Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului – Credința, rugăciunea și postul alungă demonii

Duminica a X-a după Rusalii

(Vindecarea lunaticului)

Matei 17, 14-23.

‘În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău: de multe ori cade în foc și de multe ori în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-a certat Iisus și diavolul a ieșit din el, și copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinței voastre; căci adevărat vă spun vouă că, de veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.’

PreaFericitul Parinte Daniel,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a X-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui lunatic, a unei persoane care nu-și mai putea da seama de ceea ce face și unde merge. Copilul lunatic din Evanghelia de astăzi este un om care adesea își pierde controlul, ‘de multe ori cade în foc și de multe ori în apă‘ – se spune în Evanghelie. Multa pătimire a fiului devine îngrijorare și suferință permanentă pentru tatăl său, care, cu durere în suflet și multă smerenie, aduce pe fiul său bolnav la Iisus, ca să-l vindece, întrucât ucenicii Lui n-au reușit să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic. Evanghelia ne arată faptul că, deși Mântuitorul Iisus Hristos mustră necredința poporului și puțina credință a ucenicilor Săi, totuși are multă milă sau compasiune față de copilul lunatic sau epileptic care se afla în suferință.

Din textul Evangheliei răsar multe lumini spirituale deosebit de semnificative pentru viața noastră creștină și mai ales privind modul în care lucrează Dumnezeu mântuirea oamenilor.

Valoarea neprețuită a rugăciunii pentru alții

În primul rând, vedem că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea sa personală, întrucât el nu mai era în stare să exprime verbal suferința sa și nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Observăm aici cât de folositoare este rugăciunea altora pentru noi, când noi nu ne mai putem ruga sau nu știm să ne rugăm cum trebuie pentru noi înșine.

În al doilea rând, vedem că acest tată îndurerat, care trăia el însuși suferința fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii Mântuitorului să obțină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să-l vindece. De aceea, a venit el la Iisus ca să-i vindece fiul. Mântuitorul arată din ce cauză ucenicii Săi n-au reușit să-l vindece pe copil, și anume insuficienta lor credință. Desigur, ucenicii aveau o anumită credință, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus și să-l elibereze pe copilul posedat. Din Evanghelie se vede că Mântuitorul Iisus Hristos este oarecum supărat din cauza stării spirituale negative a oamenilor adunați în jurul Său: ‘O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi mai fi cu voi?‘ (Matei 17, 17) Această mustrare sau acest reproș arată nemulțumirea Mântuitorului Iisus Hristos când constată necredința oamenilor sau puțina lor credință, chiar și atunci când ei trec prin încercări dificile.

Tocmai pentru că îi iubește, Mântuitorul îi mustră pe oameni spre îndreptarea lor

Foarte adesea, încercările care apar în viața noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferență, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credință mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar și când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubește, încât mustrarea Sa ia forma iubirii care responsabilizează pe om, care trezește spiritual pe cel indiferent și insensibil. Deși este supărat pe oamenii necredincioși, Hristos Domnul ajută totuși pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: ‘Aduceți-l aici la Mine‘ (Matei 17, 17). Atunci Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieșit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni și Stăpânul puterilor cerești.

Evanghelia ne relatează că sărmanul copil lunatic s-a vindecat ‘chiar în ceasul acela‘, deci nu după o vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul și l-a alungat din copil. Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârșit-o, iar ei n-au putut să o facă, L-au întrebat zicând: ‘Noi de ce n-am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic?‘ (cf. Matei 17, 19), iar Mântuitorul le-a răspuns: ‘din pricina necredinței voastre‘ sau în altă traducere: ‘pentru puțina voastră credință‘ (Matei 17, 20). Apoi a mai adăugat ceva, și anume că ‘acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post‘. Ucenicilor Săi, Iisus le spune că nu au putut să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic, întrucât au puțină credință, adică insuficientă. Iar apoi precizează că, de fapt, credința se întărește sau crește prin rugăciune și post.Ucenicii aveau puțină credință și pentru că nu primiseră plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt Se pogoară peste ei, iar ei devin plini de puterea sau de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările lor ulterioare, ucenicii lui Iisus arată că s-au întărit mult în credință și au primit puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele. Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învață că totdeauna credința trebuie cultivată, întărită și aprofundată, prin rugăciune și post, astfel încât credința să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Care prin harul Său este foarte aproape de om când Îi cere ajutorul.

Totodată, aflăm din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi și mai violenți decât alții, iar neamul de demoni chinuitor de oameni nu iese din om decât numai cu rugăciune și post. De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, și anume că pentru vindecare este nevoie de credință, rugăciune și post? Pentru că numai când avem credință puternică, rugăciune stăruitoare și postire jertfelnică, adică dăruire totală de sine lui Dumnezeu, atunci și El Se dăruiește nouă deplin, adică primim în noi prezența sfințeniei Lui și puterea harului Său. Însă dacă omul nu are credință puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiți, că boala nu poate fi vindecată, că totul este fatalitate nefastă, fără nici o posibilitate de schimbare în bine a unei situații rele.

Demonii se tem numai de dumnezeiescul har prezent în om

Deci, pe de o parte, Mântuitorul vede puțină credință în mulțimea de oameni, iar pe de altă parte, vede multă suferință în cei bolnavi aduși la El. Totuși, multa suferință a omului diminuează când crește credința lui și speranța de-a primi vindecare. Astfel, când avem credință puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care, prin harul Său, este prezent în noi. Iar harul Lui în noi se intensifică prin credință puternică, prin rugăciune stăruitoare și postire jertfelnică. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se schimbă situații care păreau neschimbabile și se vindecă boli care păreau incurabile. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent în viața noastră, că este atent sau sensibil la bucuriile și la suferințele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Cu cât un copil se apropie mai mult de tatăl său și îi cere ceea ce are nevoie, cu atât arată că tatăl lui este prezent, iubitor, ajutător și luminător al vieții sale. Numai prin rugăciune și post pot fi demonii alungați, pentru că ei se tem numai de prezența lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înșelători și chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizați sau posedați nu mai sunt ei înșiși în gândirea, simțirea, voința și lucrarea lor proprie, ci facultățile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viața oamenilor în primejdie de moarte trupească și sufletească. Din invidie și din ură, ei caută să umilească și să desfigureze ființa umană creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El, la sfințenie. Deci, din invidie și din ură față de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor și îi chinuiesc. Iată de ce este necesar să înmulțim și să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-¬o rugăciune adesea formală și superficială, o rugăciune fierbinte și stăruitoare, care încălzește inima, luminează mintea și pacifică simțirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezența iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor și Vieților Sfinților, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune. Dacă postim de bucate materiale și nu ne hrănim mai intens cu hrană spirituală, postul nostru nu este roditor de virtuți, iar dacă postim și nu facem milostenie spirituală sau materială, postul este incomplet.Dar rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Crucii și bucuria Învierii lui Hristos, întrucât postul adevărat este o dăruire de sine liberă lui Dumnezeu, o jertfă sau ofrandă duhovnicească adusă Lui. La rândul Său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se dăruiește celor rugători și postitori, adică le răspunde cu iubirea Lui jertfelnică, pentru că El i-a iubit pe oameni mai întâi și S-a dăruit pe Sine pentru viața lumii prin Răstignirea și Învierea Sa. Mântuitorul Iisus Hristos cere credință de la oameni când îi vindecă, pentru că El nu voiește să săvârșească vindecări spectaculoase, magice, adică fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Vindecările pe care le săvârșește din iubire milostivă Domnul Iisus Hristos implică credința, iubirea și rugăciunea celor care cer vindecarea lor sau a semenilor. Deci, când Iisus Mântuitorul constată că ucenicii Săi nu au putut vindeca pe copilul lunatic sau epileptic, El arată că obstacolul cel mai mare în calea vindecării copilului nu a fost doar puțina credință a ucenicilor Săi, ci, în primul rând, necredința mulțimilor de oameni care au pierdut simțul compasiunii și al comuniunii, așteptând adesea minuni spectaculoase, oarecum magice și exterioare, care le fascinează privirea, dar nu le schimbă trăirea, care îi fac mai curioși, dar nu mai credincioși. Așadar, Mântuitorul cere oamenilor credință vie, pentru că El voiește ca la vindecările pe care le săvârșește din iubirea Sa milostivă pentru însănătoșirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credință puternică și iubire milostivă față de cei care se află în suferință și caută vindecarea.

Chiar și în timpul nostru sunt unii oameni posedați de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Prin urmare, este nevoie ca părinții acestora sau cei din jurul lor să fie credincioși și rugători, milostivi și solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinți, frați și prieteni credincioși și rugători. Aceștia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuși.

Biserica se roagă și lucrează pentru vindecarea sufletească și trupească a oamenilor

Foarte adesea, există mulți oameni care au nevoie și de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiți, pentru tot sufletul necăjit și întristat. Iar la rugăciunea Bisericii se adaugă și unele instituții medicale în care știința și credința se unesc și se completează, rugăciunea și priceperea medicală se împletesc, pentru că harul rugăciunii poate lumina și ajuta, inspira și întări în lucrarea sa pe medicul credincios care devine mâna vindecătoare a lui Hristos, ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre’, alinând suferința bolnavului când acesta cere ajutorul lui Dumnezeu. În privința aceasta, Biserica a învățat din multele vindecări minunate pe care Hristos – Capul Bisericii, le-a săvârșit în lume, că ea, Biserica, fiind trupul tainic al lui Hristos, are menirea să vindece bolile și neputințele sufletești și trupești ale oamenilor. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi exprimată înTaina Sfântului Maslu sau ungerea bolnavilor, rugăciunile de alungare a demonilor, numite lepădări sau exorcisme și Molitfele speciale pentru cei robiți de duhuri rele, Biserica a dezvoltat și o lucrare social-filantropică pentru bolnavi, înființând instituții pentru îngrijirea bolnavilor, adică a organizat bolnițe, leprozerii, farmacii, cabinete medicale, centre medicale și spitale proprii, pentru ca puterea vindecătoare a Mântuitorului să se arate, prin Biserica Sa cea vie, ca lucrare a iubirii Sale milostive în lume. Cu toate că a mustrat pe contemporanii Săi pentru necredința lor, Mântuitorul nu a diminuat însă cu nimic iubirea Lui milostivă pentru cei bolnavi. Ca atare, și noi, creștinii, trebuie să devenim cât mai des ‘mâinile lui Hristos’, care alină suferința celor bolnavi, încercând, potrivit credinței, intensității rugăciunii și postirii fiecăruia, să arătăm iubirea lui Hristos lucrătoare în lume.

Să ne rugăm, așadar, Mântuitorului Iisus Hristos, ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre‘, să ne dăruiască credință puternică, rugăciune stăruitoare și iubire milostivă, pentru a alina suferința celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu și bucuria acestora. Amin!

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Duminica a IX-a după Rusalii – Corabia pe mare – Imaginea Bisericii în lume

Duminica a IX-a după Rusalii

(Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

Matei 14, 22-34

“În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.”

 PreFericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti. Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. În acest sens, în cartea “Constituţiile Apostolice” se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.Aşadar, biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolicescrise la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate, “să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii”. Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară.Corabia – simbol profetic al BisericiiForma de corabie a bisericii ca lăcaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte. Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.A doua prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat. În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.A treia prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră. Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii. Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie. În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale. De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăşi mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos şi corabie.Sfintele Evanghelii ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării. Prin urmare, imaginea corabiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenţei active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârşeşte minuni pe mare. Întrucât adesea “amvonul” lui Iisus era corabia, cele mai profunde “lecţii de eclesiologie” despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare şi umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat, minune prezentată în Evanghelia acestei Duminici.Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult peşte, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: “De acum înainte vei fi pescar de oameni” (cf. Luca 5, 10), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos şi ca simbol al spaţiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creştine, numele grec al peştelui (ichtis) era un simbol al lui Hristos.Altă dată, Iisus potoleşte furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie.Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântaţi de puterea furtunii şi mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face faţă singuri. Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul şi marea, iar acestea s-au liniştit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: “Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?” (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuţii, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situaţie, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc şi spaţiu de salvare sau de mântuire. În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credinţa unită cu rugăciunea săvârşită în biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală şi fizică.O altă minune, tot în legătură cu corabia, este cea din Evanghelia de astăzi, când Domnul Iisus Hristos umblă pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie şi se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună. Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie şi începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic şi se îndoieşte, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezenţa Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari. Având în vedere aceste motive, Constituţiile Apostolice recomandă ca biserica – lăcaş de cult să fie construită în formă de corabie fiind simbol şi memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Rezumând cele menţionate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spaţiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.Mai târziu, când gândirea teologică privind semnificaţia lăcaşului de cult creştin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învaţă că Hristos, Capul Bisericii, este şi Pantocratorul, Cel ce menţine în existenţă toată creaţia, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18), s-a simţit nevoia ca Biserica să integreze în corabie Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.Crucea integrată în corabie – Biserica iubirii jertfelniceEste vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, şi anume biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale. Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – lăcaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri. Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.Corabia cruciformă este luminată de iubirea Preasfintei TreimiIisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi. De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila). Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: “Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre”. Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa sau biserica Preasfintei Treimi. În acest înţeles, tot ce este în lăcaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc. sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul. Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.Ca o concluzie, menţionăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice – mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi ale altora. Iată ce spune Sfântul Simeon:“Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea,închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate. Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri”. Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice:“Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate” (op. cit. p. 74).Aşadar, reţinem că biserica- lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Marcuța – Seară cultural-duhovnicească – 15 august 2016 – ,,Recital de poezie creștină și muzica psaltică în cinstea Sfinților Martiri Brâncoveni”

Parohia Mărcuța – pr. Mirică Ion Adrian – are plăcerea de a vă invita Luni 15 August 2016 la un nou eveniment din ciclul Serile cultural – duhovnicești -,,Recital de poezie creștină și muzica psaltică în cinstea Sfinților Martiri Brâncoveni”, alături de actrița Ana Calciu și  Grupul psaltic dirijat de diacon Vlad Roșu.

Evenimentul se va desfășura în incinta parohiei, str. Biserica Mărcuța nr.8, sector 2, lângă biserica veche.

(Sursa: Parohia Mărcuța)

Duminicia a VIII-a dupa Rusalii – Inmultirea painilor si a pestilor – Darurile se inmultesc prin binecuvantare

Evanghelia Duminicii a VIII-a dupa Rusalii

(Inmultirea painilor si a pestilor).

Matei 14, 14-22

In vremea aceea, Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de dansii si a tamaduit pe toti bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, s-au apropiat de dansul ucenicii Sai si I-au zis: locul acesta este pustiu si, iata, e tarziu; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere de mancare. Iisus insa le-a raspuns: nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manance. Dar ei I-au spus: nu avem aici decat numai cinci paini si doi pesti. Atunci El a zis: aduceti-le aici, la Mine. Dupa aceea a poruncit oamenilor sa sada pe iarba si, luand cele cinci paini si cei doi pesti, a ridicat ochii spre cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii multimilor. Şi au mancat toti si s-au saturat; si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei care mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Indata dupa aceea, Iisus a silit pe ucenicii Sai sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sfanta Evanghelie din Duminica a VIII-a dupa Rusalii, numita siEvanghelia inmultirii painilor si pestilor, relateaza minunea savarsita de Mantuitorul Iisus Hristos dupa ce mai intai a saturat multimile cu hrana cuvantului lui Dumnezeu care ajuta pe om sa inteleaga rostul vietii sale pe pamant si viitorul sau ceresc. Evanghelia ne arata ca Mantuitorul Iisus Hristos ofera celor veniti la El mai intai hrana pentru suflet si apoi hrana pentru trup. Multimile de oameni au venit la Iisus pentru a asculta cuvantul Lui si pentru a primi de la El vindecare de boli. Dupa ce Mantuitorul a binevestit multimilor Evanghelia mantuirii si a vindecat pe cei bolnavi adusi la El, ucenicii Lui i-au cerut sa dea drumul multimilor ‘ca sa se duca in sate sa-si cumpere de mancare’. El insa le raspunde ucenicilor, zicand: ‘dati-le voi sa manance’.Atunci ucenicii I-au spus ca au doar cinci paini si doi pesti. Mantuitorul Iisus Hristos, luand cele primite de la ucenicii Sai si ridicandu-si ochii la cer, le-a binecuvantat, si apoi le-a dat ucenicilor pentru ca ei sa le imparta multimilor care asteptau in cete sezand pe iarba. Atunci, ca la 5.000 de barbati in afara de femei si copii s-au saturat din aceste cinci paini si doi pesti. In plus, au mai ramas 12 cosuri de firimituri, dovada a faptului ca hrana a fost suficienta si chiar a prisosit.Sa ne hranim mai intai cu ascultarea cuvantului lui DumnezeuPrimul indemn al Evangheliei de astazi este acesta: sa hranim mai intai sufletul nostru cu ascultarea cuvantului lui Dumnezeu si sa cerem de la Hristos vindecare sufleteasca si trupeasca. De aceea, Biserica Ortodoxa a randuit sa postim inainte de-a participa la Sfanta Liturghie, pentru ca mai intai sa ne hranim sufletul ascultand cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Evanghelie si apoi sa ne impartasim cu Hristos-Domnul din Sfanta Euharistie, ‘spre vindecarea sufletului si a trupului’. Astfel, aratam ca omul este in primul rand fiinta spirituala, cu suflet nemuritor, dornic de viata cereasca vesnica, desi este purtator de trup si vietuitor pe pamant. Omul este o fiinta spirituala intrupata, o fiinta rationala cu vointa libera si iubitoare. Ca atare, omul se hraneste cu sensurile sau intelesurile duhovnicesti ale Cuvantului lui Dumnezeu, ale lui Dumnezeu Cuvantul, Creatorul lumii si al omului.Cand Hristos Domnul ne explica tainele Imparatiei cerurilor, El de fapt ne explica taina vietii noastre vesnice la care este chemat omul creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu. Prin urmare, in fiecare zi si mai ales in duminici si sarbatori, trebuie sa ne hranim sufletul cu semintele intelesurilor dumnezeiesti ale Sfintelor Scripturi si ale sfintelor rugaciuni. Opera sociala a Bisericii izvoraste din Sfanta LiturghieIn al doilea rand, din Evanghelia de astazi invatam ca Mantuitorul Iisus Hristos distinge, dar nu desparte hrana duhovniceasca de cea trupeasca. El da intaietate hranei sufletesti, dar nu uita ca omul este si trup. Astfel, cand ucenicii Sai au intervenit ca El sa slobozeasca multimile, pentru ca oamenii sa-si cumpere ceva de mancare, atunci El le-a zis: ‘dati-le voi sa manance’ (Matei 14, 16). Din aceasta invatam ca ucenicii lui Hristos, si deci Biserica intreaga, trebuie sa aiba grija de omul flamand. Ucenicii lui Iisus voiau sa-I spuna ca nu sunt pregatiti pentru a hrani mii de oameni. Insa Mantuitorul Iisus Hristos dupa ce afla de la ucenicii Sai ca se afla acolo totusi ceva hrana materiala, si anume cinci paini si doi pesti, a cerut ca acest putin sa fie adus la El. Indata Iisus a binecuvantat painile si pestii, iar acest dar mic s-a inmultit in mod minunat, incat din el s-au hranit mii de oameni. Prin aceasta vedem ca fiecare dar pe care il aducem la biserica, oricat de mic sau de putin ar fi el, cand se binecuvanteaza de catre Hristos devine o bucurie pentru multi oameni. De aceea, crestinii, inca din veacurile primare, s-au obisnuit sa aduca la biserica pentru binecuvantare, pe langa painile (prescurile) pentru Euharistie, si alimente sau imbracaminte pentru cei saraci si bolnavi. Asa s-a dezvoltat, deodata cu Liturghia euharistica, si Filantropia, deodata cu slujba liturgica din biserica si slujba de ajutorare a celor nevoiasi.Asadar, opera filantropica sau opera de caritate a Bisericii isi are radacina in iubirea lui Dumnezeu aratata fata de oameni in Iisus Hristos. De fapt, toata opera sociala a Bisericii izvoraste din Sfanta Liturghie. Toata filantropia crestina sau iubirea fata de oameni izvoraste din intalnirea crestinilor cu Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut om din iubire pentru oameni si pentru mantuirea lor. Darul oferit la biserica de oameni primeste binecuvantarea lui DumnezeuCele cinci paini aduse de cineva la intalnirea cu Hristos au devenit simbolul painilor aduse la biserica pentru Proscomidie, adica pregatirea Sfintei Liturghii. Ele mai simbolizeaza si cele cinci paini pe care preotul le binecuvanteaza impreuna cu graul, untdelemnul si vinul la slujba numita ‘Litie’ care se savarseste in cadrul Vecerniei Mari pentru a cere lui Dumnezeu sa isi reverse binecuvantarea Sa peste rodul de grau, vin si untdelemn in parohia sau manastirea respectiva, in tara de care apartine si in toata lumea. Din aceasta Evanghelie invatam noi ca darul mic pe care il aducem la biserica devine bucurie pentru toti oamenii care se hranesc din darurile lui Dumnezeu. Rostul acestui mic dar adus la biserica este sa ne arate cat de mult valoreaza multimea darurilor pe care Dumnezeu ni le daruieste cand recolta este buna, cand roadele pamantului devin imbelsugate. De aceea, noi trebuie sa-I aducem lui Dumnezeu daruri din darurile Sale, sa-I multumim pentru ele si sa cerem sa le inmulteasca. Cand nu mai multumim lui Dumnezeu si nu mai suntem recunoscatori, atunci Dumnezeu ingaduie seceta sau inundatii, oprind rodirea pamantului pentru o vreme. Astfel, noi intelegem mai bine ca darurile prin care se intretine viata noastra pe pamant provin de la Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului. Numai cand nu mai avem sanatate deplina ne dam seama ce mare dar este sanatatea, numai cand nu ploua la vreme potrivita ne dam seama cat de important este darul ploii, numai cand nu traim vremuri pasnice, ci tulburi, ne dam seama cat de pretioasa este binecuvantarea pacii, a armoniei in societate, in familie, in lume.Ceea ce aducem noi la intalnirea noastra cu Hristos in biserica si se binecuvanteaza devine binecuvantare nu doar pentru cei ce aduc darurile, ci si pentru toti cei care cer de la Hristos ajutorul lor. Evanghelia ne indeamna sa traim in prezenta binecuvantarii lui Hristos, cautandu-L pe El, hranindu-ne spiritual cu Evanghelia Sa, pentru ca Mantuitorul a spus: ‘Cuvintele Mele sunt Duh si Viata’ (Ioan 6, 63). Cuvantul Domnului nu este simpla informatie, este relatie vie, legatura vie a omului cu Dumnezeu. De aceea, Cuvantul Evangheliei este datator de viata, de lumina, de putere, de bucurie, de pace, e pregustare a pacii si dreptatii din Imparatia Preasfintei Treimi (Romani 14, 17).Minunile lui Hristos, semne ale iubirii Sale sfinte si milostiveDin Evanghelia de astazi mai invatam si faptul ca Mantuitorul Iisus Hristos inmulteste cele cinci paini si cei doi pesti nu pentru a produce munti de paine si multime de pesti. El nu face minuni pentru a impresiona sau pentru a fi laudat, ci face toate acestea din iubire sfanta si milostiva. Hristos savarseste minuni ca sa ajute pe om, sa-l intareasca in credinta si iubire, nu pentru a-l intimida. Minunile lui Hristos sunt minunile iubirii Lui milostive. Trebuie subliniat ca minunea inmultirii painilor si pestilor se realizeaza pe cand painile si cei doi pesti se daruiesc, se impart, se distribuie. Nu a vazut nimeni modul in care se inmulteau painile si pestii, ci s-a constatat doar ca <iCu alte cuvinte, Dumnezeu nu inmulteste darurile ca noi sa le acumulam in rezerve mari, ca falsa siguranta a noastra bazata pe lucruri materiale, ci adevarata minune se face pentru ca sa se intareasca comuniunea intre Dumnezeu si oameni, precum si darnicia oamenilor intreolalta. ‘Daruind altora, vei dobandi’, spunea foarte frumos si parintele Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia. Deci, cand daruim altora, cu iubire si cu smerenie, ceva util, obiecte sau bani,se goleste buzunarul nostru, dar se umple inima noastra de bucuria duhovniceasca a harului lui Dumnezeu cel Atotmilostiv. Astfel ne asemanam cu Dumnezeu potrivit poruncii Mantuitorului : ‘Fiti milostivi, precum Tatal vostru cel din ceruri milostiv este’ (Luca 6, 36).La sfarsitul Liturghiei ortodoxe, ceea ce ramane din painea adusa de credinciosi pentru pregatirea Sfintei Euharistii, adica anafora, se imparte tuturor, atat celor ce s-au impartasit cu Trupul si Sangele Domnului, cat si celorlalti ortodocsi participanti la Sfanta Liturghie daca au postit in acea zi. Painea aceasta binecuvantata, numita anafora, ne aduce aminte de minunea inmultirii painilor si a celor doi pesti pe care Mantuitorul a savarsit-o potrivit Evangheliei de astazi, pentru a ne indemna sa fim darnici si sa cultivam comuniunea si ospitalitatea, ca raspuns al nostru la iubirea milostiva a lui Dumnezeu. Inmultirea painilor, prefigurarea Sfintei EuharistiiExista, desigur, si un inteles duhovnicesc adanc al acestei Evanghelii.Inmultirea painilor de catre Mantuitorul Iisus Hristos ne trimite si la Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifesta iubirea infinita si vesnica a lui Hristos pentru lume. In Liturghia ortodoxa, dupa sfintirea darurilor euharistice, preotul ia Agnetul si zice: ‘Se frange si Se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frange si nu Se desparte, Cel ce Se mananca pururea si niciodata nu Se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc ii sfinteste’ (Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur). Desi ne impartasim cu o particica din Trupul lui Hristos, nu primim o parte din Hristos, ci in fiecare particica din Sfanta Euharistie Se daruieste Hristos intreg. Cu alte cuvinte, noi nu ne impartasim cu parti din Hristos, desi ne impartasim cu particele din Sfantul Sau Trup, ci cu Hristos Insusi intreg. In fiecare particica din Sfantul Sau Trup este prezent, prin harul Duhului Sfant, Hristos intreg. Acest adevar il spune chiar Evanghelia dupa Ioan, unde Hristos Domnul spune: ‘Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el’ (Ioan 6, 56). Cand ne impartasim, primim Ceva, dar ne unim cu Cineva. Cand primim o parte din Trupul lui Hristos, ne unim cu Hristos intreg. Prin Sfanta Euharistie nu ni se daruieste ceva trecator, ci ni se impartaseste viata vesnica sau iubirea vesnica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea El spune: ‘Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi’ (Ioan 6, 54). Din acest motiv, cand ne impartasim la Sfanta Liturghie se canta la strana: ‘Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati’. Noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului din Sfanta Euharistie, dar Il primim pe Domnul Insusi. El devine Viata vietii noastre, arvuna invierii noastre si a vietii vesnice. Painea si vinul sunt limitate si trecatoare, dar ceea ce se ofera prin painea prefacuta in Trupul Domnului si prin vinul prefacut in Sangele Domnului sunt daruri ceresti, netrecatoare, adica viata lui Hristos Cel vesnic impartasita oamenilor acum in arvuna, iar la a doua Sa venire, in plinatate.Cum trebuie sa folosim darurile binecuvantate de Dumnezeu?Mai retinem din Evanghelia de astazi si un aspect deosebit de semnificativ pentru viata noastra, si anume cum trebuie sa folosim darurile binecuvantate de Dumnezeu. Dupa ce s-au saturat multimile, ramasitele de hrana, adica firimiturile, au fost adunate in 12 cosuri. Acest fapt simbolizeaza adevarul ca Dumnezeu hraneste poporul ales, cele 12 triburi ale lui Israel, dar si Biserica celor 12 Apostoli. Insa, dincolo de aceasta semnificatie spirituala, Evanghelia ne mai arata ca painea nu trebuie risipita, aruncata, parasita, neglijata, ci trebuie adunata, pastrata, folosita in mod deplin sau chibzuit. Astfel, Evanghelia ne invata sa fim economi si cuviinciosi, sa fim cu grija fata de darurile lui Dumnezeu chiar si atunci cand avem belsug de lucruri materiale. In plus, locul unde ne-am hranit trebuie lasat curat, nu murdarit; frumos, nu uratit cu resturi de hrana aruncata pe jos. Asadar, Evanghelia de azi ne cheama la impartasirea din darurile lui Dumnezeu, la recunostinta si in acelasi timp la grija deosebita fata de darurile lui Dumnezeu, care, daca ne prisosesc, nu trebuie risipite. Din pacate, exista si astazi oameni care au belsug de lucruri materiale si le risipesc cu multa usurinta si nepasare, in timp ce alti oameni mor de foame. Evanghelia ne invata ca, daca avem belsug de hrana, nu trebuie sa o risipim, ci sa ne gandim si la cei care nu au deloc paine. In acest sens, cineva se ruga zicand: ‘Da, Doamne paine celor flamanzi si foame de Tine celor ce au prea multa paine!’Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa invatam din Evanghelia de astazi ca mai intai trebuie sa hranim sufletul nostru prin comuniunea noastra spirituala cu Hristos, iar darurile materiale care ne prisosesc nu trebuie risipite, ci folosite cu multa chibzuinta si intelepciune, spre slava lui Dumnezeu si spre a noastra mantuire. Amin!

(Sursa: www.noutati-ortodoxe.ro)

Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi și a unui mut în Capernaum – Credința în Hristos aduce vindecare

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii

(Vindecarea a doi orbi și a unui mut în Capernaum) Matei 9, 27-35.

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceștia strigau și ziceau: miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii și i-a întrebat Iisus: credeți că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeți, nimeni să nu știe. Însă ei, după ce au ieșit, au răspândit numele Lui în tot ținutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulțimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Și Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor.

PreFericitul Parinte  DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfățișează două vindecări miraculoase, săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi și a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conține multe și profunde înțelesuri, deosebit de folositoare vieții noastre duhovnicești.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârșite de Mântuitorul, Îl urmăreau și Îi cereau cu stăruință să-i vindece. Ca și în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanța credinței în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: ‘Credeți că pot să fac Eu aceasta?‘ (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: ‘Da, Doamne!‘. Atunci Iisus a zis către ei: ‘După credința voastră, fie vouă‘ (Matei 9, 29). Și în clipa aceea ‘s-au deschis ochii lor‘ (Matei 9, 30).

Când e necesară mărturisirea credinței?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată ‘au adus la El pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul‘ (Matei 9, 32-33).

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteaptă mărturisirea credinței, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-și exprime credința, pentru că acesta nu mai era în toate facultățile lui sufletești, nu mai gândea și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voința, fiind stăpânit în mod tiranic de demon. Din acest motiv,Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai așteptat mărturisirea credinței de la mutul demonizat, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat sănătatea trupească și sufletească. În acest caz, au fost suficiente credința și dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus și care au crezut că numai El îl poate vindeca.

Orbii vindecați devin propovăduitori ai luminii harului lui Hristos

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos ‘le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela‘ (Matei 9, 31-32). Vedem, așadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credință celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le poruncește să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită, nici să-L laude pe El, vindecătorul lor.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârșit binele, să nu ne lăudăm, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este ‘haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru‘.)

Însă, cei doi orbi vindecați nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce acești doi oameni suferinzi au cunoscut ani în șir întunericul orbirii, acum, vindecați fiind, au binevestit cu bucurie și recunoștință numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Astfel ei i-au luminat duhovnicește atât pe contemporanii lor, cât și zecile de generații care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie.

În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că Elascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi

În al doilea rând, Mântuitorul, voind să învețe pe toți oamenii cât de necesară este credința pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credință. Desigur că ei aveau credință, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecați. Hristos Domnul cunoștea credința lor că numai El îi poate vindeca pe ei, dar pentru ca să arate tuturor că este necesară credință puternică în Dumnezeu când se cere să se împlinească ceva bun în viața omului, i-a întrebat pe acești orbi dacă au credință.

Învățăm de la acești doi orbi să ne rugăm cu stăruință, pentru a dobândi ceea ce ne lipsește. Lipsurile și infirmitățile ne îndeamnă să vedem sensul existenței noastre și să înțelegem că totul este dar de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu noi ne-am dat viața, nu noi ne-am dat nouă înșine existența, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu știm cât de mare este valoarea darului vieții și al sănătății decât atunci când ele ne lipsesc. Acești doi orbi devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, ai credinței și ai recunoștinței. După ce au fost vindecați, cei doi orbi au devenit misionari ai credinței, vestitori ai milostivirii dumnezeiești. Învățăm și noi, așadar, de la aceștia să avem credință tare când trecem prin încercări și să cerem cu stăruință lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală și de orice neputință. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoștință, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Poporul se minuna și se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, iar fariseii invidiau pe Iisus și-L defăimau

Aflăm tot din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii că poporul se minuna și se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Așadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutății din inimile lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie și răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau și răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ și spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Vedem că boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum și decât muțenia omului chinuit de diavol. Vindecarea acestora de orbire și muțenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L vorbeau de rău pe Iisus. Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.

După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. Nu merită, oare, să lovești cu pietre și să stâlcești în bătăi pe acești oameni ca pe câinii turbați, ca pe diavolii afurisiți și ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine‘. (Omilii la Matei, omilia XL).

Iar în altă parte, același Sfânt Părinte zice:

După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot așa și invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o și aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât dorește. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiați la început, ci privește sfârșitul. Gândește-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiați. Cei invidiați atrag pe Dumnezeu în ajutor și se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade ușor în mâna tuturora și, înainte de a fi biruit de dușmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de niște fălci nevăzute, ajunge, ca să spun așa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăși mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei‘. (Omilii la Facere, omilia XLVI).

În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:

Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, și prin aceste virtuți ar ajunge la înălțimea îngerilor, totuși pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii și preacurvarii, și mai nelegiuit decât tâlharii și profanatorii de morminte.‘ (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia VII)

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarele cuvinte: ‘Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoțește întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăți și sate, merge în întâmpinarea poporului, nu așteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate și orașe, vindeca ‘orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ și învăța în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot așa îi va îndemna să facă și pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevestește mai întâi El Însuși Evanghelia împărăției și apoi trimite și pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări miraculoase și de eliberarea oamenilor posedați de diavoli. Prin aceasta noi învățăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele credinței evanghelice, să aline suferința, să-i ajute pe oameni să se elibereze din situații grele, din durere, din necazuri, din tot felul de ispite, de legături care îngreuiază și întristează viața lor.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă și pe noi să-i ajutăm pe cei întristați, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnați să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziția Lui mâinile noastre, voința noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor flămânzi, celor săraci și tuturor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia și împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relațiile cu semenii lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria și chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noștri aflați în suferință, în necazuri, în singurătate și în deznădejde. Numai așa simțim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii și a vieții sfinte din Împărăția cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și binele oamenilor. Amin.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)