Parohia Icoanei – Icoana Întâmpinării Domnului, Pr. Marcel Stavara

Creştinismul se întemeiază pe existenţa istorică sigură a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, însă Evanghelia nu este o carte de istorie, ci o revelare a planului de mântuire realizat de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre dovezile istorice ale venirii pe pământ a lui Mesia, iar aceasta se observă nu numai din lucrurile mari şi minunate, ci mai ales din cele simple. Căci o deosebire fundamentală între viaţa lui Iisus Hristos şi a celorlalţi întemeietori de religii constă în simplitatea care, în contrast cu sublimitatea învăţăturii şi cu puterea Sa, ne convinge că întemeietorul creştinismului nu a fost doar om. Naşterea smerită în iesle, tăierea împrejur, închinarea la templu la 40 de zile, toate aceste evenimente sunt descrise în Evanghelii foarte simplu, cald, duios şi uman, viaţa Lui decurgând simplu şi firesc până la vârsta de 30 de ani.

Icoana Întâmpinării descoperă bogate semnificaţii dogmatice ale evenimentului mântuitor, cu implicaţii directe în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Urmând întru totul textul evanghelic (Luca 2), prezentarea la templul din Ierusalim este situată în timp la 40 de zile după naşterea în peşterea din Betleem, însă înainte de închinarea magilor în „casa” unde era Pruncul, deoarece se înţelege că, după ce Irod a dat porunca omorârii pruncilor, Sfânta Fecioară Maria şi dreptul Iosif nu mai puteau merge la Ierusalim pentru ceremonia cu caracter public. Potrivit Legii mozaice, „când s-au împlinit zilele curăţirii lor”, Sfânta Fecioară şi dreptul Iosif au adus Pruncul „să-L pună înaintea lui Dumnezeu”, un act ce se săvârşea în amintea pruncilor evrei salvaţi în Egipt prin sângele mielului pascal (Ieş. 12). Fiul lui Dumnezeu întrupat este din veşnicie în Tatăl şi nu ar fi trebuit să Se supună acestei rânduieli, la fel cum, fiind născut din iniţiativă dumnezeiască şi fără sămânţă bărbătească, nu ar fi trebuit să fie tăiat împrejur. Însă Logosul neîntrupat a dat Legea lui Moise, iar acum, intrat ontologic în rândul persoanelor umane, a trebuit ca şi El să o respecte, ca să nu fie călcător de Lege (Mat.5,17). Hristos a împlinit toată dreptatea pentru a se solidariza cu poporul ales, în mijlocul căruia S-a născut. Sf. Grigore Palama învaţă că Mântuitorul S-a lăsat adus la templu „nu din necesitate de curăţire, ci din ascultare” în deplină smerenie. Această smerenie se prelungeşte şi asupra Maicii Domnului care a zămislit fără sămânţă şi a născut fără stricăciune, deci nu a avut nevoie de curăţire.

Subiectul  principal şi fundamentul icoanei îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos Care nu este înfăşat ca Prunc în scutece. „De obicei este îmbrăcat într-o tunică scurtă, care adesea Îi lasă picioarele goale. Aşezat pe braţele întinse ale bătrânului Simeon, se poate vedea uneori binecuvântând. Este Iisus – Emanuel: „Cel vechi de zile Prunc S-a făcut după trup”. „Cel Care a dat Legea lui Moise în Sinai […] S-a supus aducându-Se la templu” (Vecernie, glas 1)”[1].

Maica Domnului este reprezentată cu mâna stângă acoperită de maforion, iar cu dreapta, în semn de oferire, încredinţează Pruncul bătrânului Simeon. Relaţia irepetabilă ca rudenie de sânge, a naturii umane, dintre Mamă şi Fiu indică unitatea supremă şi efectul produs de naşterea supranaturală: sfinţenia – care se dăruieşte cu bogăţie. Naşterea supranaturală ne-a descoperit pe Dumnezeu ca primitor de natură umană de la creatura Sa, iar pe om ca dăruitor. Însă purtarea în pântece a Ipostasului Cuvântului a sfinţit-o pe Fecioara Maria şi i-a dăruit o fire atotcurată, ceea ce se arată prin dăruirea mai departe a lui Hristos către dreptul Simeon şi întregii lumi. Propriu-zis scena Întâmpinării prezintă în centru două uşi asemănătoare uşilor împărăteşti, în spatele cărora se află masa pe care este aşezată o carte. Chiar dacă ne aflăm în templul din Ierusalim „relaţia de interioritate reciprocă a Maicii Domnului cu Fiul ei anticipă şi prefigurează acelaşi tip de relaţie dintre Hristos şi Biserica Sa. În chip asemănător Maicii Domnului, Biserica Îl are în sine, în mod tainic, pe Mântuitorul, Care este Capul ei nevăzut”[2] şi­-L oferă lumii prin propovăduire permanentă pe Hristos, Care să sfinţească sufletele credincioşilor.

Venind la templu „din îndemnul Duhului”, – ca semn de intrare într-o perioadă pnevmatică-, dreptul Simeon ne apare încovoiat de numărul anilor, ţinând Pruncul cu mâinile acoperite de veşmânt, cu mare evlavie, iar faţa lui exprimând bucuria împlinirii promisiunii făcută lui de către Dumnezeu. Simeon a primit Pruncul, nu L-a luat, căci Dumnezeu totdeauna Se primeşte. El cere lui Dumnezeu să-l odihnească în pace pentru că, pentru sufletul curat, vederea lui Mesia este o învingere a morţii înainte ca moartea să fie desfiinţată ontologic pe Cruce. Realitatea că L-a primit şi-L ţine în brate pe Atotţiitorul, îl face pe bătrânul Simeon să uite că îndată ce L-a văzut pe Mesia, va primi şi moartea, care nu mai contează atunci când Îl ţii în braţe sau, mai degrabă, când eşti ţinut în braţe de Dumnezeul vieţii. Prin aceasta dreptul Simeon adevereşte că moartea este predare completă şi voluntară a omului lui Dumnezeu, care ştie că moare, dar se bucură pentru că nu mai moare în deznădejde ca cei din neamul său de dinainte, ci moare cu siguranţa că Lumina cea adevărată a venit în lume, a văzut-o şi se grăbeşte să vestească şi celor din întuneric că a sosit Hristos, Care va veni şi în iad ca să elibereze sufletele drepţilor. Nu întâmplător rugăciunea dreptului Simeon o găsim şi în canonul de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie: Simeon L-a avut în braţe, noi Îl avem pe Hristos euharistic în noi tot timpul, dacă rămânem în El.

În spatele Maicii Domnului este reprezentată prorociţa Ana, femeie evlavioasă ajunsă la adânci bătrâneţi, care nu se depărta de templu. „Aceasta are capul întors către dreptul Iosif, mâna ei cea dreaptă este ridicată într-un gest care indică conversaţia, iar în mâna stângă poartă un sul pe care scrie: „Pruncul Acesta a făcut cerul şi pământul”[3].

În partea stângă icoana înfăţişează pe dreptul Iosif care aduce în faldul hainei sale ofranda părinţilor săraci (Lev.12), o pereche de turturele sau de porumbei.

După ce afirmă dumnezeirea Pruncului, dreptul Simeon Îi dezvăluie încă două realităţi: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora”, adică spre căderea celor ce se împiedică de omenitatea Lui şi nu-I recunosc dumnezeirea. Sfântul Teofilact al Bulgariei traduce aici căderea prin aceea că prin Hristos a căzut răutatea şi păcatul din sufletele celor ce cred şi urmează Lui, şi se ridică la înălţimea bunătăţilor şi a darurilor Împărăţiei Sale veşnice.

Apoi Hristos este pus ca „semn care va stârni împotriviri”. Şi cu adevărat Iisus Hristos va fi un semn de împotrivire până la Parusie nu numai pentru Israel, ci pentru toţi oamenii care vor nega dumnezeirea Sa. De la romanii care batjocoreau credinţa creştinilor, la filosofii care nu concepeau ca Dumnezeu să Se facă om, până la erezii care au negat fie omenitatea, fie divinitatea, de la curente gnostice şi până la actualele mişcări neo-religioase, curente ideologice şi cercuri esoterice, Hristos – Mântuitorul a fost o piatră de poticnire dar nu din cauza Lui, ci tot din cauza egoismului uman care şi-a format un zid de falsă autonomie şi nu vrea să primească mesajul Său mântuitor. În plan filosofic, Hristos este întrebarea inevitabilă. Teologic, Mântuitorul este adevărul concret „pentru că numai El este Absolutul Personal, persoana imediată şi presantă; alter-ego de care nu scapă nimeni… Dovada că nimeni nu scapă este faptul că orice om – fie că vrea, fie că nu vrea, fie că ştie, fie că nu ştie – se raportează de fapt la Adevăr ca la Persoana Absolută şi răspunde astfel, vrând-nevrând lui Hristos”[4].

În încercarea de a surprinde dinamismul evenimentului, icoana ne prezintă pe dreptul Simeon primind Pruncul, dar fiind şi pe punctul de a-L înapoia Maicii Sale căreia îi descoperă misiunea ei încărcată de bucurie dar şi de jertfă şi suferinţă, căci Sfânta Fecioară n-a avut durere la naşterea Fiului, ci durerea s-a manifestat în momentul răstignirii pe Cruce. Creştinismul a întâmpinat de-a lungul celor două milenii diferite atitudini: încreştinarea directă, lentă şi solidă, dar şi indiferenţă sau respingere totală. Poate că aceasta este sabia actuală care trece prin sufletul Maicii Domnului când vede oameni negându-L pe Hristos. Însă astăzi suntem încredinţaţi că Maica Domnului nu mai tace, aşa cum a fost în ziua aducerii la templu, ci stă lângă tronul lui Hristos şi se roagă pentru întâmpinarea spirituală a Acestuia de către toţi oamenii şi primirea Lui în viaţa lor.

Pr. Marcel Stavara

[1] Leonid USPENSKY, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pp. 181-182.

[2] Pr. Conf. Dr. Ştefan BUCHIU, Maica Domnului – o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 146.

[3] † Petroniu FLOREA, Icoana ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002, pp. 198-199.

[4] Pr. prof.dr. George REMETE, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006,    p. 21.

Palatul Patriarhiei | Sesiune de comunicări științifice. „Ceasurile Unirii de pe Dealul Patriarhiei au fost un timp binecuvântat de Dumnezeu”, afirmă Patriarhul României

În contextul împlinirii a 158 ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 2017), la Palatul Patriarhiei are loc la această oră sesiunea de comunicări științifice 158 de ani de la Unirea Principatelor Române, organizată de Patriarhia Română şi Academia Română.

Sesiunea este moderată de Acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române.

În deschiderea lucrărilor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României şi membru de onoare al Academiei Române, a adresat celor prezenţi un cuvânt referitor la acest moment de o importanţă deosebită pentru poporul român. Patriarhul Daniel a subliniat faptul că Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție semnificativă la înfăptuirea Unirii din anul 1859.

S-a decis sărbătorirea zilei de 24 ianuarie la Palatul Patriarhiei, a explicat Părintele Patriarh, pentru că aici a fost ales Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Moldovei şi ca domnitor al Ţării Româneşti. De asemenea, Ceasurile Unirii de pe Dealul Patriarhiei au fost un timp binecuvântat de Dumnezeu, iar Unirea din 1859 nu este Mica Unire, ci Unirea de bază pentru Marea Unire din 1918.

Părintele românilor ortodocşi a mai evidenţiat că această zi de sărbătoare națională nu trebuie redusă la o zi de mini vacanță, ci trebuie cultivată recunoștința față de cei care au susținut Unirea.

A urmat cuvântul Președintelui Academiei Române care a apreciat că Unirea Principatelor a fost un uriaș progres.

Creionând contextul istoric, academicianul a precizat că pentru împlinirea evenimentului au fost susţinători din partea caselor regale europene. Tot în aceeaşi perioadă a avut loc şi unificarea Regatului german. Se presupune că Napoleon al III-lea ar fi dat sugestia pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti în vederea unificării Principatelor.

Acad. Ionel Valentin Vlad a mai spus că domnitorul român are meritul de a fi nu doar domnul Unirii, ci şi al reformelor. În timpul domniei lui, Biserica Ortodoxă Română obţine recunoaşterea Autocefaliei de la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Nu totul a fost perfect, dar progresul a fost uriaş în perioada de conducere a ţării de Alexandru Ioan Cuza. Doamne, binecuvintează România, luminează-ne şi uneşte-ne în tot ceea ce facem! Aşa s-a încheiat cuvântul de salut al Preşedintelui Academiei Române.

La eveniment participă membrii Permanenței Consiliului Naţional Bisericesc, membrii Permanenţei Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, profesori şi studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti, profesori şi elevi de la Seminarul Teologic Nifon Mitropolitul din Capitală, preoţi de la parohiile din Bucureşti, precum şi alţi invitaţi.

(Sursa: Agentia de stiri Basilica)

Capela Sf. Dr. Cosma si Damian – Institutul Clinic Fundeni – Când patul devine cruce, Pr. Horia Nicolae Prioteasa

Chipul suferinţei trupeşti reprezintă neputinţa omului de a se exprima în deplinătatea funcţiilor vitale, în încrederea, în tonusul pe care-l conferă starea perfectă de sănătate, indiferent de vârstă, spaţiu sau timp. Privind omul suferind, descoperi instantaneu limitarea puterilor trupului în faţa bolilor şi imposibilitatea de a depăşi această stare nefirească, acest pahar al încercării, pe care nici unul dintre noi nu vrem a-l gusta, pe care nu ai cum să-l înţelegi atunci când eşti în toată puterea trupului.

Sinceritatea celor spuse nu poate fi tăgăduită de nimeni, fiincă nu este cineva dintre noi care să nu înţeleagă chipul suferinţei şi să voiască a-l cunoaşte, ştiind bine că mulţi dintre noi nu-l dorim nici măcar a-l privi, dar să-l primim cu bucurie şi interes. De subliniat că suferinţa prin care au trecut sfinţii mucenici a fost una impusă cu brutalitate, având rolul de intimidare asupra creştinilor din primele veacuri şi de astăzi, prin vărsarea sângelui şi prin nenumăratele şi sfâşietoarele chinuri. Aici patul torturii devine cruce prin botezul sângelui şi totodată devine masă, şi nu una oarecare, ci masa liturgică a fiecărui altar, în piciorul căreia stau de veacuri preaminunatele şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Peste acest aşternut jertfelnic, care insuflă smerenie şi în acelaşi timp sfinţenie, se săvârşeşte neîncetat jertfa nesângeroasă a Euharistiei în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

Orice formă de spitalizare poate fi înţeleasă de către noi ca o pagină nefastă din vieţuirea noastră pe pământ, dar ţintuirea în nemişcare pe patul suferinţei nu poate fi percepută decât în duhul crucii, care trebuie purtată pe calea care duce spre mântuire. Neînţelegerea crucii prin suferinţă atrage după sine neacceptarea ei, apariţia revoltei perfect argumentate faţă de Hristos, Care nu mai poate fi văzut ca Mântuitor al lumii şi Tămăduitor al bolilor trupeşti, ci răzbunător, pedepsitor şi aprig judecător al păcătoşilor. Declinul psihologic al omului este foarte aproape atunci când lipseşte credinţa în Hristos, înlocuită meşteşugit prin încrederea oarbă în mâini omeneşti. De aici patul neputinţei devine iad, adică ce poate fi mai rău prin deznădejde, decepţie spirituală, însingurare tacită, izolarea gândurilor, acceptarea nălucirilor de tot felul, interpretarea viselor, apelarea la practicile vrăjitoreşti, neacceptarea preotului ca duhovnic spre mărturisirea păcatelor, respingerea voii dumnezeieşti.

Patul devine cruce mântuitoare când suferinţa a fost înţeleasă şi conştientizată, asumată şi acceptată ca fiind cea mai de preţ normă de îndreptare şi curăţie trupească şi sufletească. Din clipa aceea bolnavul adaugă în medicamentaţie cele mai de preţ manifestări ale sufletului, la vederea tot mai accentuată a deteriorării trupului: gândul curat al iertării izvorât din Crucea Golgotei, grabnica spovedanie şi deasa împărtăşanie spre iertarea păcatelor, asocierea suferinţelor personale cu preaslăvitele pătimiri mântuitoare ale lui Hristos pentru întreaga omenire, fixarea privirii către icoanele sfinţilor, mijlocitorii mântuirii noastre, îndemnarea familiei spre post, milostenie, rugăciune, mărturisirea păcatelor şi unirea cu Hristos Domnul prin Sfânta Euharistie.

Există cazuri când încurajarea vine tocmai din  partea celui grav bolnav, care insuflă nădejde sinceră către Dumnezeu şi te poate copleşi cu tăria credinţei lui, cu determinarea cu care a înţeles sfârşitul vieţii pe pământ şi dorinţa nestrămutată a vederii Împărăţiei cereşti. Această tărie este cu adevărat o salbă de pietre preţioase, nu predispusă stricăciunii sau vânată de furi şi tâlhari, ci dobândită în timp prin strădanie şi jertfă, prin neclintirea în faţa ispitelor, prin statornicia în credinţă, în detrimentul unei trăiri precum trestia în vânt. Echilibrul duhovnicesc dobândit în urma unei vieţi plăcute lui Dumnezeu poate fi cheia înţelegerii oricărei suferinţe, care face din patul neputinţei cruce spre Înviere.

Pr. Horia Nicolae Prioteasa

(Sursa: Ziarul Lumina)

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii – a Canaaneencei – Despre credința cea mare și statornică – Pr. Ilie Cleopa

O femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“

(Matei 15, 28)

Iubiți credincioși,

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei – după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu – și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: “Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!“ (Matei 15, 22).

Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: “Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: “Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit”.

Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră…

Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: “Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25). Adică: “Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!”

Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: “Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini” (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: “Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 27).

Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: “O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“ (Matei 15, 28).

Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: “Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu“ (Romani 10, 17).

Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiți credincioși,

Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: “Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.

Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: “O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28).

Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.

Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.

Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: “Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!” Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: “Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!” Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: “Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!”

Iubiți credincioși,

Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.

Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.

De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.

Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: “Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!” Amin.

(Sursa: www.doxologia.ro)

Ateneul Sf. Pantelimon – Spectacolul “Brâcoveanu și Ivireanul – iubire de Biserică și neam” la Ploiești

Casa de Cultură ‘Ion Luca Caragiale’ a Municipiului Ploiești i-a invitat pe ploieșteni sâmbătă, 21 ianuarie 2017, începând cu ora 18,00, la Sala Europa a Consiliului Județean Prahova, unde a avut loc spectacolul ‘Brâcoveanu și Ivireanul – iubire de Biserică și neam’.
Piesa de teatru are drept scop comemorarea celor doi mari sfinți ai neamului românesc, Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu și marele Ierarh Antim Ivireanul. Spectacolul este narat de Doamna Maria Brâncoveanu, aflată în ultima parte a vieții la Mănăstirea Surpatele, care relatează momentele principale ale martiriului soțului și copiilor ei.
‘Brâncoveanu și Ivireanul — iubire de Biserică și neam’ este o piesă de teatru originală, după un scenariu scris de Pr. Bogdan Aurel Teleanu, regia Ivona Boitan. Din distribuția spectacolului fac parte actorii Ana Calciu, Damian Oancea, Magda Catone, Mihai Coadă, Ovidiu Cuncea, Tiberiu Păun, Bogdan Iacob, Dana Rusu, Alexandru Ionescu. În cadrul activităţii de voluntariat desfăşurată de Departamentul pentru copii şi tineret de la biserica Sf. Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, alături de aceşti mari actori s-au aflat copiii talentați din trupa de teatru parohial Ateneul Sf. Pantelimon care i-au întruchipate pe copiii Brâncovenilor.
Spectacolul are înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fiind un proiect de succes inițiat în 2016 de Compania teatrală Zona, în colaborare cu Protoieria Sector II București și Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Sector II. Acestui proiect i s-a alăturat anul acesta Protoieria Ploiești Sud și Protoieria Ploiești Nord, Primăria Ploiești, prin Casa de Cultură ‘Ion Luca Caragiale’ a Municipiului Ploiești, și Consiliul Județean Prahova, cu scopul ca această piesă de teatru să poată fi vizionată și de către ploieșteni.

Rezistenţa Bisericii în spaţiul liturgic – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, declararea anului 2017 ca Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Această hotărâre sinodală este cu atât mai nimerită cu cât ne va ajuta să medităm mai profund la schimbările petrecute odată cu anul 1989 şi să înţelegem mai bine, printre altele, ce a însemnat retragerea Bisericii în spaţiul liturgic şi care sunt efectele ei în plan social.

Ceea ce putem noi remarca acum, după 1989, este în primul rând insistența cu care a rezistat Biserica Ortodoxă Română, continuând să‑şi desfăşoare viaţa liturgică în ciuda opresiunii comuniste. În acest răstimp de încercare a poporului român, așa cum a fost perioada comunistă, întreaga activitate bisericească s‑a concentrat asupra menținerii acestei vieţi liturgice, precum și a dezvoltării teologiei ortodoxe românești. Subliniind faptul că Biserica a rezistat prin Liturghie, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania făcea, în 1990, următoarea afirmație: „Totuși, funcția esențială a Bisericii este aceea sfințitoare, iar sfințirea se face prin actul liturgic. Or, acest act liturgic s‑a menținut în permanență în Biserică” (Valeriu Anania, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în Revista „22” nr. 40, 19 octombrie 1990,p. 15). Justificarea păstrării cu stăruință a Liturghiei este explicabilă în măsura în care se înțelege importanța acordată de acest ierarh capacității Bisericii Ortodoxe Române de a păstra de‑a lungul timpului adevărurile de credință nealterate.

În acest context, demn de remarcat este faptul că, la nivelul parohiei, viața liturgică presupune simbioza dintre viața de zi cu zi şi teologhisirea cuvântului lui Dumnezeu. În perioada comunistă, mai ales acolo unde au fost preoți de înaltă ținută moral‑duhovnicească, s‑a creat un veritabil spirit de „disidenţă” creștin‑ortodoxă, care trebuie înțeles mai degrabă ca modalitatea prin care Biserica a reușit să țină vie predica cuvântului lui Dumnezeu, ajungând la inima credincioșilor, și în special a tinerilor și a intelectualilor.

Un exemplul clasic de îmbisericire a intelectualității îl constituie Biserica „Sfântul Silvestru” din București. Această parohie a resimțit din plin presiunea Securității, părintele Constantin Galeriu fiind chiar și bătut, semn că deranja puterea politică prin faptul că aici se strângeau personalităţi deosebite ale culturii românești. Din viața liturgică și teologhisirea cuvântului lui Dumnezeu în acest spațiu bisericesc se vor inspira atât tinerii revoluționari din 1989, cât și reprezentanți ai puterii politice postcomuniste. Sensul disidenţei acestei biserici nu a fost unul violent, ci din contră, o propovăduire cât mai serioasă a spiritului creștin, o concentrare asupra problemelor de credință ortodoxă care, prin faptul că atrăgea o mulțime de oameni și făcea notă discordantă cu ideologia comunistă, deranja regimul de dictatură ceaușistă. Aceasta i‑a făcut pe mulți intelectuali și tineri să exclame cu bucurie: „Și eu am fost la Biserica Silvestru!”

O singură nemulțumire au avut și au încă acești tineri și intelectuali de la această disidenţă ortodoxă: le‑ar fi plăcut ca ea să constituie „scânteia” mișcării din 1989!

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Popa Soare – Sedinta administrativa in Protoieria Sector 2 Capitala

Sedinta administrativa, prima din noul an, s-a tinut in data de 19 ianuarie la Parohia Popa Soare si a fost prezidata de Pr. Protopop Ion Popescu.

La sedinta au participat preotii parohi din protopopiat, Pr. Vicar Eparhial Aurel Mihai si reprezentanti ai Primariei Sector 2 sub coordonarea  dl Vice- primar Dan Cristian Popescu.

Parohia Andronache – Icoane din inimi de copii

În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor biseriești, la niveul Patriarhei Române se desfășoară Concursul Național de Creație Icoana și Școala mărturisirii, la care s-a înscris și Parohia Sf. Gheorghe Andronache.
După ce s-a constituit echipa de implementare a proiectului, alcătuită din preot, profesorul de religie, iconar, memebrii ai Comitetului de copii și tineret al Parohiei, s-au stabilit coordonatele proiectului și s-au evidențiat obiectivele acestuia: identificarea elevilor cu aptitudini artistice, literare, creative, dezvoltarea imaginației, stimularea creativității, a competențelor lingvistice, a abilităților artistice ș.a.
Urmare celor stabilite, miercuri 18 ianuarie 2017 a avut loc prima întâlnire, în cadrul căreia mai multi elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 40, sector 2, București au venit în sfânta biserică, unde au fost întâmpinați de doamna profesoară Mirela Marin.
Domnia sa i-a îndrumat în realizarea unor icoane, după Erminia picturii bizantine, urmărind cu atenție mișcările grafice ale copiilor și ajutându-i să ințeleagă tainele realizării unui astfel de demers artistic. De două ori pe săptămână copiii vor fi prezenți în sfânta biserică pentru a continua munca începută și a desăvârși icoanele la care lucrează cu atât drag și talent.
Cu siguranță vor mai urma și alte activități la care sunt așteptați să participe cât mai multi copii din învățământul preuniversitar, pentru a-și etala abilitățile creative, artistice și literare, într-un cadru ofertant și educativ.
Pr. Ioan Pantilimonescu, Parohia Andronache