Pastorală de Sfintele Paşti 2016 a Patriarhului României Ucenicii lui Hristos – Martori şi vestitori ai Învierii Lui

Daţi click aici dacă doriţi să descărcaţi documentul în format pdf Pastorala de Sfintele Pasti 2016

Pastorală de Sfintele Paşti 2016 a Patriarhului României

Ucenicii lui Hristos – Martori şi vestitori ai Învierii Lui

 „şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim,

în toată Iudeea şi în Samaria

şi până la marginea pământului!”

(Fapte 1, 8)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La începutul activităţii Sale mesianice, Domnul nostru Iisus Hristos a ales 12 ucenici sau discipoli, apoi i-a învăţat prin cuvânt, prin exemplu personal şi prin lucrările minunate săvârşite de El, cum să binevestească oamenilor Evanghelia Îm­părăţiei cerurilor. Desigur, Domnul Iisus a fost urmat de mai mulţi ucenici, dar cei 12 formau nucleul sau soborul de bază şi permanent al ucenicilor lui Iisus, iar cifra 12 avea şi valoare simbolică, în sensul că ea reprezenta cele 12 seminţii ale poporului evreu. Cei 12 ucenici ai Domnului se numeau: Simon, căruia i-a zis Petru, Andrei, fratele lui, Iacov (cel bătrân), Ioan, Filip, Bartolomeu (zis şi Natanael), Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Simon numit Zilotul, Iuda al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut trădător (cf. Luca 6, 13-16). Continue reading Pastorală de Sfintele Paşti 2016 a Patriarhului României Ucenicii lui Hristos – Martori şi vestitori ai Învierii Lui

Duminica a VI-a din Postul Mare (Duminica Floriilor) – De la Ierusalimul pământesc la Ierusalimul ceresc – † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a VI-a din Postul Mare

Duminica Floriilor

Ioan 12, 1-18

“Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.”Sfânta Evanghelie din Duminica Floriilor, care încheie Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti, a fost rânduită de Biserică spre a fi citită în ziua sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, praznic numit în popor şi Duminica Floriilor. În această Evanghelie se pomeneşte mai întâi de mirul de mare preţ al recunoştinţei Mariei faţă de Iisus pentru învierea din morţi a fratelui ei, Lazăr din Betania, care era prieten al Domnului Iisus Hristos.În al doilea rând, vedem în Evanghelia de astăzi că Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim este o sărbătoare a biruinţei Sale asupra morţii lui Lazăr şi o prefigurare sau anticipare a biruinţei Sale asupra propriei Sale morţi, prin învierea Sa din morţi.În al treilea rând, această sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim este o deschidere spre Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, pătimiri sufleteşti pricinuite de învinuirile mincinoase ale mai-marilor cărturarilor şi fariseilor care Îl invidiau şi Îl urau, dar şi pătimiri pricinuite trupului Său prin umilirile şi lovirile dureroase pe care le îndură ca urmare a judecăţii nedrepte a lui Ponţiu Pilat şi a brutalităţii violente a soldaţilor romani. Textul Evangheliei din această zi prevesteşte şi conflictul dintre Iisus şi căpeteniile cărturarilor şi fariseilor care, în taină, s-au hotărât să-L omoare pe El şi pe Lazăr, deoarece mulţi iudei credeau în Iisus mai ales după ce El a înviat pe Lazăr, cel mort de patru zile.Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc prefigurează intrarea Sa în Ierusalimul ceresc, după ÎnviereEvanghelia evidenţiază faptul că intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim a fost prezisă cu multe veacuri înainte de către prooroci (cf. Isaia 62, 11), îndeosebi de proorocul Zaharia, prin cuvintele:“Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9).Evanghelia ne mai spune că, numai după ce Hristos S-a preaslăvit prin Învierea Sa din morţi şi prin Înălţarea Sa la ceruri, ucenicii Săi au înţeles că Intrarea Sa triumfală în Ierusalim nu era ceva întâmplător, ci în evenimentul respectiv se împlinea un plan al lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că între evenimentul Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc şi preamărirea Sa cerească după Înviere există o legătură tainică. Mai precis, Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc prefigura sau anticipa trecerea Lui prin suferinţă şi moarte, iar apoi Intrarea Sa cu trupul înviat în Ierusalimul ceresc, adică în slava Preasfintei Treimi. De aceea, Intrarea Domnului Iisus în Ierusalimul pământesc va fi urmată de trecerea Lui prin suferinţă şi moarte.Acest adevăr îl descoperă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos când explică de ce Maria, sora lui Lazăr, a turnat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”. În acest sens, trebuie precizat că Maria din Betania, sora lui Lazăr, care toarnă mir de mare preţ pe picioarele lui Iisus şi le şterge cu părul capului ei, nu este aceeaşi femeie cu femeia păcătoasă din Nain, despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca (cap. 7, 36-50), întrucât în Nain femeia păcătoasă adăuga la mirul de mare preţ lacrimile pocăinţei pentru păcatele ei, pe când mirul de mare preţ al Mariei din Betania era ofrandă de mulţumire adusă lui Iisus pentru învierea lui Lazăr şi prevestire a morţii şi îngropării lui Iisus Însuşi.Mirul de mare preţ, gest profetic pentru îngroparea DomnuluiTotuşi, gesturile celor două femei amintite mai sus au în comun recunoştinţa: în Betania, recunoştinţă pentru învierea lui Lazăr; în Nain, recunoştinţă pentru iertarea păcatelor pe care Hristos o dăruieşte femeii păcătoase, ca urmare a pocăinţei şi a dorinţei ei de a-şi schimba viaţa trăită în păcate.Când Iuda Iscarioteanul, lacom de bani şi viclean, a spus că trebuia vândut acest mir scump pentru a ajuta săracii, Mântuitorul Iisus Hristos îi răspunde: “Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (cf. Marcu 14, 3-8, Ioan 12, 1-8). Adică, nu Mă aveţi tot timpul prezent cu trupul acesta care poate fi uns cu mir de mare preţ înainte de a fi îngropat.De fapt, Maria, sora Martei şi a lui Lazăr din Betania, prin gestul ei a arătat recunoştinţă faţă de Iisus şi, totodată, prin inspiraţia Sfântului Duh, ea prevestea moartea şi îngroparea lui Iisus. Totuşi, numai Mântuitorul Iisus Hristos descoperă acest gest al Mariei ca având o semnificaţie mai profundă decât aceea a recunoştinţei ei faţă de El.Mirul de mare preţ al Mariei – simbol al Sfântului şi Marelui Mir din BisericăMirul de mare preţ folosit de Maria, sora lui Lazăr, pentru a unge picioarele Mântuitorului Iisus Hristos, Care va trece prin suferinţă şi moarte pentru a învia din morţi, era şi o preînchipuire a Sfântului şi Marelui Mir compus din multe mirodenii şi sfinţit de către Sinodul unei Biserici Ortodoxe Autocefale, prezidat de întâistătătorul acelei Biserici. El este folosit la sfinţirea unei biserici noicând se unge cu el mai întâi Sfânta Masă din Sfântul Altar, care reprezintă mormântul îngropării şi Învierii lui Hristos, şi apoi toată biserica. De aceea, când arhiereul cădeşte Sfânta Masă din Altar, spune: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, toate umplându-le, Hristoase Dumnezeule, Cel ce eşti necuprins”. Iar în altă rugăciune se spune: “Mormântul Tău, (este) izvorul Învierii noastre”. Cu Sfântul şi Marele Mir se mai unge spre sfinţire Antimisul, adică o icoană de pânză pe care este pictată sau imprimată punerea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos, ca moment premergător al Învierii Sale din morţi. Cu Sfântul şi Marele Mir sunt unşi de către preot şi cei botezaţi (Taina Mirungerii), rostindu-se formula: “Pecetea darului Duhului Sfânt!” Vedem deci că Sfântul şi Marele Mir exprimă iubirea jertfelnică a lui Hristos ca legătură tainică dintre Moartea şi Învierea Lui şi ca lucrare harică pentru sfinţirea vieţii Bisericii în calitatea ei de Trup Tainic al lui Hristos plin de Duhul Sfânt.Adevărul că ungerea cu mir de mare preţ a picioarelor Mântuitorului era o prevestire a morţii şi îngropării Sale a fost confirmat când un fruntaş al iudeilor, pe nume Nicodim, împreună cu Iosif din Arimateea, a uns cu amestec de smirnă şi aloe trupul lui Hristos, pentru îmbălsămare şi ca semn de preţuire pentru El.Evenimentul învierii lui Lazăr intensifică, pe de o parte, iubirea evreilor simpli şi smeriţi faţă de Iisus, iar pe de altă parte, ura fariseilor şi cărturarilor faţă de ElÎn timp ce poporul simplu, având cuget curat şi smerit, Îl iubeşte mai mult pe Mântuitorul Iisus Hristos după ce a înviat pe Lazăr din morţi, cei mai mulţi cărturari şi farisei sporeau în invidia şi ura lor faţă de El. Cu cât Iisus săvârşea mai multe minuni, vindecând pe cei bolnavi sau chiar înviind din morţi pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi apoi pe Lazăr din Betania, cu atât creştea mai mult ura celor care-L invidiau pe El. Deci vedem aici o tensiune şi o confruntare între iubirea milostivă a lui Hristos faţă de oamenii suferinzi, pe de o parte, şi invidia mai-marilor fariseilor şi cărturarilor faţă de El, pe de altă parte. Conflictul se intensifică sau sporeşte mai ales după ce Lazăr din Betania a fost înviat din morţi de către Iisus. În acest sens, Evanghelia ne arată că unii cărturari şi farisei, robiţi de invidie şi mânie, considerau că împreună cu Iisus ar trebui ucis şi Lazăr, pentru a nu mai fi o mărturie vie a puterii dumnezeieşti şi vindecătoare a lui Iisus. Această stare arată, de fapt, cum creşte sau se amplifică întunericul păcatului, al răutăţii şi al patimilor omeneşti egoiste, pentru a respinge lumina harului dumnezeiesc lucrător în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.Intrarea Domnului în Ierusalim aduce bucurie poporului credincios care iubeşte pe IisusDeşi Mântuitorul Iisus Hristos intră triumfal în Ierusalim, El merge totuşi spre suferinţă şi moarte, pentru ca, prin Sfintele şi mântuitoarele Sale Patimi sau Pătimiri, să vindece patimile omeneşti egoiste, întunecate şi ucigătoare de iubire şi de viaţă, adică: invidia cărturarilor şi fariseilor, lăcomia de bani şi trădarea lui Iuda, frica prea mare a lui Petru, laşitatea lui Pilat, violenţa soldaţilor romani, ignoranţa gloatelor folosite de conducători cu viclenie, şi altele în care se manifestă natura omenească bolnavă de păcat.Pe de altă parte, Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim aduce bucurie poporului evreu simplu şi smerit, care primeşte pe Iisus Cel milostiv ca fiind deja biruitor asupra morţii prietenului său Lazăr şi prevestind, de asemenea, biruinţa Sa asupra propriei Sale morţi, pricinuită de răutatea şi nedreptatea oamenilor robiţi de păcate.Prin intrarea Sa în Ierusalim, Domnul Iisus Hristos împlineşte un plan al lui Dumnezeu-Tatăl, şi anume planul de mântuire a întregii omeniri, arătându-ne că nu se poate ajunge la Înviere fără Cruce. Nimeni nu poate, în lumea aceasta bolnavă de păcat şi moarte, să ajungă la biruinţă fără lupta cu păcatul, care este germenele morţii. De aceea, în ultima săptămână dinainte de Sfintele Paşti, săptămână distinctă de Postul cel de patruzeci de zile al Sfintelor Paşti, Biserica intensifică postul şi rugăciunea, dar nu doar un post de pocăinţă ca postul din timpul celor patruzeci de zile, ci şi un post al împreună-pătimirii noastre cu Hristos, pentru ca împreună cu El să şi înviem, să fim biruitori. De aceea, în noaptea de Paşti, Biserica poate cânta: “Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat”. Deci, când ascultăm cu evlavie tot ce spun Evangheliile despre faptele petrecute şi cuvintele Mântuitorului rostite în zilele dinainte de moartea Sa, trăim şi noi oarecum clipele acelea pe care le-a trăit Hristos Domnul. Acum le trăim împreună cu El în Duhul Sfânt, ca interiorizare a suferinţei Crucii Lui, pentru a ajunge şi noi la bucuria Învierii Lui. În Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să ne gândim şi la păcatele noastre, prin care am răstignit, adesea, iubirea lui Hristos pentru semenii noştri, pe care i-am făcut să sufere din cauza păcatelor noastre. În acest sens, Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului este o săptămână în care cerem iertare Mântuitorului Iisus Hristos pentru toate relele pe care le-am făcut, pricinuind supărare şi suferinţă altora. Să ne rugăm Lui, Celui mult-răbdător şi întru totul smerit, să ne dăruiască puterea de-a birui patimile rele din noi: ura, mânia, lăcomia, trădarea, viclenia, duplicitatea, pentru a primi şi cultiva în sufletul nostru smerenia, iubirea, răbdarea şi sfinţenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos ne ajută să înţelegem şi să simţim că nu e suficient să avem multe cunoştinţe teologice teoretice despre Hristos, ci trebuie să cerem şi ajutorul lui Iisus Hristos pentru a trăi Evanghelia Lui aşa cum ne-o cere El.Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, care precede sărbătoarea Învierii Sale, este ultima săptămână de pregătire pentru cei care încă nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit. E bine ca cei care nu s-au spovedit şi împărtăşit până acum să o facă mai ales în Sfânta şi Marea Joi; nu în noaptea de Paşti, deoarece Sfânta şi Marea Joi este ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a instituit Cina cea de Taină, zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor” şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”.Ramurile înverzite şi florile din Duminica Floriilor sunt simbolul virtuţilor din suflet adunate în timpul Postului Sfintelor PaştiDuminica Intrării Domnului în Ierusalim este şi o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea fiind, într-un fel, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei iubirii smerite şi jertfelnice a lui Hristos-Dumnezeu asupra păcatului şi asupra morţii, iubire mai tare decât răutatea izvorâtă din ură şi invidie, trădare şi laşitate, din lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare, precum şi din violenţă ucigaşă.De ce purtăm în această zi ramuri înverzite de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini ramuri verzi de copaci (mai ales salcie) şi flori pentru că ele simbolizează florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, fiind timpul totalei participări mistice sau tainice a creştinilor ortodocşi la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, pentru ca noi oamenii să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit odinioară răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului, şi anume: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului. Toate acestea sunt florile iubirii smerite şi sfinte a creştinului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Florile duhovniceşti cultivate în timpul postului sunt aduse lui Dumnezeu ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii lui Hristos, cu harul Duhului Sfânt.Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie smerită, să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalim, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, aducându-ne pace şi bucurie,spre slava Lui şi mântuirea noastră. Amin!

 

Parohia Iancu Vechi-Mătăsari – Seară duhovnicească, 21 aprilie 2016

Comitetul de doamne al parohiei a organizat joi, 21 aprilie 2016, la de la ora 18:30, după slujba Paraclisului Maicii Domnulu, o seară duhovnicească cu tema Credinţă şi Viaţă.

Cu acest prilej, grupul coral mixt Vox Coelestis al parohiei şi actriţa Ana Calciu au susţinut împreună un program de cântări corale şi poezie religioasă specifice postului Sfintelor Paşti.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Parohia Sf. Pantelimon, Foișorul de Foc – Cartea vie din grădină

Departamentul pentru copii și tineret a organizat în data de 10 aprilie 2016, pentru copiii și tinerii din parohie o bibliotecă în aer liber. Evenimentul s-a desfășurat în Grădina Ateneului Sfântului Pantelimon. Oaspete de onoare a fost Mimea Dimofte, fost deținut politic.

Duminica a V-a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca) – Iubirea faţă de Dumnezeu ne aduce iertare de păcate – † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a V-a din Postul Mare

(a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Marcu 10, 32-45

“În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: Iată, ne ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la dânsul Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, şi I-au zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez, vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.”Luca 7, 36-50“În vremea aceea, unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: “Simone, am să-ţi spun ceva”. “Învăţătorule, spune”, zise el. “Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Simon, răspunzând, a zis: “Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Iar El i-a zis: “Drept ai judecat”. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: “Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” Şi a zis ei: “Iertate îţi sunt păcatele”. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: “Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” Iar către femeie a zis: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.””

† DANIEL,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evangheliile rânduite de către Biserică pentru a fi citite în duminica a V-a sunt ca o lumină pentru sufletul nostru în această perioadă a Postului Mare. Avem două citiri din Evanghelie care se explică în felul următor: până în secolul al XI-lea, în duminica a V-a din Post nu era pomenită şi Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ci era o duminică în care accentul se punea pe smerenie. De aceea, prima Evanghelie, cea după Sfântul Evanghelist Marcu (10, 32-45), ne arată cererea celor doi ucenici ai Domnului Hristos, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, de-a sta unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui, în slava Lui, tocmai în momentul în care Mântuitorul vorbea despre viitoarele Sale pătimiri, şi anume că Fiul Omului va fi dat pe mâna păgânilor şi pe mâna mai-marilor cărturarilor şi fariseilor care Îl vor batjocori, Îl vor omorî, iar El, Fiul Omului, va învia a treia zi.Dorinţa de slavă a ucenicilor este temperată de smerenia DomnuluiDeşi vorbea despre suferinţă şi moarte, doi dintre ucenicii Săi I-au cerut ca unul să stea de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga Lui întru slava Lui, ceea ce, desigur, a mirat şi a supărat pe ceilalţi ucenici, deoarece li se părea prea mare dorinţa de slavă şi prea puţină smerenia pe care ar fi avut-o în sufletul lor fraţii Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi întreabă: “Puteţi voi oare să beţi paharul pe care-l beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Iar ei, neînţelegând suficient de bine la ce se referă Mântuitorul, au răspuns cu entuziasm: Putem!Atunci Mântuitorul a profeţit că, într-adevăr, ei vor bea paharul pe care-l va bea El şi se vor boteza cu botezul cu care Se va boteza El, şi anume vor trece prin suferinţe (iar Sfântul Apostol Iacov va trece şi prin încercarea mare a mărturisirii credinţei cu preţul muceniciei). Paharul suferinţei şi botezul sângelui despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi prefigurează în ele taina săptămânii Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, Biserica a rânduit să menţină lectura veche din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, lectură care vorbeşte despre Pătimirile viitoare ale Mântuitorului, Răstignirea şi Moartea Sa, dar şi despre Învierea Sa.Totuşi, pentru cinstirea Sfintei Maria Egipteanca, a fost adăugată şi o lectură din Evanghelia după Luca, unde se vorbeşte de femeia păcătoasă care plângea pentru păcatele ei şi care a primit iertare de la Mântuitorul Iisus Hristos. De fapt, Evanghelia aceasta se citeşte la ziua de pomenire a unei cuvioase. Deci există o legătură între pocăinţa din Evanghelia a doua, cea după Luca, şi pocăinţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Această alegere se explică prin faptul că Biserica a păstrat din Evanghelia după Marcu îndemnul Mântuitorului la smerenie, zicând: Puteţi bea paharul pe care Eu îl beau, puteţi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu (adică cu botezul sângelui sau al muceniciei), dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit (Marcu 10, 40), adică aceasta va fi un dar din partea lui Dumnezeu Tatăl.Logica puterii şi logica slujiriiPrin această precizare, Mântuitorul deschide minţile ucenicilor Săi şi continuă zicând: “Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească”. Astfel, Mântuitorul răstoarnă sau schimbă logica lumească a stăpânirii asupra altora prin logica sfântă a slujirii celor mai mici ca rang şi autoritate.Deci Mântuitorul inversează logica puterii ca folosire a altora în interes propriu, într-o logică a dăruirii de sine altora. Dacă eşti mai mare într-o comunitate trebuie să ai grijă de viaţa celorlalţi, de mântuirea celor mulţi. Vedem deci că Mântuitorul îndeamnă pe ucenicii Lui să nu caute slavă, spre deosebire de alţii, prin superioritate impusă, ci să caute slujire sfântă, smerită, să nu caute o putere care domină, ci să promoveze o iubire care slujeşte, care ajută pe alţii să crească spiritual în iubire smerită, ca să dobândească mântuirea sau unirea cu Dumnezeu Cel smerit şi milostiv. Deci Biserica a păstrat lecturile vechi din tradiţia ierusalimiteană a Postului Mare şi a adăugat pe parcurs o semnificaţie în plus la unele duminici, cum au fost şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, şi anume aceea de a ne îndemna şi mai mult la sporirea vieţii duhovniceşti.Perioada Postului Mare, şcoală a pocăinţei şi a smerenieiCeea ce leagă cele două Evanghelii de astăzi este smerenia. Smerenia pe care Mântuitorul o recomandă ucenicilor Săi, atât prin pilda vieţii Sale, cât şi prin cuvântul Său, precum şi smerenia femeii păcătoase care îşi plânge păcatele, pentru a se elibera de ele.Ridicarea sufletului din moartea păcatului se face prin smerenie şi pocăinţă, adică prin lacrimile pocăinţei. Atât Evanghelia de astăzi cât şi pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca au ca scop comun îndemnul la pocăinţă, la pregătire pentru înviere spirituală, la curăţirea de păcate prin Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei şi a primirii iertării păcatelor.În mod deosebit, din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca reţinem că Mântuitorul Iisus Hristos, ca dumnezeiesc duhovnic, are o altă gândire decât gândirea oamenilor obişnuiţi. Simon fariseul care L-a invitat pe Mântuitorul Iisus Hristos în casa Lui, când a văzut că femeia păcătoasă plânge şi şterge cu părul capului ei picioarele Mântuitorului şi le unge cu mir de mare preţ, gândea în inima sa, cum zice Evanghelia, adică în cugetul său, că dacă Iisus ar fi prooroc ar şti ce fel de femeie este această femeie păcătoasă.Numai Iisus, Dumnezeu-Omul, cunoaşte omul în realitatea lui adâncă şi în vocaţia lui ultimăDeci, pe lângă faptul că Simon fariseul osândea pe această femeie păcătoasă, care nu avea nume bun, el judeca indirect şi pe Mântuitorul Iisus Hristos, reproşându-I că nu ar cunoaşte ce fel de femeie este ea. Simon cunoştea faptul că ea este o femeie păcătoasă, întrucât reputaţia ei negativă nu era ascunsă nimănui. Iisus Domnul însă cunoştea mai mult şi mai bine decât Simon. Mântuitorul cunoştea nu doar faptele rele sau păcatele femeii, ci şi sincera ei dorinţă de schimbare a vieţii sale păcătoase, pocăinţa ei sinceră pentru a se elibera de un trecut apăsător, de o conştiinţă încărcată de mulţimea păcatelor. Nu ştim ce gândea femeia păcătoasă care-şi plângea păcatele, pentru că gândul ei se exprima în lacrimi şi în gesturi smerite de pocăinţă, dar şi în gesturi de preţuire şi respect profund faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. Putem presupune că ea auzise de Iisus Cel milostiv Care vindecă oamenii, îi iartă şi îi recuperează, îi vindecă sufleteşte şi trupeşte, le redă demnitatea şi speranţa mântuirii. Numai aşa se explică faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, la sfârşitul Evangheliei de astăzi, îi spune femeii păcătoase: “Iertate îţi sunt păcatele tale!”, iar apoi adaugă: “Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit!” Hristos Domnul nu a spus: pocăinţa ta te-a mântuit, ci credinţa ta te-a mântuit. Aşadar, pocăinţa este foarte valoroasă şi necesară numai dacă izvorăşte din credinţă, şi anume din credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu Care poate ierta păcatele. Deci, prin pocăinţa ei sinceră şi smerită, femeia păcătoasă mărturisea implicit şi faptul că Iisus Domnul poate ierta păcatele şi că, de fapt, El nu este simplu om, ci este Dumnezeu-Omul, Care a venit să ierte păcatele oamenilor, să-i mântuiască, să le schimbe viaţa, din viaţă căzută în păcat într-o viaţă sfântă plină de virtuţi.Cinstirea adusă Mântuitorului Hristos de femeia păcătoasă este mult mai mare decât atenţia acordată Lui de Simon fariseulMântuitorul Iisus Hristos, cunoscător şi al gândurilor oamenilor, nu doar al faptelor acestora, zice:“Simone, un cămătar avea doi datornici. Unul îi datora 500 de dinari, o sumă imensă, şi altul 50, şi i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult pe cel care le-a iertat datoria?” Desigur, era logic şi era evident răspunsul lui Simon, şi anume: cel care a fost mai datornic şi căruia i s-a iertat datoria, acela va iubi mai mult pe cel care l-a iertat. Cu alte cuvinte, cel care datora 500 de dinari, acela va iubi mai mult pe cămătarul care i-a iertat datoria. Apoi Mântuitorul continuă acest dialog duhovnicesc cu Simon fariseul, care se considera mai bun, mai drept decât alţii, spunându-i: Tu M-ai invitat la tine, dar nu ai respectat tradiţia iudaică, nu Mi-ai dat apă să mă spăl pe mâini şi pe picioare, iar femeia aceasta Îmi spală picioarele cu lacrimile ei şi le şterge cu părul capului ei şi varsă mir de mare preţ pe picioarele Mele. Cu alte cuvinte, deşi tu o consideri păcătoasă, ea Mă cinsteşte pe Mine mai mult decât Mă cinsteşti tu, deşi tu eşti gazdă. Desigur, lipsa de răspuns a lui Simon fariseul sau tăcerea lui arată că el a înţeles mustrarea înţeleaptă, dar directă, pe care Mântuitorul i-a adus-o.După ce-l învaţă pe Simon fariseul să fie smerit şi să nu judece repede pe alţii, Mântuitorul Iisus Hristos, apreciind pocăinţa femeii păcătoase, îi spune: “Iertate sunt păcatele tale”, ceea ce a surprins pe cei prezenţi, deoarece numai Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Şi El apoi i-a zis ei:“Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!” Din Evanghelia iertării femeii păcătoase vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos recuperează pe cei pierduţi, ridică pe cei căzuţi şi dăruieşte iertare şi demnitate celor care sunt aspru judecaţi şi dispreţuiţi de cei ce se consideră mai buni şi mai drepţi decât alţii. Trebuie precizat că atunci când Mântuitorul spune despre această femeie “i s-a iertat mult acesteia pentru că a iubit mult”, El nu se referă la iubirea pătimaşă a femeii păcătoase, ci la iubirea ei smerită ca recunoştinţă pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce poate ierta păcatele şi vindeca sufletele celor pocăiţi.Vedem din Evanghelia de astăzi că orice om căruia i s-a iertat mult de către Dumnezeu trebuie să iubească mult pe Dumnezeu, pentru că iertarea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte este expresia iubirii Lui infinite pentru noi, milostivirea Sa pentru noi. Iar la milostivirea Lui trebuie să răspundem cu smerită recunoştinţă şi iubire fiască.Mirul păcătoasei – podoaba BisericiiDeci femeia aceasta păcătoasă, deodată cu pocăinţa ei pentru păcate, arată şi recunoştinţă faţă de Hristos. Pocăinţa se exprimă prin lacrimi, iar recunoştinţa, prin mirul de mare preţ, care aici simbolizează toate darurile scumpe şi frumoase pe care le aducem noi la biserică: veşminte sfinte, icoane sfinte, candele, vase sfinte, biserici noi zidite cu bucurie, biserici vechi restaurate cu grijă şi cu respect pentru valorile transmise de înaintaşi. Toată podoaba Bisericii este simbolic mirul nostru de mare preţ pe care îl aducem noi, păcătoşii, ca să cinstim cu el picioarele Mântuitorului Iisus Hristos, după pilda femeii păcătoase care s-a pocăit pentru păcatele ei, dar şi după pilda femeilor mironosiţe, care, când s-au întâlnit cu Hristos Cel Înviat, s-au închinat Lui în tăcere şi I-au cuprins picioarele Lui în semn de smerenie multă şi preţuire (cf. Matei 28, 9).Marii păcătoşi, dascăli ai pocăinţei pentru întreaga BisericăOrice dar aducem în biserică, îl aducem Mântuitorului Hristos, pentru că El este pururea prezent în Biserică şi ne întâmpină pe noi aici (cf. Matei 28, 20). Femeia păcătoasă care se pocăieşte devine un mare dascăl pentru noi toţi, şi anume, prin pocăinţa ei sinceră, prin smerenia ei desăvârşită, întrucât ea nici nu ridică ochii la cer, nici nu-L priveşte pe Mântuitorul în faţă, fiindcă nu îndrăzneşte, ci doar plânge şi udă cu lacrimi picioarele Mântuitorului, în timp ce adaugă mirul de mare preţ, unind astfel pocăinţa şi recunoştinţa: pocăinţa pentru păcate şi recunoştinţa pentru iertare. Acestea sunt luminile Evangheliei de astăzi, care ne vorbeşte despre femeia păcătoasă.Probabil că Simon fariseul cunoştea bine viaţa acestei femei, cunoştea mulţimea păcatelor ei, dar Mântuitorul Iisus Hristos nu a mai amintit păcatele ei atunci când ea se pocăia cu lacrimi multe. El nu a mai amintit trecutul ei întunecat şi tulburat, pentru că vedea mai mult limpezimea lacrimilor ei ca lacrimi sincere ale pocăinţei. El n-a mai amintit trecutul ei căzut în păcate, pentru că vedea mai întâi dorinţa ei de ridicare din păcat. El n-a mai pomenit rutina lipsită de sens a păcatelor ei repetate, pentru că vedea mai întâi un început bun în viaţa ei. Nu ştim ce anume a determinat această femeie să vină la Iisus. Este un mare mister, o mare taină, cum a lucrat harul lui Dumnezeu în conştiinţa acestei femei. De ce L-a căutat ea pe Iisus în casa lui Simon fariseul, de ce a venit ea acolo şi de ce a început ea să plângă la picioarele lui? Desigur, există un posibil răspuns tainic şi anume: întrucât sfinţenia lui Hristos s-a întâlnit cu păcătoşenia femeii, ea a simţit cât de mare este prăpastia sau vidul între ea, păcătoasa, şi El, Hristos Cel Sfânt. Suferinţa vidului ei spiritual o îndrepta spre Iisus în Care se afla plinătatea iubirii milostive.Această femeie, care a auzit că Iisus din Nazaret a intrat în casa lui Simon fariseul, vine aici, pentru că ea căuta ceea ce nimeni nu îi putea dărui, şi anume iertarea de păcate. Aici vedem cât de mare este puterea harului lui Dumnezeu care lucrează prin Taina Pocăinţei, astfel încât marii păcătoşi care se pocăiesc, care îşi schimbă radical viaţa, pot deveni dascăli ai pocăinţei pentru întreaga Biserică. Mai înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu vede doar păcatul în femeia păcătoasă care se pocăieşte, ci vede ceea ce este mai profund în om decât păcatul, şi anume dorinţa de ridicare din păcat şi posibilitatea de schimbare şi înnoire a vieţii, tocmai pentru că păcatul, deşi ne-am obişnuit cu el, este străin omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt.Prin spovedanie, post, rugăciune şi lacrimi se înnoieşte haina de lumină harică a Botezului nostruCând omul se pocăieşte, chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt din el se reînnoieşte, asemenea unei icoane vechi de aur care, din cauza timpului, a prafului, a fumului, se înnegreşte, se urâţeşte, dar când se spală sau se curăţă icoana îşi regăseşte frumuseţea cea dintâi. Tot aşa şi omul păcătos, când îşi spală păcatele prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie, prin post şi rugăciune, prin îndreptarea de la faptele rele spre fapte bune, atunci îşi reface frumuseţea cea dintâi a chipului lui Dumnezeu în om, îşi spală haina de lumină harică de la Botez.În Evanghelia acestei Duminici vedem ce înseamnă a fi un penitent sau un om care se pocăieşte şi îşi plânge păcatele. Pocăinţa înseamnă mai întâi regretul sau căinţa pentru păcat şi invocarea sau cererea milostivirii lui Dumnezeu ca să-i ierte păcatele şi să-l ajute să-şi schimbe viaţa în bine. Astfel, pocăinţa apare ca un pod, ca o punte între starea de păcătoşenie care ne depărtează de Dumnezeu şi starea de curăţie sau sfinţenie care ne apropie de Dumnezeu Cel Unul Sfânt.Cuvioasa Maria Egipteanca, mireasă a Împărăţiei CerurilorEvanghelia care ne vorbeşte despre pocăinţa femeii păcătoase este baza pentru a înţelege mai bine viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. În plus faţă de păcătoasa din Evanghelia după Luca, viaţa Mariei Egipteanca ne arată că ea, după 47 de ani de pocăinţă pentru cei 17 ani de trăire în păcate şi în patimi trupeşti, nu doar a primit iertarea ca femeia din Evanghelia de astăzi, ci a devenit o sfântă, plină de lumina harului dumnezeiesc. Atât de mult au ajutat-o pocăinţa, nevoinţele şi rugăciunile pe Cuvioasa Maria Egipteanca, încât, aşa cum se spune, în Viaţa ei scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în secolul al VII-lea, uneori, când se ruga, se ridica de la pământ în lumină sau trecea Iordanul mergând pe apă ca pe uscat. Aici, vedem că Biserica Ortodoxă, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, arată că, oricât de păcătos ar fi un om, bărbat sau femeie, pocăinţa şi rugăciunea, fapta bună şi postul nu numai că-l ridică la starea dinainte de păcat, ci mai sus, îi aduce sfinţenia, ca dar de la Dumnezeu. Maria Egipteanca, o femeie care în tinereţe se lupta cu păcatul desfrânării, a fost pricină de cădere pentru mulţi bărbaţi atunci când păcătuia cu ei. Acum însă, ea este pricină de ridicare, prin pilda ei, pentru mulţi oameni păcătoşi. Ea, care înainte era o prostituată a păcatului, a devenit mai târziu, după cum spun cântările de la Utrenia duminicii acesteia, o mireasă a Împărăţiei Cerurilor. Iată, aceasta este puterea pocăinţei pentru păcate în care lucrează de fapt harul milostivirii lui Dumnezeu, care se dăruieşte nouă pentru multa pocăinţă, pentru smerenia care vine din multele nevoinţe ale celor ce se pocăiesc. Legătura dintre această Duminică, a Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca şi săptămânile următoare din Postul Mare, care ne îndreaptă spre suferinţele, spre pomenirea Răstignirii, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ne cheamă la lucrarea duhovnicească de răstignire şi moarte a păcatelor şi patimilor din noi, pentru a dobândi învierea sufletului din păcat şi bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care Se dăruieşte nouă tainic, când postim, ne pocăim, ne rugăm, săvârşim fapte bune şi ne împărtăşim mai des cu Sfânta Euharistie, cu Trupul şi Sângele Domnului.Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să simţim şi noi cum mulţi oameni păcătoşi care s-au pocăit au devenit sfinţi şi ne ajută şi pe noi, nu numai prin pilda vieţii lor, ci şi prin rugăciunea lor. De aceea, azi noi nu doar admirăm viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, ci ne şi rugăm ei zicând: Cuvioasă Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne mântuim, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Sfinţilor! Amin!

Parohia Iancu Vechi-Mătăsari – Cursuri gratuite de limba engleză

24 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani au început sâmbătă, 09 aprilie 2016, un curs gratuit de limbă engleză organizat de parohia Iancu Vechi Mătăsari şi Şcoala de limbă engleză Shakespeare-Bucureşti.

Cursul este susţinut de profesori de limba engleză din parohie şi voluntari de la Şcoala Shakespeare-Bucureşti care, după o testare iniţială, au repartizat copiii în două grupe în funcţie de vârstă şi nivel de cunoştinţe. La sfârşitul anului şcolar 2015-2016, parohia Iancu Vechi-Mătăsari şi Şcoala Shakespeare-Bucureşti vor face o evaluare a cursului de limba engleză cu scopul îmbunătăţirii şi extinderii acestuia în anul şcolar viitor.

Acest proiect educaţional al parohiei Iancu Vechi Mătăsari este destinat în special elevilor din familii defavorizate fără posibilităţi financiare de a susţine educaţia extraşcolară a copiilor lor.

(Sursa: Agenția de Știri Basilica)

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) – Hristos vindecă îndoiala, boala și nepriceperea duhovnicească – Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

Mc. 9, 17-32

„În vremea aceea a venit un om la Iisus și, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl zdrobește; și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil și acesta, căzând la pământ, se tăvălea și spumega. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă; și de poți ceva, ajută-ne nouă, fie – Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinței mele! Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut și surd, Eu îți poruncesc: ieși afară din copil și să nu mai intri în el! Atunci duhul, răcnind și scuturându-l cu putere, a ieșit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune și cu post. Ieșind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să știe nimeni. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.”

Preafericitul Părinte DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor. Este numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârșit Mântuitorul Iisus Hristos, și anume: a vindecat de necredință sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală și a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinței întărește lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Iisus Hristos în acest copil care era chinuit de demon și cât de puțină credință a întâlnit la tatăl lui. Multă suferință, pe de o parte, și puțina credință, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând„Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi și l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca”, S-a tulburat pentru că știa pricina nevindecării copilului, și anume credința slabă a tatălui și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuși Iisus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărțit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alții se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: „O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?”

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbește credința în popor. Cu câtslăbește mai mult credința în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferință, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credință este revolta sau răzvrătirea. Sfinții Părinți ai Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni și produc boli și suferințe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micșorarea milei Lui față de om

Când însă a văzut suferința copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Aduceți-l la Mine”. Deci și atunci când mustra pe cei prezenți pentru necredința lor, Iisus rămânea în starea de iubire față de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul în suferință.Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinței copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi.” Acest dacă poți face ceva exprima o credință slabă și o speranță firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede”.

În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Mântuitorului în mod direct,pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulțimii care asculta. Atunci tatăl copilului și-a recunoscut vina, adică puțina lui credință, și, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredință sau, mai precis, de credință slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței, a zis: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Pocăința și multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie,recunoscând că nu a avut credința suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, ca schimbare de atitudine și de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căință pentru credință puțină, sau credință amestecată cu îndoială, și cuvintele „Cred, Doamne” arată dorința lui de a-și întări credința. Iar cuvintele „ajută necredinței mele!” arată pocăința, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinței mele puține, ci a numit puțina lui credință necredință.Și îndată după ce Iisus a îndreptat pe acest om și l-a întărit în credință, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: „Ieși din el și să nu mai intri în el”. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic și l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Iisus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinței copilului posedat de demoni

Când a văzut căința lui până la lacrimi și mărturisirea întru smerenie a necredinței sale, dar și dorința de a crede mai puternic, și efortul său, Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorința acestui tată sărman, care nu a zis „ajută pe copilul meu” sau „fie-Ți milă de el”, ci a zis „ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Deși suferea doar copilul, toată suferința lui se transfera și tatălui său. Toată suferința copilului era împărtășită și de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței copilului chinuit de un duh mut și surd. Și, pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. Tatăl devine glasul suferinței copilului. De aceea folosește pluralul: „Ajută-ne, fie-Ți milă de noi”.Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte și credință puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieșit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca și când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat și l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav și posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă și de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și puțina lui credință, dar și de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia și căruia îi redă sănătatea – îl redă pe copil tatălui său și arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor știința vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriți și se întrebau – în sinea lor și între ei – de ce nu au putut ei înșiși să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: „De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?” Iar Mântuitorul, ca un Învățător înțelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat știința vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune și prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate și de a vindeca orice boală și neputință din popor, dar nu înțelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să poruncești demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, și nu doar în cuvinte, ci în toată ființa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poți alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiți de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândește prin rugăciune, prin cerere, prin stăruință, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui și prin postire. Când omul postește, se smerește și când se smerește mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se golește de sine, de egoism, și se umple de prezența iubitoare și mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie și de prezența Duhului Sfânt

Apostolii învață de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, și se tem de prezența Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învățătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât denecesară, de vie și de puternică, de eliberatoare – de patimi drăcești, de duhuri necurate, de boală și neputință – este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credința puternică.

Postirea schimbă setea și foamea noastră fizice în foame și sete după Dumnezeu

Sfinții Părinți, rugători și postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea „demoni” sau „duhuri rele”. De pildă, ei numesc lăcomia „demonul lăcomiei”. Pentru a înțelege această vorbire a lor, trebuie să înțelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului și ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: „Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăcește.” Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci și de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinții Părinți ne învață cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea și foamea noastră fizice în foame și sete duhovnicești, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezența lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile și ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată și grija părinților pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credință mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinței copilului, pe care o împărtășea și el, a venit la Hristos, iar Hristos Domnul lui i-a întărit credința și copilului i-a luat suferința. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toți părinții, care au copii bolnavi sau chinuiți de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paști este una a vindecării, a speranței cultivate prin credință întărită și prin rugăciune fierbinte însoțită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii și al pocăinței

Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea și prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinței și al pocăinței. În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile, iar smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin post și rugăciune, este un dascăl al întregii creștinătăți. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Și astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte și din inimă a celui care se străduiește să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuși„scară a virtuților”, „lauda monahilor”, „luminător și călăuzitor pe drumul mântuirii”.

Pocăința, smerenia, lacrimile, toate nevoințele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curățirea noastră de patimi și creșterea noastră în virtuți. Aceste virtuți sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paști. Sfântul Ioan Scărarul,dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinței, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este și chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simțim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit și să vindece sufletele și trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia și să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simțit-o tatăl copilului vindecat și copilul însuși, spre salva lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin.

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere – † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Mc. 8, 34-38

„Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.“

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la mijlocul Postului Mare pentru a ne întări duhovniceşte în urcuşul nostru spiritual spre Înviere. Atât Evanghelia, cât şi însuşi faptul că în această duminică a treia din Post cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin.Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăiCe înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, lepădarea de sine ca program spiritual înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă, lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scapeAl doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: „Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.“ Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos şi cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul este o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea noastră spre alt fel de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Şi numai atât suntem cu adevărat liberi, cât putem iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umaneA doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură. În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare „să-şi ia crucea sa“, aceasta este o chemare: „Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!“. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Nimeni din cei ce trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân oameni indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne pot apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.Un alt înţeles duhovnicesc adânc al crucii este „răstignirea“ noastră permanentă, între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“ (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte“ (Filipeni 4, 13).În concluzie, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, „răstignirile“ noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţăNumai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dă sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel răstignit şi înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când suferinţa sau crucea este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor din ceruri.Jertfa Crucii şi slava ÎnvieriiEvanghelia ne arată că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel răstignit şi înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică şi ne vindecă. În această duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, dar şi dorinţă vie de schimbare şi de deschidere, cu speranţă, spre bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că„sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere“.Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce „văd împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere“ sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe Muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe Muntele Taborului, cei trei Apostoli: Iacob, Petru şi Ioan văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (cf. Romani 14, 17).Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte de suferinţă şi, în acelaşi timp, de pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu, de taina Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă crucea sa urmând lui Hristos merge spre înviere. Lumina harului împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovniceascăPostirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de sine pentru o unire cu Hristos. Ne lepădăm de noi înşine şi ne umplem de Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi şi ne îmbogăţim cu virtuţi. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca o pomenire deosebită a Sfintei Cruci să se facă în Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti.În mijlocul raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit şi nu au ascultat de Dumnezeu. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin înfrânarea de a face rău celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, nepostirii şi neînfrânării, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul raiului se afla Pomul vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care „a venit bucurie la toată lumea“ – cum se spune în slujbele noastre liturgice.Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune, prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă perioada postului este împărtăşire mai deasă cu Sfânta Euharistie, care conţine în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui HristosSinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din Post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce zicem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei asupra păcatului şi asupra morţii, este arătată în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.