ei propria sa viata launtrica, mesajul pe care-l transmite si intentia sa. Fara aceasta, ea ramane doar o ima­gine draguta, o descriere exterioara, o cochilie goala. Ea poate sa fie compusa din culori frumoase si din forme reusite, insa ea nu-i inspira celui care o priveste decat vid. Cel mult, ea poate sa flateze simtul estetic, insa esueaza in a crea o rezonanta interioara mai profunda. Ramane superficiala, iar spectatorul nu este atins de ea.

Tot ce e autentic presupune discernamant

Pentru ca viata interioara a icoanei sa rezoneze cu cel care o priveste, este necesar tipul de inspiratie mentionat mai sus, iar artistul isi va incorda toata atentia pentru a-l sesiza si a-l transmite in forma cea mai pura si mai exacta.  Artistul trebuie […] sa nu se considere un stapan pe situatie, ci un slujitor de idealuri superioare, cu sarcini precise, importante si sfinte. El trebuie sa se instruiasca, sa se adanceasca in sufletul sau, sa-si vindece si sa-si dezvolte sufletul, astfel incat talentul sau exterior sa aiba ce sa imbrace si sa nu fie, precum samanta neroditoare, aparenta vanitoasa si vida a unei maini necunoscute (Kandinsky, Du spirituel). Exista o etapa in creatie in care artistul isi simte opera ca si cum s-ar produce in interiorul sau, intr-o autonomie spontana, el nemaifiind decat slujitorul unei alte forte dinamice. Aici trebuie sa fie prudent si sa nu se abandoneze unui val de inspiratie lipsita de orientare, ci sa se impuna discernamantul. Iata ceea ce subliniaza inca o data necesitatea unei vieti interioare cu ajutorul careia sa se judece cum si ce sa se picteze, caci artistul are o mare responsabilitate: rolul sau este acela de a revela si de a arata lucruri profunde, de a da sens artei sale. Pregatindu-se pentru aceasta, el trebuie sa-si cultive viata duhovniceasca si sa o dezvolte in asa fel incat ea sa fie receptiva si in acord cu inspiratia sa, si sa-si asume in acelasi timp responsabilitatea acestei creatii.

Arta icoanei

Aceasta ne readuce la punctul de vedere al lui Kandinsky, care considera ca artistului ii trebuie o viata interioara pentru a vorbi sufletului spectatorului si a starni in acesta un raspuns interior. Acest lucru este necesar pentru orice arta, insa in icoana crestina ortodoxa, atunci cand scopul este acela de a reprezenta fata ascunsa a lui Dumnezeu, totul ia o dimensiune superioara.  Actul creatiei a tot ceea ce exista este o taina care ne atrage la Hristos. Insa, inainte de a fi luminati de Sus, ramanand in intunericul necunostintei, parcurgem cu o angoasanta perplexitate durerosul drum al venirii noastre la fiinta (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).  Arta religioasa a Rasaritului, iconografia, cauta sa exprime cu­noas­terea lui Dumnezeu dobandita prin rugaciune si se straduieste sa reprezinte chipul interior, duhovnicesc, al omului, adoptand o anumita stilizare. A picta icoane, ca orice activitate spirituala, este un act creator. In icoana, libertatea cautata este o libertate spirituala care incearca sa se elibereze de patimi si sa se deschida unei inspiratii mai inalte. Icoana ortodoxa este expresia si reprezentarea rea­litatii dumnezeiesti, dezlipirea de aceasta lume si spiritualitatea interna a Traditiei. Ea isi concentreaza intentia si scopul asupra starii interioare a persoanei sau a sfantului reprezentat, ceea ce o deosebeste de pictura religioasa occidentala, care, din Evul ­Mediu, se concentreaza asupra expresivitatii, plecand de la aspectul exterior.  Toate icoanele reveleaza si fac perceptibile aceste lucruri care sunt ascunse, [….] omul nu are cunoasterea imediata a lucrurilor nevazute, de cand sufletul este acoperit de trup. […] Icoanele sunt de un mare folos, ele ii ajuta pe toti la mantuire, caci fac lucrurile atat de evidente incat ele ne fac apti sa percepem lucrurile ascunse” (Sfantul Ioan Damaschin, Despre cinstirea sfintelor icoane).  In timp ce Occidentul vizeaza expresia exterioara, icoana exprima o si mai mare stilizare,  ­evitand expresia stilistica a ­naturalului si a realismului.  Nu pentru ca iconografii nu sunt capabili sa picteze realist; ci pentru ca ei nu sunt interesati sa descrie ceea ce tine de psihologie, preferand sa se concentreze pe spiritual. Facand astfel, ei dezvolta o stilizare strica, ale carei diferite nuante vor varia in functie de epoca si de loc.

Situatia iconografului

Icoana este o arta care exprima lumea duhovniceasca in forme si culori. Are un limbaj si un stil care ii sunt proprii, si care il introduc pe cel care priveste icoana intr-o alta sfera a fiintei, intr-un alt univers de perceptie. In mod intentionat, aceasta arta adopta o alta logica a perspectivei si a realitatii, care pune accentul pe viata launtrica, pentru ca principala ei intentie este fie de a reprezenta chipul lui Dumnezeu, fie de a lasa sa se perceapa sufletul sfantului sau esenta scenei evanghelice sau aghiografice reprezentate. Acest lucru face intentionat aceasta arta intrucatva abstracta. Artistul cauta inspiratie dumnezeiasca pentru opera sa, iar pentru a o primi, el are nevoie, mai mult decat de oricare alta influenta, de o atitudine smerita si rugatoare, recunoscand ca nu este stapan pe situatie. El se inscrie evident si in viata Bisericii, si in plenitudinea tezaurului ei dogmatic si teologic, caci, desi artist foarte inzestrat, un pictor care nu traieste in­ sa­nul Bisericii nu va putea depasi inspiratiile inerente propriei sale masuri.  Inspiratia de Sus depinde intr-o mare masura de atitudinea noastra: daca noi tinem larg deschisa usa inimii noastre, Domnul – Duhul Sfant – va intra in noi fara sa intampine vreo rezistenta. El sta la usa [inimii noastre] si bate. De va auzi cineva glasul Lui si va deschide usa, va intra la el si va cina cu el, si el cu Dumnezeu (vezi Apocalipsa 3, 20). Domnul respecta libertatea celor care sunt create «dupa chipul Lui» (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).

Scopul icoanei

Mai intai si inainte de toate, icoana trebuie sa inspire la rugaciune si sa fie un loc de intalnire dintre Sfantul reprezentat si persoana care se afla in fata ei.  In procesul creativ al artistului distingem trei puncte: mai intai, pretuirea frumusetii create de Dumnezeu, care este inspiratia initiala a artistului; dupa aceea, receptarea frumu­setii de catre spiritul creator al artistului cand isi compune opera; si in sfarsit, trebuie si intuitia artistica a spectatorului, pentru ca acesta sa transforme pictura pe care o priveste intr-o senzatie estetica personala (arhim. ­Sofronie, Taina vietii crestine). Astfel, iconograful va incerca sa se elibereze pe sine de tot ceea ce constituie un obstacol sau este contrar actiunii inspi­ratiei dumnezeiesti. Aceasta necesita smerenie si totodata asceza, dar, pentru ca nevointele ascetice pot sa conduca la mandrie si sa impiedice asadar harul, smerenia este elementul esential. Ea il deschide pe iconograf harului si totodata ce­lorlalti si sugestiilor lor. Ea pastreaza in el o riguroasa intero­gatie si o stapanire a constiintei sale, prin rugaciune, care urmeaza idealului de smerenie exemplara a lui Hristos.  Smerenia lui Hristos este o putere care invinge orice. In chenoza lui Hristos si in bunavointa Lui cu noi, ea nu cunoaste nici o degradare: imuabila in esenta sa, ea ramane dumnezeiesc de mare (arhim. Sofronie, Rugaciunea, expe­rienta vietii vesnice). Aceasta dumnezeiasca smerenie este de neatins pe pamant, insa putem sa dobandim o intelegere mai cuprinzatoare a ei luptandu-ne sa ajungem la ea si deschizandu-ne gandurile si starea sufleteasca unei persoane cu o mai mare experienta in viata duhovniceasca. Intentia iconografului este aceea de a se smeri, de a face astfel loc lucrarii harului si, in acest fel, de a deveni, mai mult decat creatorul ei, un slujitor sau colaborator al icoanei create.  Lumea naturala este astfel facuta incat omul este continuu confruntat cu probleme carora trebuie sa le caute solutii. Insa, pentru a lucra cu adevarat cu Dumnezeu pentru crearea lumii, omul trebuie totdeauna sa aspire la o cat mai buna cu­noastere a lui Dumnezeu Insusi. Urcusul continuu catre o cunoastere mereu mai mare a lui Dumnezeu este si el un act creator, chiar daca este de un ordin aparte (Wisdom from Mount Athos. Writings of Staretz Silouan).  (Soeur Gabriela, Monastere Saint Jean-Baptiste, Icone, creativite et liberte, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint-Silouane ‘Athonite, nr. 23, Cerf, Paris, 2017, pp. 20-27; traducere de Ionut-Aurelian Marinescu)

(Sursa:Ziarul Lumina)