Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a după Paști

Hristos vindecă și ridică pe cel bolnav și păcătos

Duminica a IV-a după Paști (a Slăbănogului)

Ioan 5, 1-15.

‘În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și, îndată, omul s-a făcut sănătos și și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.’

PreaFericitul Parinte  Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Perioada care urmează sărbătorii Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată că în Iisus Hristos se află izvorul vieții și al sănătății, izvorul milostivirii și al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului și al pregustării vieții veșnice încă din lumea aceasta ca arvună prin întâlnirea și împărtășirea cu El. De aceea, în Evanghelia duminicii a doua după Sfintele Paști, numită și Duminica Tomii, Hristos Domnul vindecă pe ucenicul Său Toma de îndoială spunându-i: ‘Nu fi necredincios, ci credincios!’ (Ioan 20, 27). Apoi în Evanghelia Duminicii Mironosițelor vindecă pe femeile mironosițe de teamă zicându-le: ‘Bucurați-vă, nu vă temeți!’ (Matei 28, 9-10). Iar în Evanghelia acestei duminici, numită Duminica Slăbănogului, vedem că Iisus vindecă pe un om de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom vedea cum în EvangheliaDuminicii Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei nestatornică, iar în Evanghelia duminicii a șasea după Paști sau Duminica Orbului, vindecă pe un om de orbire fizică sau trupească.

Aceste vindecări săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos ne arată puterea Lui dumnezeiască, dar și multa Lui iubire milostivă față de oameni, dorința Lui de a-i ridica din păcat și din boală, de a-i vindeca sufletește și trupește, pentru că păcatul este o boală a sufletului care adesea atrage după sine și boli ale trupului, deși aceasta nu este o regulă strictă. Adică sunt oameni bolnavi care suferă nu ca urmare a păcatelor proprii, ci ca urmare a unei pedagogii divine, după cum a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre orbul din naștere care nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut orb, pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu. (cf. Ioan 9, 3)

Mântuitorul Hristos – duhovnicul și doctorul sufletelor noastre

În Evanghelia de astăzi se vede totuși o legătură între păcat și boală, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o amintește celui vindecat de boală în mod foarte discret, ca duhovnic și doctor de suflete, întrucât dorește să salveze, să ridice, să recupereze pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu îl ceartă pe cel bolnav, ci îl sfătuiește după ce l-a vindecat: ‘Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești pentru ca să nu-ți fie ție mai rău’ (Ioan 5,14). Totuși, Hristos Domnul nu îi dă acest sfat în auzul tuturor, ci în taină, doar față în față cu păcătosul pe care l-a vindecat, păstrând astfel o legătură de confidențialitate între doctorul-duhovnic și pacientul-penitent. Vedem aici modelul convorbirii dintre doctorul de suflete, care este duhovnicul, și penitentul sau omul care se pocăiește pentru păcatele lui, dorind să se vindece de păcat și de boală. Această putere vindecătoare, milostivă și smerită a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidență de către Biserică în perioada dintre Sărbătoarea Învierii Domnului, adică a ridicării Sale din morți, și Sărbătoarea Înălțării Sale la cer, pentru a ne arăta că Hristos înviază din morți ca să ne învieze și pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului și din moartea fizică a trupului, ca apoi să ne înalțe la ceruri în slava și iubirea Preasfintei Treimi. Așadar, toată perioada aceasta este o pedagogie de însănătoșire a sufletului și de înălțare a lui în lumina și bucuria Învierii lui Hristos.

Dumnezeu vine în ajutorul celui bolnav și singur

În Evanghelia de astăzi se vede că Mântuitorul Iisus Hristos merge la scăldătoarea Vitezda pentru a vindeca un om bolnav de treizeci și opt de ani, care aștepta milostivirea și ajutorul lui Dumnezeu. Nu ni se spune în Evanghelie pentru care păcat al său suferea el atât de mult. Vedem însă că la suferința acestui om bolnav se mai adaugă și singurătatea sa, întrucât nimeni dintre cei prezenți acolo nu-l ajuta. Slăbănogul sau paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, care în limba ebraică a Vechiului Testament înseamnă ‘casa milei’ sau ‘casa îndurării’, mărturisește el însuși singurătatea sa trăită ca totală neajutorare. Când Iisus îl întreabă: ‘Vrei să te vindeci?’, el îi răspunde: ‘Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, și totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu’, adică până ce ajunge el târându-se spre apă. Treizeci și opt de ani de suferință cauzată de boală, la care se adaugă o cruntă singurătate, chiar dacă multă lume se afla în jurul lui. Omul acesta nu era singur într-o singurătate de pustie, ci singur într-o mulțime de oameni! Slăbănogul de la Vitezda nu trăia departe de oameni, nici nu era izolat în casă, ci el se afla printre mulți bolnavi însoțiți de prieteni sau de membri ai familiei lor, care erau sănătoși, dar fiecare dintre aceștia se ocupa doar de bolnavul lui, iar, îndată ce se vindeca bolnavul lui, nu se mai interesa de vreun bolnav care nu are pe nimeni să-l ajute. Treizeci și opt de ani de suferință, treizeci și opt de ani de răbdare, treizeci și opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci și opt de ani desingurătate au brăzdat viața chinuită de boală a acestui om paralizat, care aștepta tulburarea apei de către înger! Într-o mulțime de oameni, el aștepta mereu un singur om mai milostiv sau omenos care să-l ajute să intre în scăldătoare spre a se vindeca. Erau mulți oameni în jurul său, dar dispăruse cu desăvârșire omenia din ei. Deși aceștia erau mulți, formau împreună un pustiu spiritual, pentru că egoismul le-a pustiit sufletele.

Răbdarea desăvârșită, smerenia adâncă și speranța neîntreruptă aduc izbăvirea

Spre acest om paralizat și singur care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri pentru mântuirea oamenilor. Se pare că acest bolnav de treizeci și opt de ani de suferință era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, el suferea de boală încă înainte de nașterea sau venirea lui Hristos în lume. Întrucât acest bolnav aștepta întru răbdare desăvârșită și întru speranță neîntreruptă momentul în care ar putea fi vindecat și el, cu toate că nu se găsea un om care să-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Iisus cunoștea bine îndelunga suferință a slăbănogului, dar și multa lui pocăință pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire și multa lui speranță fără întrerupere. Când slăbănogul i-a spus lui Iisus: ‘Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare’ (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicație. Acum, el simte că a venit lângă el omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată va constata că omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt, zicându-i: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’ (Ioan 5, 8). Plin de credință, verificată prin suferință, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, a luat așternutul pe care stătea și a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, nu a mai rămas acolo unde a săvârșit vindecarea, ci S-a dus în altă parte, și anume la templu.

Binele trebuie săvârșit în orice timp

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a fost săvârșită de Iisus într-o zi de sâmbătă. Ea a adus bucurie multă celui ce suferea, dar i-a întristat pe cei ce invidiau pe Iisus că face minuni. Aceștia l-au mustrat pe omul vindecat, întrucât a fost vindecat în zi de sâmbătă, însă el, recunoscător față de cel ce l-a vindecat, a explicat: ‘Cel ce m-a vindecat mi-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’ (Ioan 5, 11). Ei l-au întrebat: ‘Cine este acela?’ Dar slăbănogul nu a știut să răspundă cine este omul care l-a vindecat.

Sfinții Părinți ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că cei care invidiau pe Iisus nu erau deranjați atât de mult de faptul că un om paralizat a fost vindecat în zi de sâmbătă, cât de faptul că Iisus a săvârșit minunea vindecării. Invidia lor ascunsă sub paravanul respectării sâmbetei i-a făcut pe ei nemulțumiți de vindecarea slăbănogului.

Oricum, vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că tot timpul trebuie să săvârșim binele, atât în zi de lucru, cât și în zi de sărbătoare. Să arătăm oricând iubire milostivă și ajutorare celor suferinzi, celor bolnavi și celor singuri. De ce? Pentru că oricând arătăm milostivire și bunătate față de cei care au nevoie de ajutorul nostru, noi preamărim pe Dumnezeu Cel milostiv și bun. Iubirea milostivă și smerită a oamenilor față de semenii lor aflați în dificultate este semnul că iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni lucrează prin cei care îi ajută pe alții.

Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile primite

Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin suferință, și anume recunoștința sa, mulțumirea adusă lui Dumnezeu. El nu știa cum se numea omul care i-a zis: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’, dar a simțit că vindecarea lui s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, îndată ce s-a vindecat și a putut umbla, el a mers la templu să mulțumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să-I arate recunoștință sau mulțumire, chiar dacă nu știa cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, în templu, l-a întâlnit pe Cel care l-a vindecat. Însă Acesta îi spune acum: ‘Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău’ (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înțeles că Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret.

După ce a aflat cine l-a vindecat, el a ieșit din templu și a mărturisit în fața iudeilor pe Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunoștința lui față de Dumnezeu și curajul lui de-a mărturisi puterea vindecătoare a lui Iisus. Cu alte cuvinte, acest om paralizat după ce a fost vindecat devine nu numai recunoscător față de Dumnezeu, ci și un mărturisitor al lui Iisus Hristos și al puterii Lui dumnezeiești prin care săvârșește minunile.

Scăldătoarea Vitezda, prefigurarea mântuirii prin lucrarea Bisericii

Sfinții Părinți ai Bisericii spun că îngerul care tulbura apa și făcea ca primul om care se arunca în scăldătoare să fie vindecat era o prefigurare a Tainei Botezului; cu deosebirea însă că în Vechiul Testament harul era dat în arvună, nu în plinătate, pe când, în Biserica lui Hristos, harul iertării și al vindecării de păcate și boli este dăruit în plinătate. Atunci se vindeca numai primul care intra în scăldătoare, acum se vindecă toți care se botează în scăldătoarea sau în apa Botezului. Ei se vindecă de boala păcatului strămoșesc, de toate păcatele și de toate bolile sufletești și trupești dacă au credință puternică. Biserica este noua Vitezdă, spațiul vindecării sau locul ridicării, prin harul vindecător și mântuitor al Sfintelor Taine: a Botezului, a Pocăinței și a Sfântului Maslu, deoarece Biserica este Trupul tainic al lui Hristos Cel răstignit și înviat plin de harul Preasfintei Treimi.

Evanghelia de azi ne arată că este o legătură între păcat și boală, dar și o legătură între suferință și pocăință. Îndelunga suferință a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăință, din care izvora smerită răbdare unită cu nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa: Comentariu la Evanghelia după Ioan, spune că acest om bolnav, adică paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, ne învață multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, adică nu se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu, nu-și blestemă soarta pentru că suferă de mulți ani, ci suferă întru răbdare unită cu nădejde. Deși mulți oameni se aflau în jurul lui și nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalți, nu-i blestemă, nu-i vorbește de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute și nu l-au ajutat, ci suferă întru speranță, rabdă și așteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie și întru speranță, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu și fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca virtute sau lumină a sufletului, adică suferință transformată în pocăință.

Suferința trupului poate schimba și însănătoși sufletul omului în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii

De la acest slăbănog sau paralizat învățăm că putem schimba suferința adusă de boală în pocăință pentru păcate. Cunoscând că în omul paralizat s-a făcut această transformare spirituală a suferinței în pocăință, Mântuitorul Iisus Hristos S-a dus personal la scăldătoarea Vitezda ca să vindece pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Iar după ce bolnavul a fost vindecat, vedemrecunoștința lui față de Dumnezeu și față de omul Iisus Hristos, după ce a trecut prin multă suferință, și a arătat smerenie și speranță întru răbdare. Nu toți oamenii au aceeași putere de a răbda sau de a suferi întru smerenie, însă acest păcătos, care s-a pocăit prin suferință, a fost ales de Hristos Domnul să ne arate că omul bolnav se poate folosi de o suferință a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii. Și chiar dacă omul bolnav nu dobândește imediat sau deloc vindecarea trupului, el poate dobândi vindecarea sufletului de boala păcatului, adică se poate mântui.

Să ne rugăm Domnului Hristos să ajute pe toți cei care suferă să transforme suferința bolii lor în pocăință, iar dacă n-au săvârșit păcate grave, să transforme suferința lor în speranță, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării și a întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat, Duhovnicul și Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

(Sursa: Agentia Basilica)

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a III- a după Paști (a Mironosițelor)

Femeile mironosițe – modele de curaj, credință și evlavie în Biserică

Duminica a III-a după Paști, (a Femeilor Mironosițe)

Mc.15, 43-47, 16, 1-8.

În vremea aceea, venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul lui Iisus. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și l-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus. Și ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic nu au spus, căci se temeau.’

PreaFericitul Parinte DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Duminica a treia după Paști, numită și ‘Duminica Femeilor Mironosițe’, prăznuim potrivit sinaxarului din Penticostar pomenirea femeilor purtătoare de miruri de mare preț care s-au dus să ungă trupul Mântuitorului în ziua Învierii Sale din morți. Tot în această duminică se face pomenire de Iosif cel cu bun chip sau de neam nobil și de Nicodim care au fost martori ai îngropării Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfintele femei mironosițe, dascăli ai Bisericii prin modul lor de a fi credincioase

Această duminică are o semnificație deosebită și pentru că ea ne arată că în Biserică învățăm credința vie nu numai din învățătura Sfinților Apostoli care este fundamentală pentru toți, ci învățăm și din pilda vieții sfinților. De aceea, în Biserică, pe lângă Sfânta Evanghelie și Scrierile Apostolilor mai citim și Viețile Sfinților. Sfintele femei mironosițe din Evanghelia după Sfinții Marcu și Matei sunt mari dascăli ai Bisericii nu atât prin învățătura lor teologică, întrucât ea nu putea fi diferită de cea a Apostolilor, cât prin modul lor de a fi și de a făptui, prin modul lor de a exprima legătura lor de credință și curaj, de smerenie și prețuire față de Mântuitorul Cel răstignit și înviat din morți.

Sfinții Părinți ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, compară curajul femeilor mironosițe cu teama prea mare a Apostolilor. Pe când ucenicii Apostoli erau adunați și încuiați în casă de frica iudeilor, dis-de-dimineață, la revărsatul zorilor, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosie, și Salomeea au cumpărat aromate sau miresme ca să ungă trupul Mântuitorului după tradiția iudeilor. Evanghelia după Sfântul Marcu ne arată că în sufletul acestor femei iubirea sau prețuirea față de Hristos era mai tare decât teama de primejdie, ele aveau un curaj deosebit, pe care în dimineața Învierii lui Hristos nu l-au avut ucenicii Săi.

Ungerea trupului mort cu aromate semnifica dorința de a împiedica descompunerea acestuia

Mironosițele sunt femei credincioase care L-au admirat și L-au prețuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar unele dintre ele au văzut răstignirea Lui și au plâns pentru suferințele Lui. De aceea, cu multă duioșie și mult respect, dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, care urma după sâmbătă, au mers ele la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos ca să împlinească ceea ce a început să facă Iosif din Arimateea și Nicodim, și anume ungerea cu aloe și cu smirnă a trupului Mântuitorului, ele aducând acum miruri de mare preț pentru a cinsti după obicei pe Iisus Domnul Cel îngropat, și, în același timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea trupului Său.

Învierea Domnului, trecerea Sa la viața cerească

Spre surprinderea acestor femei curajoase, Cel ce trebuia uns cu miruri de mare preț a înviat din morți, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. De ce? Fiindcăînvierea lui Hristos nu este revenire la viața biologică marcată de compunere și descompunere, ci învierea Domnului este trecere la viața cerească, la viața veșnică, la viața fără de moarte și fără de stricăciune, cum ne arată cântările ‘Duminicii Femeilor Mironosițe’.

Aceste femei sunt pline de curaj, pentru că dragostea și respectul lor față de Hristos le-au întărit sufletește. Când iubești pe cineva, când prețuiești pe cineva, găsești și timpul necesar, și curajul necesar de a înfrunta dificultăți și obstacole pentru a ajunge la persoana iubită și prețuită. În dimineața Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, femeile mironosițe au fost cele mai curajoase ființe umane dintre toți oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Dis-de-dimineață, pe când se revărsau zorile sau pe când răsărea soarele, femeile mironosițe, înfruntând întunericul și teama că li se poate întâmpla ceva neprevăzut, întrucât mormântul fusese sigilat și păzit de către ostașii romani, aveau o altă preocupare, și anume se întrebau între ele: cine ne va prăvăli piatra de pe mormânt? Deoarece piatra era mare și grea, grija lor era firească. Dar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că îndată după ce și-au exprimat această grijă sau preocupare, ridicându-și ele privirea spre locul unde se afla mormântul, au văzut piatra răsturnată. Cu toate că nu era acolo nici un bărbat puternic ca să le dea o mână de ajutor, pentru dragostea, îndrăzneala, curajul și prețuirea lor față de Hristos, s-a făcut o minune. Și anume un înger al lui Dumnezeu a coborât din cer și a răsturnat piatra de la ușa mormântului, a prăvălit-o nu ca să învieze Hristos, pentru că El înviase deja nestricând pecețile mormântului după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să-i strice fecioria ei și după cum a intrat prin ușile încuiate după Înviere. Îngerul a prăvălit piatra de pe mormântul Mântuitorului deja înviat din morți pentru ca ele să poată vedea mormântul gol. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeile mironosițe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat și acolo au întâlnit un înger care era îmbrăcat în veșmânt alb ca un tânăr și care le-a spus: ‘Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-¬au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea.’ (Mc. 16, 6-7)

Dragostea și curajul mironosițelor au fost răsplătite cu bucuria de a se întâlni cu Însuși Hristos Cel înviat

Ele au ieșit din mormântul Domnului cu spaimă și cu teamă multă, spune Evanghelia după Marcu, și nu au spus nimănui nimic. Iar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel înviat din morți le-a întâmpinat și le-a zis: ‘Bucurați-vă, nu vă temeți!’ (Matei 28, 9). Cu alte cuvinte, dragostea lor, prețuirea lor, curajul lor și credința lor că El a înviat au fost răsplătite cu bucuria de¬a se întâlni cu Însuși Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți. Iar această întâlnire a femeilor mironosițe cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți a confirmat ceea ce îngerul le-a spus, și anume Evanghelia Învierii sau vestea cea bună a Învierii. Îngerul le-a spus: ‘Nu este aici. A înviat’ (Matei 28,6). Sfântul Evanghelist Matei spune că în momentul în care ele s-au întâlnit cu Iisus Cel înviat, El le-a spus ‘Bucurați-vă. Nu vă temeți’, iar ele s-au închinat Lui până la pământ și au cuprins picioarele Lui.

Mironosițele, apostoli către Apostoli

Prin această atitudine a lor atât de evlavie, de respect, de prețuire, de dragoste pentru Hristos, cât și prin faptul că au crezut fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului privind modul învierii lui Hristos, femeile mironosițe devin învățătoare ale Bisericii, ele devin apostoli către Apostoli. Adică ele au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimiși de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui și învierea cea de obște. Îngerul le-a binevestit lor, iar ele au binevestit ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos taina, adevărul și bucuria Învierii lui Hristos. Femeile mironosițe sunt cele dintâi ființe umane care mărturisesc Învierea Mântuitorului, iar modul în care Hristos Domnul le răsplătește evlavia și credința lor este minunat. El le dăruiește bucurie din bucuria Învierii Sale. Vedem aici taina Bisericii. Femeile mironosițe devin icoana Bisericii plină de evlavie față de Hristos și plină de credință că Hristos Cel înviat din morți este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evanghelia Învierii binevestită de către înger și au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosițe s-au împărtășit apoi cu bucurie de prezența lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care le-a întâmpinat pe cale. Cine crede în Hristos și Îl iubește pe El se întâlnește cu El. Întâlnirea aceasta cu Hristos Cel înviat o trăim și noi când sărutăm icoana Învierii Sale din biserică, în fiecare duminică, și când ne împărtășim cu El din Sfântul Potir. Ne împărtășim cu El din‘locul unde au stat picioarele Lui’, adică din Sfântul Altar unde se pregătește și se sfințește Euharistia. Femeile mironosițe ne arată cum trebuie să-L primim sau să-L întâmpinăm pe Hristos Cel înviat, și anume cu metanie până la pământ. De la ele au învățat slujitorii Sfântului Altar ca atunci când intră în Sfântul Altar să se închine până la pământ, ca și când ar cuprinde picioarele Mântuitorului Iisus Hristos simbolizat prin masa Sfântului Altar pe care se află tot timpul Evanghelia Sa, Crucea Sa și Euharistia Sa (Trupul și Sângele Său), în care se exprimă iubirea Sa jertfelnică pentru Dumnezeu și pentru oameni. De la femeile mironosițe învățăm, așadar, cum să ne comportăm în biserică când ne întâlnim cu Hristos Cel înviat din morți. Ele nu au zis nimic, ci doar s¬au închinat și au cuprins picioarele Lui în semn de evlavie, de respect și de prețuire multă. Când noi ne împărtășim cu Hristos Cel înviat din morți prezent în Sfântul Potir, atunci repetăm gestul femeilor mironosițe, întrucât ne apropiem de Hristos cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.

Când oamenii nu ne mai ajută, Dumnezeu trimite îngeri să ne ajute

Când mergeau ele spre mormânt, femeile mironosițe se întrebau: ‘Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?’ (Marcu 16, 3) Evanghelia ne-a arătat cum a răspuns Dumnezeu la întrebarea lor.

Când există în viața noastră momente de singurătate, de neajutorare, când nu mai putem conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar trebui sau ar putea să ne ajute nu o fac, numai nădejdea în Dumnezeu și iubirea față de Hristos pot deveni izvor minunat de putere. Adesea, când nu se mai găsesc oameni care să ne ajute, ne ajută chiar îngerii lui Dumnezeu. Ei ne scot tainic dintr-o situație dificilă sau dintr-o încercare grea dacă nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu și dacă ne rugăm cu evlavie lui Hristos. Femeile mironosițe reprezintă puterea credinței în Hristos și a iubirii față de Hristos, iubire mai mare decât orice calcul de ajutor omenesc din lumea aceasta. Ele reprezintă credința Bisericii care își pune mai mult nădejdea în ajutorul dumnezeiesc decât în ajutorul omenesc.

De aceea, se cuvine ca în această zi a ‘Duminicii Femeilor Mironosițe’ să ne aducem aminte de toate femeile care din timpul Apostolilor până astăzi au arătat credință, prețuire și evlavie pentru Hristos.

Femeile mironosițe – modele pentru toate femeile credincioase dedicate slujirii lui Dumnezeu și oamenilor

Femeile mironosițe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credința, curajul și jertfelnicia lor au devenit mucenițe, mărturisind pe Hristos Cel răstignit și înviat, au devenit cuvioase maici din mănăstiri și harnice mame creștine din familie, care au dat naștere copiilor și i-au crescut în credința lui Hristos binevestind în casă, în familie, că Hristos Cel răstignit și înviat, adesea, în mod neașteptat, Se întâlnește cu noi și devine viața vieții noastre, El Cel ce a biruit păcatul, iadul și moartea și ne-a dăruit arvuna vieții veșnice. Cunoaștem numele unor femei mironosițe din Noul Testament, și anume: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, soția lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Salomeea, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul și pe Sfinții Apostoli în lucrarea lor sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele au ajutat cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor și a hainelor, adesea în călătoriile pe care Mântuitorul și ucenicii Săi le-au făcut în Țara Sfântă. Ele sunt icoana femeilor credincioase, care susțin financiar sau cu munca lor construcția de biserici, împodobirea lor, ajutorarea săracilor, a copiilor orfani, a bătrânilor, a bolnavilor. Deși în Evanghelii ele nu apar totdeauna în prim-plan, totuși Evangheliile le menționează. Ele, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, singurul dintre Apostoli care a mers cu Hristos până la cruce, au văzut patimile, suferințele și moartea Mântuitorului. De aceea, ele s-au învrednicit să fie primele care l-au întâlnit pe Hristos Cel înviat, după cum primul dintre ucenici care a intrat în mormântul Domnului înviat din morți a fost Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Domnului.

Femeile mironosițe reprezintă, de asemenea, pe toate femeile care dis-de-dimineață, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos și-I cer ajutor să prăvălească atâtea ‘pietre grele ale vieții’ de pe inima sau sufletul lor. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea crește copiii în credință, pentru a fi soții credincioase în familie și femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinței, deoarece aromatele de mare preț pe care femeile credincioase le aduc lui Hristos sunt bogăția și valorile credinței în Hristos, bogăția spiritualității sau a legăturii omului cu Dumnezeu, adică darurile Duhului Sfânt ca arvună a bunătăților veșnice din Împărăția Preasfintei Treimi.

Femeile mironosițe reprezintă și pe acele femei care au devenit, prin lacrimi de pocăință și prin multă rugăciune, prin nevoință și prin slujbe dis-de-dimineață în biserică, maici monahii născătoare de virtuți ale credinței creștine. Așadar, ca femei credincioase, ele reprezintă deodată mamele din familii și maicile și surorile din mănăstiri. Ele reprezintă și pe femeile care arată milă față de cei îndoliați, față de cei întristați, față de cei ce sunt în pragul stricăciunii vieții din cauza păcatului și a morții. Există, în acest sens, o mulțime de femei credincioase care veghează la căpătâiul bolnavilor în spitale, o mulțime de profesoare de religie, o mulțime de asistente medicale, de asistente sociale, o mulțime de femei care lucrează în instituții de cultură și de solidaritate socială purtând în sufletul lor și arătând în jurul lor lumina și bucuria Învierii lui Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să învățăm de la femeile mironosițe curajul de a-L căuta pe Hristos, credința puternică în Învierea Lui și bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică și sărbătoare spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin! (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 18 aprilie 2010).

(Sursa: Agentia Basilica)