Predică la Duminica a V-a din Post – Despre slava deșartă și mânie – Pr. Ilie Cleopa

„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37)
Iubiți credincioși,

 

Dacă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37).

Vedeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte. Că auziți ce spune șarpele Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 4-5).

Diavolul și îngerii lui au fost izgoniți din cer tot pentru păcatul mândriei și al slavei deșarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din neființă întru ființă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asmenea Celui Prea Înalt voi fi” (Isaia 14, 13-14). Vedeți, fraților că păcatul mândriei și al slavei deșarte a fost pricina căderii satanei și a îngerilor celor de un gând cu el?

Cu acest păcat greu și urât de Dumnezeu a înșelat diavolul și pe strămoșii noștri în rai, iar de atunci și până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei și a slavei deșarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăște atât de mult.

Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândețe le-a zis: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi și le-a zis: „Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis: „Putem”, la care Iisus le-a adăugat: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domițian, păgânul împărat al Romei.

În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinței pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui. „Dar a ședea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbește ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era și este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învață, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30); și iar zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau și vă voi vesti vouă. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (Ioan 14, 10).

Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Vedeți fraților că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalți zece i-a ajuns ispita mâniei. Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăși, ca pe niște copii care nu știu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-44). O bunătate și dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că și pe cei dintâi, care erau ispitiți de patima slavei deșarte, și pe ceilalți zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândețe și înțelepciune îi îndreaptă și îi învață, să nu fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie și slavă deșartă conduc popoarele și le domnesc.

De aceea îi învață, zicând: „Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învățături alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deșartă este începutul, iar mândria este sfârșitul! Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava deșartă? După învățătura sfinților Părinți, slava deșartă este începutul mândriei și „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârșit și grâul de pâine” (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, București, 1980). Pe slava deșartă cu „vaiul” o amenință Domnul zicând: „Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). „Gândul slavei deșarte este prea subțire și cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune și nu mică nevoință trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deșartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deșarte? După învățătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deșartă o izgonește de la sine, cel ce în tot locul și lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările și defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude și cel care aleargă spre slava cea de sus, iar pe cele de aici le socotește gunoaie.

Zice același sfânt că „începutul neslavei deșarte este păzirea gurii și iubirea de necinstirii, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârșitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înțelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel și Sfântul Isaac Sirul ne învață următoarele despre slava deșartă: „Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăște-te pe tine, ca să fii cinstit și să n-o dorești ca să nu te necinstești”. Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el și propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă și vei fi slăvit. Teme-te de mândrie și te vei mări. Dacă urăști slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sfântul Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume).

Iubiți credincioși,

 

Până aici am vorbit despre răutatea slavei deșarte, cu care au fost ispitiți cei doi Apostoli Iacob și Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puțin despre păcatul mâniei, care nu puțin ne vatămă în această viață. Mai întâi să vedem ce este mânia și de câte feluri este. „Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București 1938, cap. 14). „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).

Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36, 8). La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).

Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10).

În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârșitul lumii, zice așa: „Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14).

Frații mei, acum să arătăm ce virtuți sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este blândețea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1).

Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la pocăință. În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric. Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.

Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!”

A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.

Iubiți credincioși,

 

Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, și ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea suntem datori, frații mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toți oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie și la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.

Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deșartă și mânia. Cel mai potrivit timp de pocăință și despătimire pentru noi toți este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredința și tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viață și timp de pocăință. Nu vedem cu toții câtă suferință este în lume și câți mor fără nici o pregătire creștinească? Cum vor fi izbăviți de osândă cei ce mor în beție și desfrâu, cei ce mor în ură și procese, cei ce mor în secte și în întunericul necredinței? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viață de om pe pământ nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu și să facă fapte bune de pocăință? Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârșit înfricoșător, fără salvare.

Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăință pentru toți. Această cuvioasă a fost în tinerețe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-și în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale și după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig și lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul și a înmor-mântat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeți câți ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinerețe?

Să urmăm și noi pe calea pocăinței, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim și viața în zadar, ne pierdem și sufletul. Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediți, iar la Florii să primiți Trupul și Sângele lui Hristos.

Continuați cu postul și cu rugăciunea. Dar cereți numai cele de folos pentru mântuire. Împăcați-vă cu Dumnezeu și cu oamenii și aveți mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul și să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toți sfinții Săi. Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Parohia Sfântul Dumitru, Colentina – Copiii învățând din pildele Mântuitorului

În cadrul parteneriatului dintre Biserica Sfântul Dumitru – Colentina și Școala Nr. 27, a avut loc miercuri, 29 martie 2017, o acțiune desfășurată la Centrul Social. Înca de la primele ore ale dimineții, elevii, însoțiți de doamna profesoară de religie, s-au spovedit și s-au împărtășit cu Sfintele Taine. Ulterior, în sala multifuncțională a centrului, la viodeoproiector a fost vizionat filmul de desene animate „Zidit pe stâncă”. Acesta face parte din seria pildelor Mântuitorului; având un conținut moralizator, la finalul vizionării, părintele diacon Ionut Ștefănel Dragomir a organizat o scurtă cateheză cu elevii, pentru a fi dezbătute învățăturile desprinse din film.

In beneficiul copiilor, au fost organizate și în zilele următoare, respectiv joi și vineri, întâlniri similare, cu elevii claselor primare.

Agentia de stiri Basilica a publicat un articol referitor la acest eveniment.

Pr. Diacon Ionuț Ștefănel Dragomir

Parohia Oborul Vechi – Seara socio-cultural-duvohniceasca, 30 Martie 2017

Parohia Sf. Ioachim si Ana,  Oborul Vechi organizeaza in data de 30 Martie 2017 incepand cu ora 17 o seara socio-cultural-duhovniceasca.

In deschiderea ascestei seri se va savarsi Acatistul Sfintilor si Dumnezeiestilor Parinti Ioachim si Ana, urmat de Conferinta Dragostea parintilor” sustinuta de Pr. Nicolae Tanase, un dialog duhovnicesc despre familie, nasterea si cresterea pruncilor.

Se adreseaza un apel umanitar pentru sprijinirea cu alimente neperisabile si jucarii a Centrului social din Valea Screzii- Valea Plopului.

Pr. Ciprian Tudor

Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) – Despre credință și îndoială – Pr. Ilie Cleopa

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.

Iubiți credincioși,

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: “Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”.

Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.

Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori – adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

Iubiți credincioși,

Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: “Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.

Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: “Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!” Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiți credincioși,

Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.

Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.

De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Predică la Sfânta Cruce – Despre valoarea sufletului – Pr. Ilie Cleopa

“…Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 36-37)

Iubiți credincioși,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cât ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului și despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mântuitorul: “Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar își va pierde sufletul său?“ (Marcu 8, 36). Apoi zice: “Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său“ (Marcu 8, 37). Auziți, frații mei, cât de mare și nemăsurată valoare are sufletul nostru și la câtă cinste și prețuire l-a ridicat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Și dacă este așa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om “suflet”. Iată ce spune la Facere: “Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt și care au ieșit din coapsele lui, au fost de toate șaizeci și șase de suflete, afară de femeile feciorilor săi“ (Facere 46, 26). Iată că Sfânta Scriptură îl numește pe om “suflet”. Și de ce îl numește Sfânta Scriptură pe om “suflet”? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul față de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută și simțită, și numai când acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet și trup.

Ce este omul? Omul este un sâmbure și un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer și pe pământ. Omul este ființă care ține legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creație însuflețită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor și cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute și al celei nevăzute, de aceea Sfânta și dumnezeiasca Scriptură îl numește pe om “mare” (Isus Sirah 3, 18). Și în alt loc zice: Mare este omul și cinstit bărbatul milostiv.

Dar de ce îl numește mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu și pentru că, peste toate acestea, el este chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul unește în sine cele patru lumi în mic, omul se numește “microcosmos”, adică lume mică. După Sfântul Grigorie Teologul și după alți Sfinți Părinți ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă și macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el unește în sine nu numai lumea cea văzută și simțită ci și pe cea nevăzută a îngerilor și, pe deasupra tuturor, el este singura creație făcută după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Să vedem în ce fel omul se împărtășește de însușirile îngerești. Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: “Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc“ (Psalm 103, 5). Îngerii sunt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe și în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute și se mâhnesc de cei ce cad în păcate și le ajută să se ridice din nou prin pocăință. Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omenești și niciodată nu ne părăsesc, până la ieșirea noastră din viața aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul și slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis: “Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimiși spre slujbă, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?“ (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are și el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credință și dragoste de Dumnezeu și Îi slujește cu frică și cutremur. Sufletul omului are și el putere de a sluji, de a ajuta pe frații săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul și de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numește Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, București, 1938).

Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune și el că “omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea omului, aceea este și îngerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viața lui Moise, p. 813). Căci trebuie să știm că numai Dumnezeu este cu desăvârșire netrupesc, că toți îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sunt preasubțiri, din foc ceresc și sunt numiți în scrierile bisericești “netrupești”.

Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ține minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfântul Duh, împărtășește și binevestește Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu și toate învățăturile mântuitoare de suflet.

Omul, asemenea începătoriilor, stăpânește orașe, țări și ținuturi, dă legi și conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți“ (Facere 1, 28).

Imitând ceata îngerilor care stăpânesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat și luminat de darul lui Dumnezeu stăpânește și el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea și smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor și, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului și ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, și pe Fiul și pe Duhul Sfânt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stăpâniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri și minuni mari și în loc de a ocârmui vânturile și schimbările vremurilor el stăpânește mădularele trupului său, ocârmuiește virtuțile, alungă furtuna gândurilor și patimile sufletului, punându-le pe toate în rânduială spre slujba și slava lui Dumnezeu.

Și cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simțuri, și peste patimile trupului și ale sufletului său.

Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putând și el într-o măsură să primească și să odihnească pe Preasfânta Treime în mintea și în inima sa, prin curățirea de patimi, prin iubire și smerenie.

Omul se împărtășește puțin și de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înțelept și veghetor asupra patimilor, cu mintea și inima pline de cunoștință dumnezeiască, putând și el să reverse înțelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitând pe serafimi, când ajunge desăvârșit, se umple de căldură și văpaie dumnezeiască și are atâta dragoste arzătoare față de Preabunul Dumnezeu încât, pe drept cuvânt, este “un serafim în trup, un serafim pământesc”.

Omul este mai mic decât îngerii cu cunoștința, iar cu darul, cunoaște mai puține taine dumnezeiești decât aceștia. Așa trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului despre Sfântul Ioan Botezătorul, care zice: “Între cei născuți din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăția Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decât îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însușiri, după Sfântul Vasile cel Mare și anume: prin minte, prin cuvânt și prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl și cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăților, sufletul se aseamănă Sfântului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însușiri.

Iubiți credincioși,

Vedeți cât de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeți până la ce cinste și strălucire se ridică? Și aceastea pentru că omul este regele creației, singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de astăzi: “Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea dacă își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne amintește Biserica cuvintele Mântuitorului care zice să avem grijă de mântuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, când tot creștinul binecredincios își caută de suflet. De aceea S-a întrupat și a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atât de prețioase, din robia patimilor și din adâncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigași.

Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp până la Sfintele Paști, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu și cu oamenii și să primim cu vrednicie Sfânta Împărtășanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruiește Mântuitorul pe pământ. Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viața, ce am făcut până acum pentru sufletul nostru și ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobândim mântuirea noastră și să scăpăm de osândă.

Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atât de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viața aceasta pământească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decât toate mărgăritarele lumii. Pentru el suferim atâtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viață cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi și cu patimile ucigașe de suflet care ne atacă din toate părțile.

După ce am văzut ce este sufletul și cât de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă suntem stăpâniți de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor și de veșnica osândă.

Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mântuit și numărat în ceata sfinților. Pentru aceea și Mântuitorul a luat un prunc în sfintele Sale brațe, zicând: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvârșit, nestăpânit de nici un păcat, de nici un gând necurat. Iată, pe pământ, copilul este cea mai potrivită icoană a sfințeniei, a sufletului mântuit.

Cum ne putem curăți sufletul, conștiința, inima și trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintâi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căință și lacrimi și Sfânta Împărtășanie. Apoi este sfânta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, frații mei, mai multă evlavie și răbdare la rugăciune, prezență regulată la biserică. Citiți apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii și din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfântul Vasile cel Mare. Mai citiți seara sau dimineața un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni și adăugați metanii și închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.

A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amândouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate și de gânduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănânce de post, iar miercurea și vinerea să țină post măcar negru până la amiază.

Altă mare faptă bună care ajută mult la mântuirea sufletului este milostenia. Miluiți cât puteți, ajutați cu dragoste și inimă bună pe orice om care vă cere.

Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnați-vă unii pe alții la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăință. Cercetați pe cei bolnavi, ajutați pe cei întristați cu cuvinte de mângâiere, cu cărți sfinte de citit și citiți, mai ales, în Noul Testament. Iar cununa bunătăților este dragostea creștină. Iubiți duhovnicește pe toți, cereți iertare de la toți și bucurați-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curățenie și de mântuire a sufletelor noastre.

Iubiți credincioși,

Au trecut trei săptămâni din Sfântul și Marele Post al Paștelui. În acest timp unii creștini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni și cu Dumnezeu, s-au spovedit și împărtășit. Aceștia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulți încă n-au venit, deși Hristos îi cheamă și îi așteaptă.

Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită “a Sfintei Cruci”, după cum vedeți, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfânta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămână? Se scoate pentru a ne întări și a ne îmbărbăta în nevoința postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce și cugetând la patimile Domnului uităm de necazurile vieții și primim putere pe calea mântuirii.

Frații mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mântuirea și împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărâmat prin Înviere porțile iadului. Crucea ne-a deschis raiul și a biruit moartea. Crucea zdrobește pe diavoli și-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mântuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm și să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare și cu nădejdea mântuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferințe și în mulțimea necazurilor vieții. Să ne gândim că toți părinții, înaintașii și sfinții noștri au suferit și și-au dus crucea cu răbdare și bucurie până la capăt.

Deci să ne întărim și noi, frații mei, în nevoința postului. Înaintea noastră merge Însuși Hristos Mântuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm și noi cu credință și bărbăție, lucrând ziua și noaptea la mântuirea sufletelor noastre. Și ajungând cu bucurie la Sfintele Paști, să îngenunchem în fața Crucii și împreună să cântăm: “Crucii tale ne închinăm, Hristoase, și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o mărim!” Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Anul omagial al sfintelor Icoane – zugravul Mihu de la Crișul Alb

„ Am scris eu preapă­cătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2.” Acestea sunt cuvintele în limba slavonă pe care le-a scris Mihu de la Crișul Alb pe intradosul arcadei de trecere din pronaosul în naosul bisericii istorice de la Mănăstirea Râmeț, pe cel de-al treilea strat de pictură, în stânga chipului Sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Cuvintele acestea sunt odorul identitar cel mai de preț al mănăstirii și al Bisericii noastre Ortodoxe din Transilvania.
Pictorul Mihu era, fără îndoială, un cărturar, cu un scris fru­mos, ordonat și corect. El este pri­mul meșter zugrav de la care ni se transmite cu certitudine originea românească. Numele lui se înscrie în rândul singurelor trei nume de pictori ai secolului al XIV-lea despre care există date: Teofil de la Streisângeorgiu și Grozie de la Strei. Aceasta demonstrează existența unei posibile școli de zugravi în Transilvania la 1377. Iar pictura sa, cu o puternică amprentă personală, se integrează organic în sfera artei bizantine, ansamblul mural de la Râmeț situându-se printre primele din România.

Pe larg AICI.

Diac. Dan Cozea

(Sursa: Ziarul Lumina)

Ora de religie, un subiect readus in actualitate

În ultima perioadă spațiul media a relansat critica adusă predării orei de religie în școli. În acest sens, Patriarhia Română a dat un comunicat de presă prin care reafirmă că predarea religiei în școli este garantată de Constituția României (conform articolului 32, alineatul 7), precum și faptul că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), statele au dreptul de a difuza prin învățământ sau educație informații sau cunoștințe având, direct sau indirect, caracter religios sau filosofic.
De asemenea, în comunicat se precizează următoarele: „Cunoașterea propriei culturi religioase este o etapă absolut necesară pentru înțelegerea celorlalte religii. Pentru a cunoaște specificul altor culturi este nevoie întâi de educarea în propria cultură și tradiție, altfel învățământul devine doar o sursă de relativism sincretist și confuzie. Este ca și cum în școlile românești s-ar învăța literatură universală sau istorie universală, fără studiul prealabil al literaturii și istoriei României.”

Textul integral aici.

Diacon Dan Cozea

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Parohia Mărcuța – Creangă și Eminescu cei mai buni prieteni – 14 Martie 2017

Parohia Mărcuța organizează un nou eveniment în ziua de 14 martie 2017 începând cu ora 18. Evenimentul se desfășoară sub egida ,,Serilor cultural duhovnicești de la Parohia Mărcuța”
Această seară este dedicată împlinirii a 180 de ani de la nașterea lui Ion Creangă – 01 martie.
La acest eveniment se vor acorda premii copiilor din parohia Mărcuța care au scris eseuri cu tema ,,Copilăria văzută prin ochi copiilor”, titlul lucrărilor fiind lăsat la latitudinea copiilor.
Seara va continua cu un mic spectacol de pantomimă – spectacol creație a copiilor din cadrul Parohiei Mărcuța.
Seara va fi desăvârșită de scenete jucate de doamnele actrițe Alexandrina Halic și Ana Calciu, fiind acompaniate de tânărul Leon Mladin.”
Pr. Ion-Adrian Mirică

 

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare – Biserica, Uşa Mântuirii – Pr. prof. Nicolae Bordaşiu

Hristos fiind Uşă, şi Biserica devine Uşă, pentru că este împli­nirea misiunii Sale pe pământ, dându-i ei darurile Sfântului Duh ca, prin acestea, revărsate în Sfintele Taine, să ducă mai departe printre oameni lucrarea Lui mântuitoare. Şi de aceea Biserica este roditoare de credinţă, de nădejde şi dragoste şi de tot ce Treimea Sfântă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a rânduit pentru mântuirea cre­dincioşilor.

Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan X, 9).

Cuvintele acestea, din Sfânta Evanghelie după Ioan, pun în legătură imediată mântuirea noastră cu Cel ce le-a rostit, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pogorâtu-S-a din cer pe pământ Mântuitorul ca să facă în lume din lemnul crucii altar al Jertfei Sale pentru mântuire şi prin aceasta să deschidă celor cre­dincioşi o altă perspectivă, asemănătoare aceleia pe care a avut-o Adam cel dintâi creat, aceea a posibilităţii de comuniune directă cu Dumnezeu. între lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl la crearea lui Adam şi lucrarea lui Dumnezeu-Fiul prin care omul a fost reaşe­zat în starea de moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu este o mare asemănare: amândouă dau omului posibilitatea vederii Lu­minii celei neapropiate şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Nu­mai că lui Adam i s-a dat această bucurie direct şi de la începutul existenţei lui. Dar n-a ştiut să păstreze acest dar ce i l-a făcut Crea­torul şi, păcătuind, a închis uşile de lumină ale cerului, atât pentru el, cât şi pentru urmaşii săi, până când dragostea lui Dumnezeu, nemaiputând răbda atâta înstrăinare, L-a trimis pe Unicul Său Fiu ca să pregătească pe fiii lui Adam pentru o nouă viaţă, care începe cu Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este Cel ce descoperă oamenilor o mare taină, Taina Mântuirii, zicându-le: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”.

Iisus Hristos Se arată pe Sine o uşă de intrare. în limbajul nos­tru comun, uşa este totdeauna o delimitare între două încăperi, două teritorii, două spaţii, ce pot fi strâmte sau mari. Uşa prezintă însă întotdeauna şi o posibilitate de trecere dintr-o parte separată spre alta. Porţile pot fi deschise sau pot fi încuiate. Sunt porţi pe care, dacă intri, mai poţi să te întorci şi sunt din acelea pe care nu mai poţi reveni, având scris pe ele, ca pe poarta infernului din opera lui Dante: „Lăsaţi orice speranţă voi cei ce aţi intrat”.

Şi noi avem fiecare porţi: a inimii, a sufletului, a gândurilor. Lân­gă o astfel de poartă stă şi Iisus Hristos când zice: „lată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc. III, 20). Dacă această uşă a noastră I se deschide, totul se umple de lumină pentru că, intrând Iisus pe uşa sufletului şi inimii noastre, intră Cel ce a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (Ioan VIII, 12).

Dar Iisus Hristos însuşi este o Uşă. Cel ce-I ascultă glasul şi îl urmează trece printr-o poartă de intrare în creştinism, prin Taina Sfântului Botez, şi se naşte la o nouă viaţă, în Biserică, îmbrăcându-se în Hristos, în haina de lumină a credinţei creştine. Şi toţi câţi în Hristos s-au botezat şi s-au îmbrăcat în credinţă devin mădulare ale lui Hristos, constituind Biserica, care este trupul lui Hristos – cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Efes. I, 23; Co­los. I, 24). În acest fel Biserica este unită cu Hristos şi devine re­alitatea spre care se îndreaptă „toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Matei XI, 28) şi toţi cei dornici de mântuire.

Între această realitate care este Biserica şi scopul pentru care a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos este o identitate perfectă, pentru că Biserica, fiind Trup tainic al Domnului Hristos, este Uşa mântuirii noastre: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”.

Hristos fiind Uşă, şi Biserica devine Uşă, pentru că este împli­nirea misiunii Sale pe pământ, dându-i ei darurile Sfântului Duh ca, prin acestea, revărsate în Sfintele Taine, să ducă mai departe printre oameni lucrarea Lui mântuitoare. Şi de aceea Biserica este roditoare de credinţă, de nădejde şi dragoste şi de tot ce Treimea Sfântă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a rânduit pentru mântuirea cre­dincioşilor.

 În credinţa ce o mărturisim Biserica este „stâlpul şi temelia” adevărului mântuirii noastre” (I Tim. III, 15), aşa cum afirmăm în Crez, spunând: „Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică ”.

Cum am putea crede altfel dacă ea este o realitate teofanică, adică în care ni se arată însuşi Dumnezeu, mai ales în acea mare Taină a Împărtăşirii, spre care ne cheamă să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

În acest fel, cel intrat pe uşa aceasta mântuitoare, Biserica, are parte de minunea prin care Dumnezeu cel nevăzut se descoperă şi devine Dătător de viaţă şi Curăţitor de păcate.

Când Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”, arată în mod limpede dorinţa dumne­zeiască de a da iertarea celui păcătos, spre a I se putea descoperi pe deplin în comuniunea cu El. Intrarea prin această uşă care e Hristos, în Biserică, aduce după sine sfinţirea vieţii prin Sfântul Duh şi întărirea în urcuşul spre starea de virtute şi desăvârşire, a sfinţilor, până la unirea cu Dumnezeu. În această întâlnire cu Dumnezeu în Biserică se coboară asupra credincioşilor fluvii de energie divină – cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama, sărbăto­rit astăzi fluvii ce pătrund până în străfundul tainic al fiinţei. Şi aceasta pentru că Iisus Hristos Dumnezeu a luat fiinţa noastră umilă omenească pe care a îndumnezeit-o şi, facându- Se om, Se face poartă de intrare către cer omenirii căzute, pentru ca ea să se poată ridica la starea de comuniune dinainte de cădere. Şi zice Sfântul Atanasie cel Mare că astfel toţi ne mântuim în acelaşi Hristos şi unindu- ne „devenim acelaşi Trup, având în noi înşine pe unicul Mântuitor”.

„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” e o chemare. Şi, auzind-o, a sta în faţa porţii fară a intra înseamnă a sta legat de neputinţele firii omeneşti şi de păcat; iar a continua cu vrerea a sta în faţa porţii înseamnă a respinge Harul ce se ap­ropie mereu, spre a face începutul drumului mântuitor.

Posibilitatea intrării în Biserică, uşă de mântuire, o are oricine care primeşte Harul lui Hristos şi conlucrează cu el. Prin Har se realizează unitatea tuturor celor ce cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al nostru şi cap al Bisericii, printr- o dragoste asemenea celei ce uneşte Persoanele Sfintei Treimi în Dumnezeu- Unul. Şi toţi cei ce se unesc în această dragoste rodită de Harul Sfântului Duh devin UNA în unitatea Bisericii lui Hristos, o unitate con­ştientă, comunitară şi suprapersonală, dar în care fiecare se mântuieşte personal. Pentru că în Biserică, în fiecare lucrare a Biseri­cii, ţâşnesc energiile divine care sfinţesc toată viaţa creştinească, pentru ca fiecare creştin să se mântuiască şi în toate împreună să fie preamărit Dumnezeu. Această unire în comuniune se realizea­ză progresiv, pe măsura în care e înţeleasă chemarea lui Hristos şi împlinită intrarea pe uşa mântuirii în Biserică, în care primează porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Posibilitatea pe care ne-o dă Mântuitorul când ne spune: „Eu sunt uşa” este aceea de a trăi în Biserică împreună cu toţi creştinii, într-o unitate de dăruire reciprocă, unii către alţii şi unii pentru alţii şi toţi împreună „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Căci „El este poarta care conduce la Tatăl”, ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.

Biserica, ea însăşi devine uşa prin care intrăm şi noi creştinii de azi în această unitate de dragoste care este Trupul tainic al Domnului. Şi în ea, în unirea cu Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine, ne lucrăm mântuirea noastră. Unindu-ne cu toţii în această credinţă şi lucrare printr- Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, se arată în lume plinătatea celor ce au intrat pe uşa ce ne-a deschis- o Jertfa Mântuitorului, acea jertfa în care ne- a recapitulat pe toţi. Din Trupul său adus jertfa, Mântuitorul a făcut început Bisericii, pe care ne-a dat- o uşă de intrare către mijloacele (de mântuire) prin care fiecare îşi pregăteşte propria cale spre mântuire.

Pentru că are aceste mijloace pe care Hristos le- a dat numai Bi­sericii, ea este o necesitate pentru viaţa credincioşilor. Şi de aceea Dumnezeu, Care ştie ce avem trebuinţă, ne- a dat- o ca dar în scopul mântuirii. Ea este „uşă” pentru că, intrând, în ea ÎI găsim pe Hristos, fără de Care nu putem face nimic (Ioan XV, 5). Biserica se naşte pentru a fi continuatoarea şi plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învăţături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre şi de uşă de intrare pentru a întâlni lucrarea Sfintelor Taine.

Ea este singurul punct de întâlnire în care sufletul îl găseşte pe Mântuitorul său. Şi din aceasta rezultă marea alternativă pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe uşă, depăşindu-se pe sine în întâlnirea cu Dumnezeu, ori nu va intra, lucrând împotriva sa şi lipsindu-se de mântuire. în fiecare realitate umană sunt suficiente elemente care să îndemne spre uşa de intrare şi în acelaşi timp să le învingă pe acelea care îl reţin.

De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni” (Matei XI, 28). Aceasta este o chemare universală, tuturor fiindu-le deschisă uşa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dra­goste şi căldură, în dorinţa „ca toţi să fie un” (Ioan XVII, 21), cum se roagă însuşi Mântuitorul. Sub această oblăduire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui credincios certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos şi Hristos în Biserică. Şi de aceea putem spune că e singura şi nimic altceva nu este capabil să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Fap­tele Apostolilor: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte IV, 12).

Auzind aceste cuvinte, ne întărim şi mai mult convingerea că dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca uşă spre mântuire Biserica şi nu cere altceva decât po­căinţă şi abţinerea de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

Vremea Marelui Post al Paştilor, rânduită de Biserică, ne în­deamnă să cugetăm la faptele noastre, părându-ne rău pentru pă­catele săvârşite şi, împărtăşindu-ne din bogăţia vieţii liturgice a Bisericii, să mergem spre bucuria învierii Domnului, zicând: „Uşile pocăinţei deschidere nouă, Dătătorule de viaţă” şi ne mântuieşte. Amin!

Pr. prof. Nicolae Bordaşiu, (Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1976).