Seară cultural-duhovnicească organizată de LTCOR Sector 2

În Duminica Vameşului şi a Fariseului, tineri şi alţi credincioşi din parohiile Protopopiatului Sector 2 Capitală au participat la o seară cultural-duhovnicească, organizată de Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR) Sector 2. Evenimentul s-a desfăşurat la Parohia „Precupeţii Vechi” din Bucureşti şi face parte din cadrul întâlnirilor lunare pe care LTCOR Sector 2 le organizează cu tinerii, membri ai departamentelor de tineret de la parohiile din sectorul 2. Cei prezenţi au participat la slujba Acatistului Sfântului Ioan Valahul, săvârşită de mai mulţi preoţi şi diaconi din Protopopiatul Sector 2 Capitală, sub protia pr. protopop Ion Popescu, şi la conferinţa cu titlul „Uşile Pocăinţei”, susţinută de pr. Vasile Gavrilă. „Prin Uşile Pocăinţei se deschide Triodul, prin mama tuturor virtuţilor care este smerenia, prin pocăinţa pe care o vedem în icoana fiului risipitor. Intrăm în post făcându-ne propria noastră judecată, după ce l-am văzut pe Adam izgonit din Rai şi plecăm spre Sfintele Pătimiri şi spre Înviere, purtând Crucea în spate. Aşa pătrundem mai adânc în legătura noastră cu Dumnezeu, iar în noaptea Sfintelor Paşti, trăim bucuria lui Hristos Cel Înviat, care ni se dăruieşte total”, a precizat pr. Vasile Gavrilă.

În pregătirea conferinţei, arhid. Mihail Bucă a susţinut un concert de cântări religioase specifice perioadei Triodului. „Sfântul Ioan Valahul este ocrotitorul tinerilor creştini ortodocşi din Sectorul 2, sfânt pe care noi l-am luat ocrotitor imediat după înfiinţarea filialei Sector 2 cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel”, a spus pr. Ciprian Georgian Tudor, preşedinte LTCOR Sector 2.

Sursa: ZiarulLumina

Duminica a 33-a după Rusalii – Pilda vameşului şi fariseului – Postul vameşului şi impostura fariseului – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

la

Duminica a 33- a după Rusalii

(Pilda vameşului şi fariseului)

Ap. II Timotei 3, 10-15, Ev. Luca 18, 10-14

Postul vameşului şi impostura fariseului

MOTTO: “Dumnezeule! Milostiv fii mie, pacatosului!” (Luca 18, 13)

Fariseul născoceşte păcate vameşului. Sfântul Vasile cel Mare consideră că noi am cunoscut harul postului, „tovarăşul înfrânării”[1] care „lasă răgaz potrivit stăruinţei în rugăciune”[2]. „Proorocul Isaia a lepădat postul iudaic şi ne-a arătat adevăratul post, spunând: Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, ci dezleagă toată legătura nedreptăţii (Isaia 58, 4,6)”[3]. Apoi, acest sfânt al frumuseţii duhovniceşti continuă, sfătuindu-ne să devenim „ucenicii postului”[4] zicând: „Postul pune rânduială între toţi credincioşii; adoarme strigătul, alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile”[5]. Nu pot deveni ucenici ai postului cei care – dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fariseului) – le insuflă semenilor cumplita deznădejde pentru propriile păcate născocind în schimb „pricinuiri întru păcat”[6]. Căci ce este dispreţuirea semenilor dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o propovăduieşte Biserică mai ales în cazul postului, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai postului atunci când privim cu nădejde spre adevărata pildă de înfrânare care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.

Pocăinţa vameşului, izvor viu de înţelepciune. Dacă răbdarea în suferinţă aduce multă înţelepciune, atunci şi postul cu atât mai mult lucrează în acest fel. În acest sens, părintele Cleopa spune: „Din sămânţa sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – creşte spicul întregii înţelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui goneşte mintea cea subţire [7]. Prin urmare, postul minţii înseamnă multă pocăinţă care păstrează în noi harul lui Dumnezeu, o adevărată bătălie fără de care nu avem cum să dobândim înţelepciune. Câţi dintre noi, intimidaţi de o asemenea bătălie, cădem pradă deznădejdii şi desfâului?

Aşa cum, metaniile – simbolul văzut al închinării –  pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, vameşul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Din păcate, trăim într-o epocă în care se cultivă în exces (a se vedea propunerea de idoli muzicali, cinematografici, ideologici etc.) prostul obicei de a diviniza totul, inclusiv de a ne autodiviniza. Acest păcat adânc, care îşi are izvorul în mândria supremă, necesită o pocăinţă pe măsură la care se ajunge doar postind.

Postul autentic ne conduce direct la porţile pocăinţei. Cum? Postul ne învaţă că pocăinţa are menirea de a ne pregăti pentru orice lucrare exercitată de Mântuitorul Hristos asupra noastră care nu a venit ca un „prinţ” al Bisericii[8], ci „în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi pentru a primi lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi”. Chiar şi înainte de jertfa pe Cruce el trece în Grădina Ghetzimani printr-un adânc proces de pocăinţă. Astfel, învăţăm de la El cum să ne asumăm şi cea mai mică vinovăţie. Acesta este şi motivul pentru care roşesc sfinţii!  Ori, contrar acestor trăiri autentic creştine, pildei vameşului şi fariseului este, în egală măsură, povestea fratelui urâcios care se poticneşte în faţa uşilor pocăinţei. Similară pildei fiului risipitor, parabola oferită de Mântuitorul Hristos se referă la faptul că fără pocăinţă nu există mântuire sau sfinţenie. Acest lucru este valabil, în special, pentru cei care se consideră deja nişte mântuiţi atunci când îi dispreţuiesc pe fraţii lor întru aceiaşi credinţă!

Acest lucru îl căuta un şi un alt vameş, Zaheu, la Mântuitorul nostru Hristos, fiind capabil – aşa cum avea să facă mai târziu şi Cuviosul Antonie cel Mare – să renunţe la toate bunurile pămâteşti împovărătoare de dragul gândirii Sale dumnezeieşti. Astfel, rugându-ne cu cuvintele lui Eftimie Zigabenul: “Zaheu, sunt şi eu mic de statură duhovnicească, că încă mă târăsc în jurul celor pământeşti şi caut să-l văd pe Hristos limpede şi precum se cade, însă nu pot de nu voi fugi din cele ce mă împiedică şi nu mă voi sui în pom ridicându-mă deasupra celor pămâteşti către cele cereşti. Atunci mă va vedea şi El cu adevărat şi mă va chema la Sine şi locaş la mine va face, că unul ca acesta se face casă lui Dumnezeu” (Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Pr. Teleanu Bogdan

[1] Sfântul VASILE CEL MARE, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 351.

[2] Ibidem, p. 355.

[3] Ibidem, p. 347.

[4] Ibidem, p. 361.

[5] Ibidem, p. 361.

[6] Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara – Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42

[7] Părintele Cleopa Ilie, idem, p.44.

[8] Vezi Virgil CÂNDEA, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura  Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Parohia Andronache – Proiectul de creație „Lăsați copiii să vină la Mine”

La începutul acestui an, în parohia Sf. Gheorghe Andronache, a debutat proiectul de creație „Lăsați copiii să vină la Mine”, ca participare locală la Concursul națioanal de creație „Biserica și Școala din sufletul meu”, organizat de Sectorul teologic-educațional al Patriarhiei Române, în contextul „Anului omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox”.

În carul acestui proiect, Biserica noastră, prin preoții slujitori, a stabilit o colaborare permanentă cu Școala Gimnazială nr. 40, București, reprezentată de profesoara de religie și de profesorii învătători, alături de care am reușit să le transmitem elevilor coordonatele și obiectivele proiectului de creație.

Deosebit de entuziasmați de propunerea făcută, aceștia s-au apucat de lucru și, fie acasă, fie la școală, în orele de religie sau arte plastice, au creat multiple lucrări artistice sau literare (poezii, eseuri, compuneri), prin care și-au exprimat sincer sentimentele și gândurile față de cei doi piloni instituționali care conlucrează la buna lor educație – Biserica și Școala – reușind să ne impresioneze prin talentul și implicarea lor.

În același context, în ziua de 18 februarie 2016, mai mult de 50 de elevi de clasa a IV-a și aVII-a, înoțiți de profesoara de religie au venit în Sfânta Biserică, unde au participat la un atelier de creație. Sub coordonarea doamnei bibliotecar Florența Ivan de la Biblioteca Metropolitană București, copiii au realizat mărțișoare din diverse materiale, pe care le vor oferi doamnelor din parohia noastră, cu ocazia zilei de 1 martie.

Activitățile creative se vor desfășura în continuare, atât în Biserică cât și în Scoală, până pe 15 martie, când se va finaliza acest proiect.

Ne dorim ca până la sfârșitul acestei luni să realizăm un vernisaj în care să expunem creațiile copiilor, pentru a aduce la opinia membrilor parohiei noastre, pe de o parte efortul, talentul și determinarea copiilor în realizarea unor lucrări plastice și, pe de altă parte, pentru a atenționa asupra nevoii ca toți membrii comunității să susțină educația prin toate mijloacele posibile.

Pr. Ioan Pantilimonescu

Patriarhul României la Parohia Vatra Luminoasă din Capitală

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a aflat, duminică, 14 februarie 2016, în Parohia Vatra Luminoasă din Protopopiatul Sector 2 Capitală unde a participat la Sfânta Liturghie oficiată de Părintele Ioan Popescu – Protopopul Protoieriei Sector 2 Capitală, Părintele Ovidiu Laurenţiu Stegăruș – Parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” – Vatra Luminoasă și de Părintele Marius Marian Petre.

Cu această ocazie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Parohiei Vatra Luminoasă o raclă cu un fragment din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, spre folosul duhovnicesc al preoților și credincioșilor acestei parohii.

După Sfânta Liturghie, Patriarhul României a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit despre înțelesurile duhovnicești ce se desprind din Pericopa Evanghelică citită astăzi în toate locașurile de cult, numită și Evanghelia femeii Cananeence. Preafericirea Sa a arătat că această Evanghelie deși este scurtă în privința textului, ea este plină de învățături duhovnicești pentru viața noastră și pentru lumina pe care ne-o dă credința în vreme de încercare.

Evanghelia de astăzi este a unei credințe puternice izvorâtă din suferință, a unei smerenii adânci care se arată ca urmare a răbdării îndelungate și a unei stăruințe în rugăciune pentru că iubirea de mamă milostivă împreună suferind cu fiica sa stăpânită de demoni a fost mai tare decât orice răspuns sau refuz de moment. Această credință izvorâtă din credință și din iubire milostivă față de cineva aflat în suferință este credința multora dintre părinții care se roagă pentru copiii lor, dar și credința multora dintre părinții duhovnicești care se roagă pentru vindecarea celor bolnavi. Rugăciunea femeii cananeence prefigurează rugăciunea Bisericii pentru cei bolnavi, neajutorați, pentru cei care nu știu să se roage, nu vor sau nu mai pot să se roage. Fiica aceasta demonizată nu putea să se mai roage pentru ea însăși. Glasul durerii și al rugăciunii ei eu fost exprimate prin glasul mamei îndurerate”, a spus Preafericitul Părinte Daniel.

Patriarhul României a mai evidențiat faptul că Evanghelia de astăzi ne îndeamnă, de asemenea, să nu ne rugăm doar pentru noi înșine, ci și pentru toți cei care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru cei însingurați, deznădăjduiți și copleșiți de durere atât de mult încât nici nu mai pot formula o rugăciune.

Evanghelia ne mai arată cât de important este să avem părinți credincioși, copii credincioși care să se roage pentru noi atunci când suntem în vreme de boală sau de suferință, prieteni și vecini credincioși care să se roage pentru noi. De asemenea, Biserica ne învață să ne rugăm pentru tot sufletul necăjit și întristat pentru care nu se mai roagă nimeni. Maica Domnului este numită grabnic ajutătoare a celor pe care nu îi mai iubește nimeni sau care nu mai au pe nimeni care să îi ajute. Această iubire smerită, milostivă, pentru sănătatea și mântuirea altora este mai de preț decât rugăciunea pentru noi înșine. Rugăciunea pentru noi ascunde o anumită doză de egoism, însă rugăciunea pentru alții care sunt mai suferinzi și mai întristați decât noi este rugăciunea cea mai puternică”, a mai spus Preafericirea Sa.

Femeia cananeancă devine un mare dascăl pentru fiecare din noi, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ea ne învață prin atitudinea ei credința puternică, smerenia adâncă, stăruința în rugăciune și înțelepciunea care vine din iubire milostivă pentru cei care se află în suferință.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască și nouă aceste virtuți pe care Hristos Domnul le-a scos în evidență în fața ucenicilor Săi. Dacă ar fi răspuns imediat femeii cananeence nu s-ar fi arătat credința puternică, smerenia, stăruința în rugăciune și înțelepciunea ei. De aceea, nu întotdeauna Dumnezeu răspunde la rugăciunea noastră când vrem noi și cum vrem noi, ci ne lasă adesea să insistăm mai mult, să ne smerim mai mult și atunci sufletul nostru smerit pentru că nu s-a împlinit imediat rugăciunea devine purtător mai repede al iubirii milostivii a lui Dumnezeu. Cine se roagă cel mai mult pentru alții ? Oamenii care se roagă cel mai mult pentru ceilalți sunt sfinții. Unul dintre acești sfinți este Sfântul Ierarh Nicolae, ocrotitor împreună cu Maica Domnului al acestei biserici”.

Racla în care a fost aşezat fragmentul din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae a fost sfinţită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel după rostirea cuvântului de învăţătură.

S-a considerat că ar fi bine ca o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae să fie aduse la această biserică. De aceea, am dat ca temă de lucru Părintelui Arhimandrit Nectarie Şofelea, Exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, această lucrare. Dânsul s-a interesat şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile Sfântului Nicolae s-a găsit un arhimandrit grec care avea o părticică din moaştele Sfântului Nicolae de la Bari. Moaştele Sfântului Nicolae au stat în Asia Mică, în Mira Lichiei, până în data de 9 mai 1087 când au fost transferate la Bari într-o biserică mare ca să nu fie pângărite de năvălitorii păgâni. Aşadar, Părintele Nectarie Şofelea a găsit un om care a împărţit moaştele pe care le-a avut el şi ne-a dat şi nouă un fragment pe care am dorit să îl aducem astăzi, aici, într-o raclă confecţionată recent în Atelierele Patriarhiei Române pentru ca dumneavoastră să aveţi posibilitatea să vă închinaţi şi să cereţi ajutorul Sfântului Nicolae”, a mărturisit Patriarhul României.

Fragmentul din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae a fost dăruit Paraclisului Reşedinţei Patriarhale în data de 12 ianuarie 2016 de arhim. Dimitrios Kavadias, parohul Bisericii „Sfântul Pantelimon” din Mitropolia Lagkadas, Grecia.

La final, Patriarhul României a oferit pentru biblioteca parohiei mai multe cărţi de cult şi de folos duhovnicesc. La rândul său, Părintele paroh Ovidiu Laurenţiu Stegăruş a mulţumit Preafericirii Sale pentru darul oferit, precum şi primarului sectorului 2 al Capitalei, Neculai Onţanu, pentru ajutorul oferit de-a lungul timpului în construirea şi înfrumuseţarea locaşului de cult.

Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica

Liga Tinerilor Crestini Ortodocsi – Sector 2 – seară cultural-duhovnicească la Parohia Precupetii Vechi

Avem bucuria de a vă invita la o seară cultural-duhovnicească organizată de Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi – Sector 2 la Parohia Precupetii Vechi (str Toamnei nr 92 Sect 2 Bucuresti)
Duminica 21 feb h17:30
Acatistul Sf. Ioan Valahul – ocrotitorul LTCOR – Sector 2 si
Conferinţa “Uşile Pocăinţei” susţinută de Pr. Vasile Gavrilă.
Va aşteptăm cu drag!

Duminica a 17-a dupa Rusalii (a Cananeencii) – DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBEŞTE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

 C U V Â N T

la  Duminica a 17 -a dupa Rusalii (a Cananeencii)

Ap. II Corinteni 6,16-18;7,1; Ev.Matei 15, 21-28

DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBEŞTE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU

Motto: “Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu(Ap. II Corinteni 7,1).

DESPRE ÎNVRĂJBIREA PREOŢILOR. Deşi nu trăim vremurile în care „cărţile ortodoxe adevărate sunt arse, preoţii creştini ortodocşi nu mai pot povăţui pentru că sunt schingiuiţi şi omorâţi, iar creştinii –  cărora le va arde sufletul după acestea toate – vor muri nepregătiţi şi neştiutori” (cum scrie în „Salvarea sufletului păcătos”, p. 6), este dureros „să vedem că, în schimb, de atâtea secole, preoţimea lui Hristos, în loc să se iubească prin ceea ce are în comun, se desparte, se urăşte şi duce o luptă între creştini, care a ajuns uneori şi la vărsarea de sânge. (…) Nu s-au despărţit creştinii în confesiuni, ci mai întâiu conducătorii lor s-au învrăjbit şi au ajuns să se urască, despărţind apoi creştinătatea”. (Pr. Victor N. Popescu, „Sufletul preotului în lupta cu ispitele”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943, p. 52). Despre cei care fac acest lucru, smintindu-şi păstoriţii, Pr. Petre Vintilescu scrie: „Un suflet – oricare ar fi el, chiar şi cel din urmă, a suta oaie ieşită şi rătăcită de turmă – valorează crucea, jerfa sau sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota pentru răscumpărarea şi mântuirea lui. La vremea socotelii, care nu se va putea evita, păstorul va răspunde de sufletele încredinţate lui şi plătite atât de scump de Stăpânul său. Sf. Apostol Pavel, în epistola  sa către Evrei (13, 17), motivează îndemnul său către creştini de a asculta şi a se supune păstorilor bisericii, tocmai pe consideraţiunea că ei „vor avea să dea seama”. Pentru aceea, păstori, auziţi cuvântul Domnului, zice în Vechiul Testament proorocul Iezechiel: „acestea zice Domnul Dumnezeu: iată eu viu asupra păstorilor şi voi cere oile mele din mâinile lor” (34, 9-10) (Pr. Petre Vintilescu, „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor”, Tipografia „Caragiale”). În asemenea cazuri, credinţa nestrămutată a femeii cananeence devine exemplară: “Credinţa femeii cananeience era atât de mare, încât la treptatele încercări, la care a fost pusă de Domnul Hristos, această credinţă nu numai că nu a slăbit în vreun fel, dar încă mai mare şi mai fierbinte s-a făcut, aşa că, la urmă, Domnul Hristos a dăruit tămăduire copilei ei (…). (Al. Lascarov Moldoveanu, “Evanghelia în război. Prin credinţă la izbândă”, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1944, p. 73).

DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBŞETE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU. Dumnezeu a „întemeiat un aşezământ Sfânt, Biserica Sa, pe care nici porţile iadului să nu o poată clinti cu ceva şi căreia i-a încredinţat darurile Sale şi chemarea de a împlini mai departe în cursul veacurilor opera Sa mântuitoare (Pr. Dr. Vasile Vasilache, Pentru ce suntem ortodocşi?, 1989, p. 8)”. De aceea, Nicodim Aghioritul mustră în egală măsură pe cei care smintesc şi se lasă smintiţi: „Ticăloşilor şi nenorociţilor! Hristos a iubit atât de mult Biserica încât şi-a dat viaţa Sa pentru ea, precum zice Pavel: „Hristos a iubit Biserica şi pe sine s-a dat pentru dânsa” (Efes.5, 25), iar voi vă întoarceţi de la ea? (…) Şi precum zice Teologul Grigorie în cuvântul cel alcătuit: Mă plec „a crede că îngerii stau de privesc în orice Biserică, precum mă învaţă Ioan în Apocalipsă. Biserica, zic, o păzesc îngerii lui Dumnezeu şi voi neînţelegătorilor o defăimaţi? Şi nu ştiţi că cei ce urăsc Biserica şi o defaimă, pe însuşi Hristos îl urăsc şi-L defaimă, care este „Capul Bisericii”, precum zice Pavel (Efes. 5, 23). Nu socotiţi că, voi când nu vă duceţi la Biserică, vă despărţiţi de ceilalţi creştini ca nişte mădulare putrede ale întregului trup al Bisericii şi că vă despărţiţi singuri pe voi înşivă de îngrădirea lui Hristos, ca nişte oi râioase şi vă tăiaţi de la capul Bisericii Hristos şi nu mai luaţi nici un dar sau ajutor de la el? (Nicodim Aghiorâtul, Hristoitia, 1937, p. 470-471).  Avva Marcu Egipteanul învăţa că nu se cuvine să osândim pe preoţi întrucât sunt  înaintestătători ai lui Dumnezeu şi cu îngerii petrecători. În acest sens, se spune că Avva Marcu Egipteanul fusese ispitit de un om îndrăcit care i-ar fi spus că preotul care obişnuia să slujească Sf. Liturghie „are miros de păcat”. Pustnicul, reproşându-i îndrăcitului că îşi judecă semenii, l-a lăsat pe acel preot să slujească mai departe convins că,  deşi păcătos, Dumnezeu îl va mântui după cum este scris: „Rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi”. Şi, se spune, că „Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a arătat un semn: atunci când preotul stătea înaintea Sf. Mese, Avva Marcu l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din Cer şi prefăcând în stâlp de foc pe preotul prin punerea mâinii pe creştetul său. În acel moment, bătrânul pustnic a auzit un glas care i-a grăit: „Omule, ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Dacă împăratul pământesc nu lasă pe boierii săi să stea întinaţi sau murdari înaintea lui, ci numai cu slavă multă, cu atât mai mult Dumneziasca Putere nu va curăţa oare pe slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”. Apoi, ştim că Dumnezeu dojeneşte pe cei care nesocotesc şi defaimă pe unii preoţi ai Bisericii pentru scăderile lor. În acest sens, voi istorisi vedenia unui sihastru care se îngreţoşase şi se scârbise de preotul care îi aduce la chilie Sfintele Taine datorită faptului că cineva îl ponegrise pe acela. Şi, petru că nu a vrut să îi mai dschidă uşa preotului, la timpul potrivit, „a venit de sus glas către sihastru zicând: „Au luat oamenii judecata Mea! Împreună cu glasul acela, Sihastrul s-a făcut întru uimire şi a văzut un puţ de aur, cu ciutură (găleată) de aur şi funia de aur, cu o apă foarte limpede şi bună. Acolo, la acel puţ a văzut pe un bubs ce scotea apă şi turna. Şi vrând sihastrul să bea din apă s-a sfiit şi nu a băut pentru că îl vede bubos pe cel ce scoate apă. Şi, iată, iarăşi a venit la el zicând: „Pentru ce nu bei apă? Ce pricină are bubosul ce scoate apă? Pentru că scoate şi toarnă?”. Atunci sihastrul, venindu-şi în fire şi luând seama vedeniei, a chemat pe preot şi l-a rugat pe el să-i facă Sf. Aducere (Sf. Liturghie) ca şi mai înainte.

PÂINEA ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. Pr. Dr. Vasile Vasilache precizează că „în Marea Taină a Jertfei celei fără de sânge, la Altarele Bisericii, slujitorul nevăzut e Însuşi Mântuitorul omenirii, cum mărturiseşte preotul prin Sf. Liturghie: „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşte şi Cel ce aduce, Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru”. În Biserică, preotul e însuşi Domnul Iisus Hristos care împarte omenirii Darul divin al mântuirii  Sale (…). Şi, aşa se împlineşte unire noastră cu Însuşi Dumnezeu, precum El însuşi a spus: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56)  (Pr. Dr. Vasile Vasilache , „Pentru ce suntem ortodocşi?”, 1989, p. 26). În timpul Sf. Liturghii, după săvârşirea Tainei Euharistiei, alături de trupul şi sângele Mântuitorului Hristos se toarnă părticelele de prescură scoase la Proscomidie pentru cei vii şi pentru cei morţi. Acest sânge al Domnului – după cum spune Pr. Ioan N. Ionescu (Parastasele. Rostul lor dogamtic, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, 1927, p. 57) – „curăţă conştiinţa noastră de faptele cele moarte ca să slujim Domnului celui viu” (Evei IX, 14). Urmând exemplul femeii cananeence care dorea să se hrănească măcar cu frimiturile care cad de la masa Stăpânului Lumii, să căutăm în Altarele Bisericilor hrana sufletelor noastre, care este cuvântul lui Dumnezeu, dup cum ne învaţă Nicodim Aghioritul: “… precum a zis Teologul Grigorie: pâine este cuvântul lui Dumnezeu, cu care se hrănesc sufletele cele ce flămânzesc de Dumnezeu. (…) Aşa, zic, şi voi creştinii cei flămânzi şi însetaţi, sunteţi soliţi a vă duce la Sf. Biserică ca să mângâiaţi foamea voastră din tainica şi Sf. Masă ce se află în Biserică, a Trupului Domnului şi a dumnezeiescului cuvânt şi ca să vă stâmpăraţi stea voastră din izvorâtorul de viaţă sânge al Domnului şi din curgerea învăţăturii dumnezeieştii Scripturi ce izvorăşte în Biserica lui Hristos. Că de nu vă veţi duce la Biserică ca să mâncaţi şi să beţi des aceste nemuritoare şi făcătoare de viaţă mâncări şi băuturi, în adevăr veţi slăbi şi muri sufleteşte, precum a zis Domnul: De nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53)” (Nicodim Aghiorâtul, Hristoitia, 1937, p. 457). O femeie, mare este credinţa ta!” (Mt. 15, 28), apreciază Mântuitorul Hristos. Şi, Al. Lascarov Moldoveanu arată sensul aprecierii Sale: “Începând de la cele mai mici manifestări ale credinţei – şi ajungând până la marea întrebare a rostului ei, viaţa omenească trebuie neapărat să se razime pe credinţă, dacă într-adevăr vrea să fie viaţă. Altfel, se adevereşte vorba evanghelică, atât de grăitoare în această privinţă: “Cu toate că zici că eşti viu, dar eşti mort. Ţi se pare că trăieşti, căci tu eşti mort. N-avem decât să ne închipuim o viaţă care n-ar avea în esenţa ei credinţa, ca să ne înspăimântăm. Ar dispărea tot sensul vieţii: prietenia, căminul, arta, ţara, neamul, omenirea – toate acestea ni-ar apărea ca nişte semne fără sens, “o nebunie şi tristă şi goală” (Al. Lascarov Moldoveanu, “Evanghelia în război. Prin credinţă la izbândă”, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1944, p. 73).

PARASTASUL, ARGUMENT ÎN FAVOAREA SCHIMBULUI DE CREDINŢĂ. Din păcate, astăzi, asistăm la un proces de destrămare sufletească a credincioşilor noştri. La polul opus credinţei femeii cananeencei se situează creştinul zilelor noastre. Acest lucru reiese din faptul că noi, preoţii, suntem chemaţi să facem slujba înmormântării numai de gura lumii, rudele mortului fiind capabile să îl ducă din prima clipă la gropă şi să-l arunce ca pe un animal. Sf. Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos a săvârşit minuni datorită unui schimb de mărturisire de credinţă, pentru credinţa unora, mântuind pe alţii. Astfel, evanghelistul Matei (Mt. 15, 21-26) istoriseşte cum femeia cananeeancă de prin părţile Tirului şi Sidonului Îl roagă pe Mântuitorul Hristos să aibă milă de fiica sa care era îndrăcită. Acest episod biblic demonstrează că Mântuitorul Hristos primeşte cu bucurie rugăciunile unuia pentru altul şi iartă păcatele celor absenţi (fie ei şi morţi) pentru credinţa celor prezenţi. „Necredinţa în viaţa de după moarte a condus la o nepăsare totală faţă de moarte şi de cei dispăruţi, uitându-se semnificaţia „parastasului”, cuvânt de origine greacă care semnifică „a veni în ajutor” şi defineşte rugăciunea de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. Învăţătura despre vămile văzduhului spune că un suflet ce se desparte de corpul său stă 3 zile în jurul corpului şi a 3 – a zi se ridică – ajutat de îngerii cei buni – spre Cer. În timp de 37 zile trebuie să treacă prin cele 20 de vămi. Dacă reuşeşte, atunci la 40 de zile se află lângă Creatorul său în locul fericirei veşnice. Dacă nu izbuteşte însă, adică dacă păcatele pe care le scot la iveală pârâşii omului – diavolii – atunci se aruncă în întunericul cel venic”. (Pr. Ioan N. Ionescu, „Parastasele. Rostul lor dogamtic”, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, 1927, p. 61-62). În acest răstimp, slujbele făcute pentru cel mort până la 40 de zile fiind esenţiale pentru judecata sa particulară.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon