Predica Patriarhului Daniel din Duminica a VII-a după Sfintele Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic). Rugăciune şi lucrare pentru unitatea Bisericii

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, prin conglăsuirea episcopilor Bisericii din toată lumea. Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe este săvârşită de către Biserică prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, Cel ce în ziua Cincizecimii a constituit Biserica lui Hristos, fiind trimis în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (Ioan 14, 16).
Deci, Duminica a şaptea după sărbătoarea Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, este consacrată mărturisirii dreptei credinţe şi unităţii Bisericii. În primul rând, dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Combătând pe ereticul Arie, care învăţa că Dumnezeu adevărat este numai Tatăl, Fiul nefiind Dumnezeu adevărat, ci doar o făptură îndumnezeită, cei 318 Sfinţi Părinţi, adunaţi în Sinodul I Ecumenic de la Niceea, au mărturisit că Iisus Hristos este “Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Deşi S-a înălţat întru slavă la ceruri, totuşi Hristos rămâne pururea prezent în Biserica Sa
Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Aceasta înseamnă că şi urmaşii Apostolilor, adică episcopii, vor fi sfinţiţi şi întăriţi în întreita lor lucrare de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi al unităţii sau al comuniunii. Prin lucrarea Lui, Sfinţii Părinţi de la Niceea au salvat unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei preotului Arie din Alexandria. Duhul Sfânt a făcut ca tot din Alexandria Egiptului să fie şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Dar nu numai un singur Sfânt Părinte trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi dumnezeirea Lui, ci glasul păstorilor celor mulţi, al celor care au rămas statornici în adevărul credinţei şi în comuniunea Bisericii, episcopi care apărau clerul şi credincioşii pe care îi păstoreau, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic, Iisus Hristos (cf. Ioan 10, 11). Printre aceştia s-au arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima, dar statornic în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget, purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită a unei cărămizi, taina Preasfintei Treimi. Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget prin acelaşi Duh Sfânt, devenind astfel adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi, spre a călăuzi pe oameni pe calea mântuirii.
Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii drept-măritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum să păstrăm unitatea Bisericii, prin dreapta credinţă în Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus, rostită după Cina cea de Taină şi înaintea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan, 17, 11).
Deci, cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne învaţă că dreapta credinţă nu se păstrează şi nu se învaţă de către unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire şi de vieţuire cu Biserica. Cu alte cuvinte, dreapta credinţă se păstrează în Biserică şi de către Biserică, iar Sfântul Sinod este glasul Bisericii luminat de Duhul Sfânt, pentru a mărturisi dreapta credinţă şi a păstra astfel comuniunea vie cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii veşnice. Dacă ne rupem de Sfânta Biserică, nu mai suntem dreptcredincioşi şi dreptmăritori creştini, deoarece numai în comuniunea Sfinţilor din toate timpurile se păstrează dreapta credinţă mântuitoare şi sfinţitoare. De aceea, un episcop ortodox nu poate fi hirotonit de către un singur episcop, ci de către cel puţin trei episcopi care au confirmat mărturisirea lui de credinţă ortodoxă, ca să se arate astfel legătura acestui nou episcop cu întreg episcopatul ortodox din lume, cu Biserica Ortodoxă întreagă. De asemenea, oricât am fi de inteligenţi sau de învăţaţi, niciodată nu trebuie să interpretăm singuri, de capul nostru, Sfânta Scriptură, ci împreună cu Sfânta Biserică, împreună cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii din toate veacurile şi din toate locurile, împreună cu toţi păstorii sufleteşti, episcopii şi preoţii ortodocşi care păstoresc sau îndrumă comunităţile creştine pe calea mântuirii.

Unitatea Bisericii se păstrează în comuniunea sfinţilor şi are ca scop sfinţirea vieţii
Unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt, spre slava Preasfintei Treimi. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleiaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul Iisus Hristos a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (Ioan 17, 17). La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, din Sfânta şi Marea Joi, Hristos-Domnul va adăuga, în ziua următoare (Sfânta şi Marea Vineri), Jertfa Sa de pe cruce, prin care “S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19). Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (Ioan 17, 20) n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite, lovesc necurmat corabia Bisericii. Astfel înţelegem rostul alăturării în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, “una” şi “sfântă”, care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, “Duhul Adevărului” şi al unităţii “în legătura păcii” (Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Preasfintei Treimi.

Scopul apărării dreptei credinţe este dobândirea vieţii veşnice
Mântuitorul Iisus Hristos spune că “aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Deci, Mântuitorul Iisus Hristos arată că scopul credinţei este viaţa veşnică. Aşadar, ceea ce primim noi prin mărturisirea dreptei credinţe este mântuirea sau viaţa veşnică. Viaţa veşnică se caută încă din timpul vieţii pământeşti. Viaţa veşnică nu este viaţa de după moarte, cum greşit se înţelege uneori. Viaţa veşnică este viaţa omului trăită în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta.
În acest sens, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă mărturisim dumnezeirea lui Hristos intrăm în legătură spirituală cu El. Iar dacă ne unim cu Hristos, Izvorul Învierii şi al vieţii veşnice (Ioan 11, 25-26), prin credinţă, rugăciune, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi fapte bune, ne mântuim, adică dobândim viaţa veşnică. Însă dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, atunci tot ceea ce a făcut El pentru noi nu este lucrare mântuitoare sau dătătoare de viaţă veşnică, deoarece numai Dumnezeu Cel veşnic poate să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. De aceea, în rugăciunea Mântuitorului pentru unitatea Bisericii, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, se spune că Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului puterea să dăruiască viaţă veşnică celor ce cred în El: “I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (Ioan 17, 2). Deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, S-a făcut Om ca să dăruiască oamenilor viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Atanasie al Alexandriei, mare apărător al credinţei ortodoxe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu, El nu poate îndumnezei pe om. Dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic, ci un om oarecare, El nu poate dărui oamenilor viaţa veşnică. Iată de ce lupta pentru dreapta credinţă este luptă pentru mântuire sau pentru dobândirea vieţii veşnice. Nu orice credinţă este mântuitoare, ci numai dreapta credinţă sau credinţa ortodoxă, care înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos şi unirea cu El, întrucât El este nedespărţit de Tatăl şi de Sfântul Duh. Astfel, prin Iisus Hristos ne împărtăşim haric de viaţa, iubirea şi bucuria Preasfintei Treimi, “căci prin El avem apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2, 18).

Crezul ortodox, sinteza dreptei credinţe a Bisericii lui Hristos
Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată şi mai rătăcită din punct de vedere spiritual. Ea ne cheamă să mărturisim Crezul ortodox aşa cum ni l-au lăsat nouă moştenire Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, şi cei de la Sinodul al II-lea Ecumenic, care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381, când s-a formulat partea a doua a Crezului ortodox, pe care îl rostim la Botez şi la fiecare Sfântă Liturghie, întrucât reprezintă credinţa noastră ortodoxă în formă concentrată. Această credinţă apostolică, formulată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două sinoade ecumenice, iar apoi tâlcuită de Biserică în cărţile de slujbă şi în cărţile de teologie, este lumina vieţii creştine şi temelia mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Însă pentru a păstra dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe trebuie să cunoaştem bine Crezul ortodox, să îl învăţăm pe de rost, noi şi copiii noştri. De asemenea, trebuie să avem în casele noastre cartea numită “Învăţătura de credinţă ortodoxă” sau “Catehismul”, care se tipăreşte mai des tocmai pentru a cunoaşte mai bine credinţa noastră ortodoxă şi modul de a trăi duhovniceşte în Biserică şi în societate. Deci Duminica a şaptea după Paşti ne îndeamnă să păstrăm dreapta credinţă, să îi creştem pe copiii şi pe tinerii noştri în dreapta credinţă, să nu ne lăsăm amăgiţi de rătăciri, de tot felul de grupări religioase care caută să-i rupă pe ortodocşi de Biserica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi să-i atragă la gruparea sau comunitatea lor, deşi aceasta a pierdut “credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).
În concluzie, înţelegem că dreapta credinţă este temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieţii şi fericirii veşnice. Iar dacă pierdem dreapta credinţă, pierdem darul vieţii veşnice, întrucât pierdem certitudinea sau lumina drumului celui adevărat al mântuirii. Dreapta credinţă ne cheamă însă şi la dreapta vieţuire, adică ne cheamă la pocăinţă pentru păcate şi la ridicarea din păcate, la creşterea în virtuţi, la fapte bune de milostenie şi de ajutorare a semenilor noştri. Dreapta credinţă ne cheamă şi la o dreaptă lucrare misionară, aceea de-a transmite Evanghelia iubirii Mântuitorului Iisus Hristos, prin cuvânt şi faptă, generaţiei viitoare, copiilor şi tinerilor, prin educaţie religioasă în familie, în biserică şi în şcoală.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi ale tuturor Sfinţilor, să păstrăm dreapta credinţă ca fiind cel mai mare dar spiritual al vieţii, să creştem în ea şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, cu nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. Amin!

(Sursa: ActualMM)

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a VI-a după Paști

Orbul vindecat mărturisește dumnezeirea lui Hristos

Duminica a VI-a după Paști (a Orbului din naștere) Ioan 9, 1-38

‘În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Și i-a zis: Mergi să te speli în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numește Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu știu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Și era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină și i-a deschis ochii. Deci, iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, m-am spălat și văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Și era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăși: Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că Prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut, până ce n-au chemat pe părinții celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceți că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinții lui și au zis: Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinții lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea, au zis părinții lui: Este în vârstă; întrebați-l pe el. Deci, au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul acesta e păcătos.

A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-l știm de unde este. A răspuns omul și le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. Și a auzit Iisus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Și s-a închinat Lui.’

PreFericitul Parinte DANIEL,

Patriarhul Bisericii, Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii numită Duminica Orbului continuă șirul Evangheliilor din perioada de după Sfintele Paști, în care se prezintă o mulțime de vindecări săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos ca să înțelegem puterea Lui mântuitoare și dătătoare de viață. Am văzut că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat boala unui om paralizat, a vindecat afecțiunea nestatornică și credința confuză a femeii samarinence și a locuitorilor cetății Sihar din Samaria, iar acum vedem că Mântuitorul Iisus Hristos dăruiește vedere unui om nefericit care s-a născut orb.

Orbirea sufletească, mai grea decât orbirea fizică

Evanghelia din Duminica Orbului pune în contrast izbitor lumina pe care Mântuitorul o dăruiește acestui orb din naștere, făcându-l să vadă, și invidia întunecată a fariseilor care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi.

Scopul Evangheliei de astăzi este acela de a arăta că uneori mai ușor îl mărturisesc orbii din naștere pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, decât cei care, deși văd cu ochii trupești, nu cred în El. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că mai mare boală este necredința sau orbirea spirituală decât orbirea trupească sau fizică și că mai ușor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinței.

Orbul despre care vorbește Evanghelia de azi nu a cerut nimănui să-l vindece. El a fost doar observat de Mântuitorul Iisus Hristos și de către ucenicii Săi care L-au întrebat pe Iisus dacă omul acesta este orb pentru că a păcătuit el sau părinții lui. Iar Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu.

Iisus Hristos este lumina lumii

Cum putea cineva să păcătuiască înainte de a se naște? Desigur, la prima vedere, întrebarea nu are rost, dar Mântuitorul a răspuns că nu a păcătuit nici cel orb, nici părinții lui, pentru a spulbera credința falsă a unora dintre iudei împrumutată de la păgâni, și anume că uneori sufletul care a păcătuit mult, la ieșirea lui din trup, intră în alt om sau într-un copil care se naște și petrece încă o viață pe pământ în alt trup, pentru a se curăți ori izbăvi de păcate prin suferință. Totodată, Iisus spune că, potrivit voii lui Dumnezeu, sunt și oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale părinților, ci pentru ca să arate în ei lucrarea lui Dumnezeu. Care lucrare? Lucrarea de vindecare și de schimbare sau de înnoire a vieții omului. Într-adevăr, prin vindecarea acestui orb, s-a arătat lucrarea lui Dumnezeu, și anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii (cf. Facere 1, 26-27), și că tot El este și Lumina lumii (Ioan 8, 12), adică sensul ultim al vieții, al existenței universului și umanității, că El este dătătorul vederii trupești sau fizice și dătătorul vederii sufletești sau spirituale care se numește credință. El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupești și al luminii celei văzute numai cu ochii sufletești ai credinței.

Fiul lui Dumnezeu vindecă natura umană când aceasta devine infirmă

Mântuitorul Iisus Hristos a scuipat în țărână și a făcut tină spre a unge cu aceasta ochii orbului. Gestul Mântuitorului arată că întrucât El este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat și a luat țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață (cf. Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, deoarece a devenit infirmă, neputincioasă și suferindă.

După ce i-a uns ochii cu tină, Iisus l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului nu pentru că era acolo o apă miraculoasă, ci l-a trimis din două motive: în primul rând, ca să vadă ascultarea și credința orbului. Iar acesta s-a dovedit mai ascultător și mai credincios decât unii care aveau vedere fizică, dar nu aveau și vedere duhovnicească. Orbul din naștere nu a întrebat: cine mă va duce acolo dacă eu nu văd?; el nu a întrebat: de ce trebuie să merg la scăldătoarea Siloamului?; el nu a arătat nici o ezitare, ci a făcut ce i s-a cerut, adică a mers îndată acolo unde a fost trimis. Nu știm cum a ajuns el acolo, cine l-a ajutat, părinții lui ori vreun apropiat sau, mai degrabă, a mers până la scăldătoare și a găsit-o, prin însăși puterea cuvântului Mântuitorului. Al doilea motiv pentru care Mântuitorul l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului esteca să vadă cât mai multă lume că el a mers la scăldătoarea Siloamului în timp ce era orb. Ochii lui, fiind acum acoperiți cu tină, atrăgeau și mai mult atenția mulțimii că este un nevăzător, dar după ce s-a spălat, împlinind cu multă smerenie și multă credință ceea ce Iisus i-a poruncit, orbul din naștere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care l-a văzut, l-a recunoscut. Deci orbul a fost trimis de Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă trimis, pentru a deveni apoi un trimis sau misionar-mărturisitor al lui Hristos printre iudei. Vedem aici lucrarea minunată și pedagogia sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos Care folosește chiar oameni infirmi sau bolnavi ca să-I mărturisească dumnezeirea Lui, în timp ce unii oameni sănătoși care se cred desăvârșiți se împotrivesc Lui sau refuză să recunoască prezența și lucrarea lui Dumnezeu în El.

Siloamul, prefigurarea Tainei Sfântului Botez

Sfinții Părinți ai Bisericii au înțeles și în mod simbolic scăldătoarea Siloamului ca fiind o prefigurare sau o preînchipuire a Tainei Sfântului Botez care dăruiește lumină celor care se botează. Din acest motiv, Botezul a fost numit în primele veacuri și sfânta luminare, iar până astăzi în rugăciunile Bisericii Ortodoxe se spune celui nou botezat: ‘Botezatu-te-ai, spălatu-te-ai, curățitu-te-ai, luminatu-te-ai‘. Deci, în această spălare a orbului din naștere în scăldătoarea Siloamului avem mai multe înțelesuri duhovnicești. Minunea cea mare a fost tocmai faptul căun orb din naștere a început să vadă și să mărturisească adevărul că un Om cu numele Iisus i-a pus tină pe ochi și l-a trimis la scăldătoarea Siloamului. Acesta este Cel ce l-a vindecat de orbire și i-a dăruit vederea. Dar pe cât era de mare bucuria acestui orb din naștere care a fost vindecat prin iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos, tot atât de mare devenise invidia cărturarilor și a fariseilor care cârteau și defăimau pe Iisus întrucât a săvârșit această vindecare minunată sau miraculoasă (mai presus de înțelegere).

Orbul, misionarul ascultător și credincios al lui Iisus

Evanghelia de astăzi ne prezintă pe larg convorbirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos cu acest orb și apoi convorbirea dintre orb și fariseii cărturari care, fiind invidioși pe Iisus, s-au mâniat pe orbul vindecat. În cele din urmă vedem cum acest orb din naștere vindecat de Iisus Hristos devine mărturisitor al puterii Lui vindecătoare, atât de insistent, încât încearcă să-i lămurească pe farisei despre puterea dumnezeiască a lui Iisus, zicând că dacă Iisus nu ar fi de la Dumnezeu, El nu ar putea face minuni’ (cf. Ioan 9, 33), deoarece dacă Iisus ar fi un om păcătos, Dumnezeu nu L-ar asculta. El le mai spune: ‘Voi nu știți de unde este El’ (Ioan 9, 30), adică de unde vine puterea Lui făcătoare de minuni. Prin urmare, dacă Iisus n-ar fi trimis de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune. Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al lui Hristos și posibil ucenic al Lui, l-au ocărât și l-au dat afară din sinagogă. Însă, după ce acesta a fost ocărât și exclus din sinagogă pentru că devenise mărturisitor al puterii Lui dumnezeiești vindecătoare, Iisus l-a întâlnit pe cel ce l-a vindecat și i-a zis: ‘Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe care îl vezi în fața ta. Iar orbul a mărturisit și a zis: Cred. Și s-a închinat Lui’ (cf. Ioan 9, 35-38). Așadar, de la mărturisirea puterii dumnezeiești vindecătoare a lui Iisus, omul vindecat de orbire trupească ajunge la mărturisirea dumnezeirii Lui, întrucât crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu și I se închină Lui.

Orbirea spirituală ca incapacitate a unor oameni de-a recunoaște în minunile lui Iisus Hristos prezența dumnezeirii Lui, de-a crede în El și a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală și moarte, se manifestă și astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate față de religie, nihilism sau indiferență față de valorile credinței, secularizare sau diminuare a vieții spirituale, până la uitarea de Dumnezeu și de Biserică. Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferință și au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, ca vindecare și eliberare, sporesc în credință ca vedere spirituală a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului. Desigur, este mult mai bine să ne întărim în credință fără suferință, prin rugăciune și fapte bune ca răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, Care ne dăruiește viață și sănătate, ajutor și înțelepciune de-a trăi în comuniunea familiei și a societății.

În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naștere a devenit văzător și mărturisitor credincios al lui Hristos, iar unii dintre cărturarii farisei care vedeau trupește au rămas în orbirea lor spirituală refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.Prin urmare, vedem că Dumnezeu poate face dintr-un om infirm un dascăl, un misionar, un trimis al Său în lume. Vedem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu și cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni. De aceea, împreună cu orbul vindecat mărturisim și noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, și, luminați de harul lui Iisus, ne închinăm Lui, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin!

(Sursa: Agentia Basilica)