Cinstirea memoriei martirilor Ortodoxiei

„Puțini conștientizează faptul că cinstirea martirilor din închisorile comuniste nu a debutat după 1989, când căderea regimului a permis manifestarea liberă a mărturiilor din spațiul concentraționar românesc, ci își are începutul chiar din timpul persecuțiilor. Originea conștiinței martirice și a sfințeniei mărturisitoare se află chiar la locul faptei: temnițele comuniste.

În temnițele comuniste, expunerea la torturi fizice și morale, dar, de asemenea, posibilitatea de a fi martor la pildele de jertfă și de mărturisire, de martiriu ale celor din jur, au fost elementele care au dus la nașterea acestei noi conștiințe martirice. Însăși sintagma care circulă intens astăzi, de „Sfinții Închisorilor”, își are originea în acele împrejurări, după cum o atestă părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, el însuși unul dintre cei cinstiți printre mărturisitori. Alte documente memorialistice, cum ar fi, de pildă, evocările lui Ioan Ianolide, arată în mod clar că cei care s-au aflat alături de Valeriu Gafencu se raportau la acesta ca la un sfânt încă în timpul vieții sale. Iar acestea sunt doar exemplele cele mai cunoscute.

(…) Constatăm că cinstirea memoriei martirilor din zilele noastre este un proces organic, care a crescut de jos în sus, din realități care nu pot fi trecute cu vederea, impunându-se prin puterea incontestabilă a mărturiilor supraviețuitorilor și a vieții celor martirizați în închisori, precum și prin evlavia poporului, care se roagă și la acești martiri. Procesul de instituționalizare a acestui tip particular de memorie a martirajului a decurs mai greu și nu fără dificultăți.

(…)Cu toate că există controverse legate de trecutul dinaintea experienței carcerale a unora din cei cunoscuți sub sintagma de „Sfinții închisorilor”, cinstirea, ca martir, a cuiva, nu are în vedere atât cum și-a început acela viața, cât, mai ales, cum și-a sfârșit-o. Iar martirii, prin mărturisirea lor și prin jertfa lor s-au învrednicit a primi Botezul sângelui, ispășindu-se și învrednicindu-se a primi cununa muceniciei. A te jertfi pentru semenul tău, când tu ești în suferință atroce, a-ți da porția de mâncare, când ești înfometat sistematic, a-ți dărui medicamentele, când viața ți se scurge din cauza bolii, a ierta pe torționarii tăi și, mai mult, a-i face să moară împăcați cu Dumnezeu, a muri cerând „să nu ne răzbunați”, toate acestea sunt fapte ale martirajului pe care suntem datori să le cinstim și să le mărturisim pentru a nu ne face vinovați înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi pentru că am pus lumina sub obroc.”

Cuvântul Părintelui Episcop Macarie Drăgoi la întâlnirea cu tinerii din comunitatea ASCOR, dedicată Martirilor și Mărturisitorilor în perioada comunistă, în biserica din Mărișel, Munții Apuseni, miercuri, 9 august 2017

(Sursa: www.doxologia.ro)

Să ne păstrăm sănătatea sufletului și a trupului

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…

Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.

A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, pp. 281-282)

(Sursa: www.doxologia.ro)

Să ne păstrăm sănătatea sufletului și a trupului – Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…

Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.

A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, pp. 281-282)

(Sursa: www.doxologia.ro)

Cuvânt de suflet – Întru odihnă, Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Firea omenească este chemată spre îndumnezeire, prin Cel Ce îndumnezeieşte, prin Hristos Iisus Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea nu-şi va găsi liniştea de nu se va uni în chip tainic cu Hristos, ci va deveni stearpă de cele duhovniceşti, străină de cele cereşti şi veşnice. Ea caută spre pământul din care a fost zidită, se hrăneşte cu lut, apă şi cu roadele ivite din pământ sau cultivate cu sudoarea frunţii în aceeaşi ţărână. Se leagă de cele văzute şi nu cunoaşte lumea nematerialnică, nepercepând nici o perspectivă a vieţii spirituale. Iubeşte frumuseţile lumii, pe care le admiră neîncetat, fără să se gândească la Creator. Râde, dar nu se bucură, plânge, dar nu se foloseşte de darul lacrimilor.

Omeneasca fire este dependentă de hrană, apă, aer şi se ofileşte aproape instantaneu în lipsa acestora. Se însingurează, izolându-se în pustietatea gândirii limitate, nevoind a mai ieşi la lumină, pierzând orice fel de comuniune. E nefericită. E singură. Nu se poate ridica prin propriile forţe, cu toate că i s-au dat nenumărate porunci spre împlinire. E întuneric. E bezna păgânătăţii străvechi, foarte adâncă, fără ieşire, copleşitoare, apăsătoare. Firea omenească străină de apa curăţitoare a Botezului este muncită de o nemărginită şi infinită golire a lipsei iubirii de Dumnezeu.

Un singur glas al creaţiei şi de la creaţie, prin care s-au întemeiat toate, cheamă la odihnă firea omenească chinuită în întunericul veacurilor idolatre: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). A te odihni în Hristos nu este altceva decât insistenţa stăruitoare şi străduitoare în cele duhovniceşti. Starea odihnei duhovniceşti au trăit-o şi încă o trăiesc sfinţii, care au simţit mai dinainte ce înseamnă sânul lui Avraam şi dulceaţa nespusă a dumnezeirii.

Omul, indiferent de veacul în care s-a născut, nu se poate odihni decât în Hristos, Care atunci când vorbea mulţimilor sătura nu numai cugetele acestora, flămânde de cunoaştere lăuntrică, ci hrănea în chip minunat şi trupurile supuse nevoilor fireşti ale existenţei. La ceasul din urmă al putinţelor trupeşti, cele câteva mii de suflete au flămânzit şi Mântuitorul intervine în creaţie şi preface neputinţa în bucurie înmulţind hrana, precum odinioară a pogorât mană cerească în pustie. Comuniunea tainică cu Dumnezeu este hrană şi odihnă omului, căci firea omenească din persoana Mântuitorului nu s-a hrănit doar cu pâine, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu.

Harul Duhului Sfânt hrăneşte deopotrivă şi sufletul, şi trupul oamenilor şi le dă aripi, adică energie, nădejde, putere, curaj, pricepere, perseverenţă, odihnă. În Sfintele Taine şi ierurgii, în Sfânta Evanghelie şi-n toată lauda de fiecare dimineaţă şi seară, se regăseşte această hrană şi odihnă a omului, iar trăirea ascetică a multor sfinţi arată îndumnezeirea firii umane, flămândă, însetată, goală, străină, bolnavă şi închisă prin odihna sufletului izvorâtă din nemărginita iubire Treimică.

Mărturisirile multor credincioşi arată disponibilitatea sufletului omenesc de a se ataşa de slujbele bisericeşti şi de predicile duhovnicilor, spre a se odihni cu toată fiinţa, a se detaşa de grijile cotidiene şi a se aşeza sufleteşte. Sufletul omului are capacitatea de a percepe harul dumnezeiesc ca pe o hrană nepreţuită, unică, indispensabilă stării de fericire. Această licărire a lucrului nefăcut de mână omenească vine în întâmpinarea omului ostenit şi epuizat de tot felul de factori externi, foarte agresivi, care au tendinţa de a se aşeza proeminent în străfundul sufletului. Sunetul unic de toacă şi al clopotului mănăstiresc, cântarea îngerească a maicilor oprite din osteneala lucrului de obşte, glasul duhovnicilor iscusiţi, gata oricând să răspundă întrebărilor folositoare de suflet, fac din mănăstiri şi schituri locul ideal al odihnei sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, omul nu-şi poate odihni trupul în lăcaşurile dezmierdărilor pământeşti, căci va flămânzi şi înseta mai mult, tulburându-se în cuget şi dereglând metabolismul firesc al creaţiei trupului uman, ci va trebui să-l ungă cu mireasma darurilor izvorâte din Duhul Sfânt, pregătindu-l la vremea rânduită prin post şi înfrânare, pentru ca în ceasul din urmă al adormirii sale, să se poată odihni în pace, aşteptând glasul trâmbiţei, care va vesti ÎNVIEREA.

Canonizarea Sfântului Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735), 6 august 2017, Mănăstirea Robaia

Ierarhi, preoţi şi credincioşi din întreaga ţară au fost invitaţi să participe duminică, 6 august, la ceremonialul liturgic al proclamării solemne a canonizării Sfântului Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735), care a avut loc la Mănăstirea Robaia din cuprinsul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.

În ziua de 6 august, de praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, la Mănăstirea Robaia, aflată la 5 km distanţă de comuna Muşăteşti, judeţul Argeş, a avut loc, după săvârşirea Sfintei Liturghii arhiereşti, ceremonialul liturgic al proclamării solemne a canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). În cadrul acestei rânduieli bisericeşti a fost citit Tomosul de canonizare, a fost prezentată icoana şi s-a cântat troparul sfântului.

Hotărârea canonizării sau trecerii în rândul sfinţilor a Cuviosului Pafnutie – Pârvu Zugravul a fost aprobată în şedinţa din 4-5 iulie 2017 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la solicitarea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Data de sărbătorire anuală a Sfântului Cuvios Pafnutie este în ziua de 7 august.”

(Sursa: Ziarul Lumina)