Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) – DESPRE NECESITATEA CUNOAŞTERII ÎNVĂŢĂTURII BISERICEŞTI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

I Timotei 4, 9-15; Ev. Luca 19, 1-10

DESPRE NECESITATEA CUNOAŞTERII ÎNVĂŢĂTURII BISERICEŞTI

Motto:Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Lc. 19, 10).

SCOPUL NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU HRISTOS ILUSTREAZĂ ROSTUL NEVOINŢEI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI. Întruparea Mântuitorului nostru Hristos prin naşterea din Fecioara Maria – spune Pr. Dumitru Stăniloaie într-un comentariu la scrierea Sf. Atanasie cel Mare despre Cuviosul Antonie cel Mare – „a pus în lumină valoarea veşnică a trupului şi capacitatea lui de a fi făcut mijloc de biruinţă asupra diavolului (în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea a II-a: Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, PSB, vol. 16, EIBMOR, 1988, p. 195). Chiar dacă Cuviosul Antonie cel Mare recunoştea că faptul că ”păcatul este o patimă a materiei”, motiv pentru care considera că “era cu neputinţă să se nască trup fără de păcat” (cf. Antonie cel Mare în Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre purtare, în 170 de capete , Filocalia” vol. 1, Institutul de Arte Grafice “Dacia traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 12), prin viaţa sa, după cum afirmă Sf. Atanasie cel Mare, acest cuvios părinte a făcut din trupul lui – prin împreună lucrarea cu harul lui Dumnezeu (I Cor. 15, 10) – un  mijloc de biruire asupra răului, ilustrând practic rostul nevoinţei împotriva păcatului. Prin această nevoinţă, Sf. Atansie cel Mare foloseşte de imaginea Cuviosului Antonie cel Mare, cel care a reuşit să “osândească păcatul în trup” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 196), pentru a o oferi ca un contraexemplul valabil doctrinei ereticilor arieni. Aceştia, prin negarea statutului de fiinţă necreată a Mântuitorului nostru Hristos, anihilaseră rostul oricărei nevoinţe trupeşti împotriva păcatului. Mai mult, Sf. Atanasie cel Mare povesteşte despre o confruntare directă a Cuviosului Antonie cel Mare cu ereticii arieni: “Minţind odată nişte arieni că el (Cuviosul Antonie cel Mare – n.n.) cugetă aceleaşi ca ei, s-a supărat şi s-a mâniat împotriva lor şi i-a dat pe faţă în predici, spunând că erezia lor e cea mai rea şi înainte mergătoarea lui Antihrist. Şi învăţa poporul că Fiul nu este făptura lui Dumnezeu, nici n-a fost făcut din cele ce nu sunt, ci că e Cuvântul veşnic şi Înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necredincios lucru a spune: Era cândva când nu era, căci Cuvântul a fost pururea existând împreună cu Tatăl” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 232).

ROSTUL NEVOINŢEI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI PENTRU CONDIŢIA UMANĂ. Lipsa nevoinţei împotriva păcatului conduce la degradarea fiinţei umane. Chiar dacă nevoinţa omului împotriva păcatului trebuie să fie permanentă, ea este incomparabilă cu răsplata venită din partea lui Dumnezeu. Dacă Fiul este veşnic şi deofiinţă cu Tatăl, nu acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care, deşi au suflet nemuritor, au fost creaţi în timp. Aceştia, spunea Cuviosul Antonie cel Mare, cu preţul unei clipe trăite pentru Dumnezeu în timpul vieţii lor pământeşti, pot cumpăra veşnicia în viaţa de dincolo, aşa cum, asemenea lui Iuda, printr-o singură clipă de nepăsare duhovnicească, pot pierde mântuirea: „Timpul nostru e nimic faţă de viaţa veşnică. Tot lucrul din lume se vinde cu preţul valorii lui şi egalul se schimbă pe egal. Dar, făgăduinţa vieţii veşnice se cumpără cu foarte puţin. (…) Când, deci în toţi cei optzeci de ani, sau chiar în o sută, vom fi stăruit în nevoinţă, nu vom împărăţi numai ani egali cu cei o sută de ani, ci în loc de cei o sută vom împărăţi în vecii vecilor” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 200). Din păcate, mintea neobişnuită cu lucrarea lui Dumnezeu nu poate să întrevadă rostul acestei nevoinţe, determinând degradarea fiinţei umane. “Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul”, obişnuia să spună Cuviosul Antonie cel Mare (în “Filocalia”, op. cit. p. 22). Mai mult decât oricare alte valori, politice, culturale, sociale, economice, juridice etc., absenţa religiei conduce la degradarea condiţiei umane. Aceasta reiese şi din următoarea relatare a Sf. Atanasie cel Mare din viaţa acestui cuvios părinte: “Venind unii şi gândindu-se că-l iau în râs că nu învăţase carte, Antonie zise către ei: Ce credeţi? Ce e mai întâi: mintea sau cartea? Şi care din ele e pricina celeilalte: mintea cărţii sau cartea minţii? Iar, aceia răspunzând că întâi e mintea şi că ea a născocit cartea, Antonie le zise: Deci cel cu mintea sănătoasă n-are nevoie de carte. Deci, au plecat minunându-se aceia că au văzut atâta deşteptăciune la un om simplu” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 233). În paranteză fie spus, rocodelia Sfântului Antonie era împletitul coşurilor de nuiele. Oricine îi aducea câte ceva primea în schimb un coş împletit de sfânt tocmai pentru a nu aluneca în ispita „lipsei de nevoinţă”. De aici şi semnificaţia însemnării cu semnul sfintei cruci, gest pe care, încă din secolul al III-lea, Cuviosul Antonie îl recomanda celor care se temeau de diavol să îl facă ca un zid de apărare: “Dar voi pecetluiţi-vă pe voi şi plecaţi cu curaj şi lăsaţi-I pe aceştia să se facă ei înşişi de râs” (Sfântul Atanasie, Scrieri partea a II-a: Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, PSB, vol. 16, EIBMOR, 1988, p. 200).

GÂNDIREA LUI DUMNEZEU DE REGĂSEŞTE ÎN SCRIERILE REVELATE OMULUI DE DUMNEZEU. Dar, nu acelaşi lucru este şi cu Sfânta Scriptură al cărui autor este Însuşi Dumnezeu. În acest caz, “mintea” sau gândirea Sfintei Scripturi este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat în persoana Mântuitorului nostru Hristos care i-a scăpat pe oameni de păcat. De aceea, “orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi”, obişnuia să spună Cuviosul Antonie cel Mare, după cum reiese dintr-o relatare povestită în Patericul egiptean.

Deosebind învăţăturile oamenilor de cele ale lui Dumnzeu, Sf. Ap. Pavel spune: “De basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 7). Convins de faptul că „pricina tuturor relelor este necunoaşterea Sfintelor Scripturi”, Sf. Ioan Gură de Aur face următoarea interpretare a versetului de la I Timotei 4, 13: „Ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” şi, într-un cuvânt, „întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2, 7), adică „fii tu prototip al vieţii, stând înaintea păstoriţilor ca o icoană vie, ca o lege însufleţită, ca un îndreptar, ca un monument viu al bunei vieţuiri, căci aşa trebuie să fie dascălul” (Sf. Iona Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, Nemira, Bucureşti, 2005, p. 61).

NECESITATEA IMPROPRIERII GÂNDIRII LUI DUMNEZEU. Sf. Ioan Gură vorbeşte despre o impropriere de către om a gândirii lui Dumnezeu: „Căci cel ce se obişnuieşte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se foloseşte, fiindcă prin cele cu care sfătuieşte pe alţii se va umili şi el. (…) Şi Hristos zice: „orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Romani 15, 4)” (Sf. Iona Gură de Aur, idem, p. 61).

Acest lucru îl căuta şi vameşul Zaheu la Mântuitorul nostru Hristos, fiind capabil – aşa cum avea să facă mai târziu şi Cuviosul Antonie cel Mare – să renunţe la toate bunurile pămâteşti împovărătoare de dragul gândirii Sale dumnezeieşti. Astfel, rugându-ne cu cuvintele lui Eftimie Zigabenul: “Zaheu, sunt şi eu mic de statură duhovnicească, că încă mă târăsc în jurul celor pământeşti şi caut să-l văd pe Hristos limpede şi precum se cade, însă nu pot de nu voi fugi din cele ce mă împiedică şi nu mă voi sui în pom ridicându-mă deasupra celor pămâteşti către cele cereşti. Atunci mă va vedea şi El cu adevărat şi mă va chema la Sine şi locaş la mine va face, că unul ca acesta se face casă lui Dumnezeu” (Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

 

Parohia Sfântul Pantelimon – Piesă de teatru

Departamentul pentru copii şi tineret „Ateneul Sfântului Pantelimon” al Parohiei „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti a marcat duminică, 24 ianuarie 2016, împlinirea a 157 de ani de la Unirea Principatelor Române. Cu acest prilej, în locaşul de cult a avut loc premiera proiecției piesei de teatru „Lumina Sfântului Andrei”. Piesa de teatru dedicată Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost scrisă de preotul Bogdan Teleanu şi pusă în scenă de elevii clasei a III-a A de la Şcoala Gimnazială „Maica Domnului” din Bucureşti, sub coordonarea învăţătoarei Daniela Ignat, cu scopul de a atrage atenţia asupra unor cazuri sociale din parohie care necesită sprijin din partea comunităţii. „Acesta a fost primul pas dintr-o acţiune mai amplă care face parte din proiectul parohial «Din mila Sfântului Pantelimon», cu care Departamentul pentru copii şi tineret «Ateneul Sfântului Pantelimon» doreşte să se prezinte la Concursul naţional bisericesc «Biserica şi Şcoala din sufletul meu»”, a spus pr. Bogdan Teleanu.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Duminica a 31- a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

 P R E D I C Ă

la

Duminica a 31- a după Rusalii

(Vindecarea orbului din Ierihon)

Ap. I Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43

Motto:Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38)

Învăţăturile despre milostenie ale regelui David. Episodul vindecării orbului din Ierihon, care ridică problema raportului dintre credinţă şi milostenie, este marcat de apelativul cu care orbul din Ierihon se adresează Mântuitorului nostru Hristos pe care Îl numeşte “Fiul lui David”? De ce Îl numeşte astfel? Se ştie că Mântuitorul Hristos ia trup din sămânţa lui David prin Fecioara Maria: „Şi în sămânţa ta (a Mariei) vor fi binecuvântate toate neamurile” (Facere 22,18). Această sămânţă, însă, este „o rămăşiţă aleasă prin har” (Rom. 11, 5), deosebită de sămânţa cea rea, o acuzaţie pe care Însuşi Dumnezeu o aduce întregului neam omenesc. Este o sămânţă deosebită inclusiv prin modul în care operează în ea virtutea milosteniei.

Pentru a înţelege această deosebire, cred că ar trebui analizat modul în care Biserica îşi desfăşoară misiunea ei sfinţitoare în lume. Astfel, observăm că Biserica, prin Sfintele sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau „spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe cât este de adevărat că tot ceea ce este corupt în natura creată se consideră că împrumută trăsăturile inestetice ale diavolului „necurat, întunecat, fără chip şi fără ruşine”, după cum îl descrie Sf. Vasile cel Mare (Molitfele), la fel de adevărat este că frumuseţea harului dumnezeiesc poate acoperi mulţime mare de defecte, ajungându-se până acolo încă frumuseţea să fie considerată direct proporţională cu interesul omului pentru mântuirea sufletului său.

Credinţa creştină nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu „Milostivul” (Ps. 114, 5). Milostenia – după modelul inspirat de psalmul 50 compus de regele David – nu anulează identitatea persoanei, ci, dimpotrivă, o sprijnă printr-un gest matern în efortul ei de eliberare din chingile neputinţei.

Necesitatea milei pentru om, reliefată de Sfânta Scriptură, se explică prin faptul că omul, oricât de drept s-ar considera (chiar şi înaintea lui Dumnezeu, cum a fost cazul regelui David), nu este totuşi infailibil. Sfânta Scriptură, aşa cum demonstrează regele David, pledează pentru o justiţie socială care, prin practicarea virtuţii milosteniei, care „acoperă o mulţime de păcate” (Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 8), stabileşte un modus vivendi sau, mai exact, o convieţuire paşnică a oamenilor între ei şi împreună cu Dumnezeu. Concluzia, aşa cum se desprinde din Sfânta Scriptură, este că dreptatea este întotdeauna doar de partea celui mai milostiv (Pildele lui Solomon 12,10 şi 29,7). Acest lucru ar trebui să fie suficient de convingător pentru ca virtutea milei să devină comună tuturor creştinilor, dovedind dreapta credinţă a acestora.

Dar, pentru a avea valoare duhovnicească, orice milostenie trebuie făcută cu binecuvântare în numele lui Dumnezeu, situându-se cu prudenţă pe traiectoria duhovnicească ascendentă a proniei dumnezeieşti. Este greu ca, după ce un om ia seama numai la cele de aici, nesocotindu-L în calculele sale pe Dumnezeu, să înţeleagă că pe lumea aceasta nimic nu este întâmplător, ci proniator! Oare, unui asemenea om care are pretenţia de a fi milostiv cu proprii semeni, nu i s-ar cuveni recomandarea duhovnicească de a fi şi mai milostiv cu un Dumnezeu în capul căruia răstoarnă de obicei toate nemulţumirile şi frustările proprii, ferindu-se cu prudenţă în primul rând de a mai păcătui? Există numeroase mijloace de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu: citirea Sfintelor Scripturi, minunile lui Dumnezeu, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii. Dar, dintre toate aceste metode cea mai eficientă este mila creştină exercitată în momentele în care este cea mai mare nevoie de ea. Cum ne dăm seama de această nevoie? Atunci când observăm că nemila semenilor învârtoşează sufletul celui aflat în nevoie şi-l împiedică să se apropie de Dumnezeu, aşa cum reiese din plida cu oaia cea pierdută (Luca 15, 1-7).

Vindecarea orbului din Ierihon relevă faptul că vederea poate avea două înţelesuri diferite. Este vorba pe de o parte de vederea efectivă a realităţii imediate, care cade sub incidenţa simţului văzului, iar pe de altă parte de vederea duhovnicească prin credinţă.  Prin urmare, putem concluziona că prin vindecarea sa fizică, orbul din Ierihon este chemat să-şi îmbogăţească duhovniceşte creşterea fizică şi intelectuală prin desfăşurarea unor acţiuni de binefacere conciliabile cu Evanghelia Mântuitorului Hristos, luând aminte cu grijă însă şi la cuvântul Sfântului GRIGORIE al NYSSEI care ne atrage atenţia astfel:  „Căci nimeni să nu vadă această virtute (mila – n.n.) arătându-se numai în cele materiale. Pentru că, în acest caz, ea nu ar fi decât o faptă a celor ce au vreo putere să facă binele[1]. Într-o tipăritură pe care Sfântul Antim Ivireanul a dedicat-o marelui voievod martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti (1688-1714),  intitulată Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon Înţeleptul, se spune: „Dreapta-credinţă este dovedită în special prin milostenia către săraci. Să fii sigur că este pierdută acea zi în care nu ai făcut bine cuiva şi, în aceeaşi zi, nici tu nu vei fi ajutat de Dumnezeu. Dobândeşte, aşadar, obiceiul să faci milostenie, ca şi tu să dobândeşti mila lui Dumnezeu[2]. Cu alte cuvinte, prezenţa în noi a virtuţii milei creştine, arată că harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează în noi, „dincolo de controlul nostru[3], după cum se exprimă pr. prof. Stanley Harakas: „Facerea de bine arată că Duhul naşte în noi înclinaţia reflexă de a face bine altora, mai ales celor aflaţi în nevoi[4].

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sfântul Grigore al Nyssei, Despre „fericiri”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 76.

[2] Vasile Macedoneanul, Împăratul Bizanţului, Conducătorul creştin înţelept. Învăţăturile  către fiul său, Leon ce Înţelept, Împăratul Bizanţului, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 46

[3] pr. Prof. Stanley S. Harakas, Despre viaţă şi mântuire, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 152.

[4]Ibidem, p. 162.

Duminica a 29-a după Rusalii – Vindecarea celor 10 leproşi – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

P R E D I C Ă

la

Duminica a 29-a după Rusalii

(Vindecarea celor 10 leproşi)

Ap. Coloseni I, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19

Motto: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne pe noi!” (Luca 17, 12)

Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru înseamnă, după profeţia proorocului Isaia (Isaia 53, 4 – 5), că “El (Mântuitorul Iisus Hristos) a luat asupra-şi bolile noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat … El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“. Cu toate acestea, credinţa creştină ortodoxă nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala şi, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu.

Din păcate, aspecte cotidiene care fac notă comună în viaţa de familie a multor oameni intră în conflict cu viaţa duhovnicească propovăduită de Biserică. Să luăm ca exemplu următorul paradox din viaţa de familie, dar care s-ar putea extinde foarte bine şi la tipul de relaţie pe care unii din poporul evreu îl aveau cu Dumnezeu, aşa cum reiese din pilda celor 10 leproşi: De ce, în unele familii, oamenii la necaz sunt uniţi, iar când le este bine sunt dezbinaţi? Pentru că în cadrul lor s-a comis de-a lungul timpului un abuz de „familiaritate excesivă” prin încurajarea răsfăţului sau, mai corect spus, a dragostei făţarnice! Pentru a ne da seama de rolul nefast al răsfăţului în viaţa de familie este suficient să facem precizarea că printre relele care decurg din răsfăţ enumerăm, spre exemplu, lipsa cinstirii sau, mai rău, neglijarea părinţilor.  Din păcate, de cele mai multe ori, ne dăm seama de abordarea pedagogică greşită numai atunci când vedem cum copilului nostru, suferind de autosuficenţa caracteristică secularizării[1], nu-i mai pasă de noi pentru că suntem uzaţi de bătrâneţe sau boală şi nu-i mai suntem utili sau în momentul în care se revoltă împotriva credinţei noastre pentru eşecurile personale, dar pe care le pune în seama mentalităţii noastre bisericeşti pe care o consideră depăşită.

Şi, totuşi, de ce este atât de nociv răsfăţul? Duhovniceşte, el poate fi definit drept o „stare de îndreptăţire de sine” a celor care, îngâmfaţi, consideră că totul le este permis! Astfel, atunci când Sfântul Apostol Pavel spunea că “iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă” (I Cor. 8, 1) descrie un principiu pedagogic creştin fundamental: omul trebuie călăuzit spre înţelegerea semenilor, iar nu spre o semeaţă îndreptăţire de sine. Acest verset paulin, care în opinia noastră face diferenţa între călăuzirea activă şi cea reactivă, nu ne îndreptăţeşte să renunţăm la sfaturile cele înţelepte. Un astfel de sfat înţelept este şi acela că educarea unui copil trebuie să fie o prelungire a iubirii din sânul familie! Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica şi familia trebuie să îşi unească eforturile pentru a duce la bun sfâşit misiunea pedagogică comună de a-i învăţa pe copii cum să scape din capcanele unei societăţi dominate de un curent orientat spre un profit imediat care, din nefericire, continuă să facă generaţii întregi de tineri să sufere din cauza unei stime de sine scăzute. Este suficient să enumerăm ca simptome ale acestui flagel cu care se confruntă aceste generaţii de tineri numai câteva din cele care fac notă comună în tot mai multe ţări dominate de astfel de spirit comercial, aşa cum sunt anorexia sau bulimia, sinuciderile, crimele şi violurile.

Idealul educaţional ar trebui reorientat spre respectul faţă de dragoste, aşa cum este pus în valoare de către Biserică, iar nu de erotism, cum speculează din motive stric comerciale întreaga industrie audio-vizuală. Omul este înzestrat de Dumnezeu încă de la naştere cu tot felul de sentimente, inclusiv cu sentimentul dragostei. Dacă aceste sentimente nu sunt educate potrivit scopului propus de Dumnezeu, se ajunge la stări conflictuale cu deznodământ dramatic pentru om. Acest lucru este valabil, însă, nu doar pentru dragoste, ci inclusiv pentru sentimentul religios. Făcând o autocritică, considerăm că astfel pot fi explicate inclusiv incidenţele religioase ancestrale necreştine din practica creştin-ortodoxă de astăzi sau din comportamentul unor oameni care se socotesc pe sine atei, care au fost speculate tot comercial de către unii antreprenori culturali.O astfel de incidenţă a determinată de lipsa de educaţie creştină este şi practica fetişistă ancestrală pe care o regăsim astăzi în plan social sub forma multor forme de intoleranţă, inclusiv religioasă. Simptomatic această practică se manifestă sub forma impresiei că, atunci când este detestată o persoană, ceva din fiinţa acelui om s-ar fi amestecat cu lucrurile sau persoanele cu care s-a intersecta, devenind şi acestea, în egală măsură, demne de dispreţuit. Tocmai din această cauză considerăm că dragostea este un punct convergent al vieţii de familie şi al celei duhovniceşti.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon 

[1] Mitropolitul Daniel Ciobotea în Iluminism şi isihasm. Documentele Simpozionului internaţional desfăşurat la Centrul cultural-pastoral Sf. Daniil Sihastru de la Durău (5-7 septembrie 2001), Colecţia TRINITAS, Iaşi, 2006, p. 53: „Pentru raţiunea umană autosuficientă care nu se mai raportează la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu mai are nimic transcedent şi veşnic cu el. El este condamnat să se mulţumească  cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o câştigă cu lăcomie şi cu orice preţ în lumea materială şi trecătoare.Şi aceasta se realizează într-o societate secularizată, suficientă sieşi, care se închide în ea însăşi sau chiar devine totalitară şi opresivă în numele sau sub pretextul idealurilor de libertate, egalitate, unitate, progres, pragmatism etc., care se transformă rapid în idoli sau ideologii ale puterii ”.

Parohia Icoanei – 7 ianuarie 2016, zi de Hram

În ziua sărbătorii Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, joi, 07 ianuarie 2016, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a fost prezent în mijlocul credincioşilor de la Biserica Icoanei din Capitală care și-a sărbătorit hramul. Preasfinţia Sa a oficiat Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi din care au făcut parte: Părintele arhim. Paisie Teodorescu, vicar-patriarhal, Părintele Liviu Nechita, consilier patriarhal, Părintele Ioan Popescu, Protopopul Protoieriei Sector 2 Capitală.   După citirea Pericopei Evanghelice, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a rostit un cuvânt de învățătură în care a arătat că cinstirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul înseamnă schimbarea vieții noastre potrivit îndemnului pe care ni-l face: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor!”.

Preasfinţia Sa a mai spus că cea mai frumoasă cinstire a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul este să ne trăim viața după învățăturile pe care el le-a dat mulțimilor care au venit în pustiul Iordanului să îl asculte și pe care le-a învățat că dacă cineva are două haine să dea una celui care nu are, iar dacă cineva are bucate, să facă asemenea.   Răspunsurile la strană în timpul Sfintei Liturghii au fost date de membri ai Grupului psaltic „Tronos” al Catedralei patriarhale. La finalul Sfintei Liturghii, credincioșii prezenți la sărbătoarea hramului parohiei au primit pachete cu hrană caldă.   Biserica Icoanei mai are ca hramuri următoarele sărbători: Adormirii Maicii Domnului (15 august), Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie), Duminica Ortodoxiei.

(Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica)

        ( Sursa: Trinitas TV)

Duminica după Botezul Domnului – Începutul propovăduirii Domnului – PUTEREA DE A-L MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU! – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T
la Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului, Ev. Mt. 4, 12-17)
PUTEREA DE A-L MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU!

Motto: “Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei IV, 16, respectiv Is. I X, 1)”.
SĂ NE CURĂŢĂM SUFLETELE NOASTRE DE NECREDINŢĂ! Acţiunea de mântuire a sufletelor oamenilor, nivel de trăire duhovnicească la care se ajunge doar prin har, credinţă şi fapte bune, este determinată de vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani X, 9), mijlocul principal de a convinge omul să creadă în Dumnezeu. Vestirea Cuvântulu lui Dumnezeu presupune citirea Sfintelor Scripturi, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi a minunilor Sale şi predica prin pilda vieţii. Însă, conform învăţăturii Bisericii, mijlocul esenţial de a convinge omul să creadă în Dumnezeu îl reprezintă predica deoarece “credinţa vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu” ( Romani X, 17). Însă, pentru a putea auzi pe vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu este necesar să ne curăţăm sufletele noastre de necredinţă. În acest sens, este elocventă pilda cu necredinciosul şi preotul misionar de pe un vapor transatlantic. Necredinciosul a spus preotului: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu stiu unde-I”. Preotul i-a spus: “În felul acesta nici n-ai să-L vezi vreodată pentru că, a-L vedea, trebuie să-ţi cureti inima de necredinţă. Mântuitorul Hristos aşa ne-a învăţat: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. O să-l vezi pe Dumnezeu când îţi vei curăţi inima de necredinţă, de răutate şi de păcate. O să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei”.
SĂ NE DESĂVÂRŞIM ÎN VESTIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU! Sf. Ap. Iacov, conştient de faptul că cea mai puternică influenţă asupra persoanei umane se poate exercita numai prin cuvântul exprimat public (Iacob 3, 1-18), făcea următoarea apreciere: “Dacă e cineva care să nu greşească`n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg…” (Iacob 3, 2). Desigur că, atunci când a făcut această afirmaţie avea în minte prototipul bărbatului desăvârşit, adică persoana Mântuitorului nostru Hristos, “Logosul” lui Dumnezeu: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi… . (…) Ioan mărturisea despre El şi striga zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era” (Ioan I, 1). Cuvântul, în sensul grecesc de „raţiune” (gr. o λογοσ, – ου), execută o mişcare din interior spre exterior: “Cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentară a permanentului cuvânt interior” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 239). Mântuitorul Hristos este bărbatul desăvârşit, în sensul de model de desăvârşire în virtute (de altfel, în lb. lat. vir, viros înseamnă bărbat). În acest sens, Îl cinstim ca pe chipul dintâi al virtuţii, urmat de toţi oamenii cei sfinţi: “Doamne, Dumnezeul nostrum, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta (…), cinstim pe sfinţii Tăi care sunt chipul şi asemănarea Ta, iar pe ei cinstindu-I, pe Tine Te cinstim şi Te slăvim ca pe chipul cel dintâi” (Rugăciune la sfinţirea icoanei unui sau mai multor sfinţi, Molitfelnic, p. 559).
SĂ VESTIM CU CREDINŢĂ CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU! În planul mântuirii sufletelor noastre, atât valoarea estetică, cât şi cea morală sunt inferioare credinţei religioase. Spre exemplu, Pr. Ştefan Slevoacă era de părere că valoarea estetică – în ciuda faptului că, în general, o considera bună şi folositoare – nu poate pătrunde şi reforma conştiinţa omului. Din această cauză, Pr. prof. Grigore Cristescu a făcut următoarea afirmaţie: „Calokagathia antichităţii e un ideal plăpând care ne-a dat o artă, o mitologie şi o filozofie – fără să ne fi putut da şi o conştiinţă activă în domeniul eternului, universalului şi valabilului uman, dincolo de utilităţile, de subiectivismul şi relativismul social. (…) Idealismul cultural al veacurilor trăieşte din clasicismul crucii”. Cu alte cuvinte, relevanţa mesajului Bisericii este determinată de valoarea relgioasă, respectiv de virtutea credinţei în Dumnezeu, şi nu de cea estetică sau morală. De aceea, Pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, subliniind superioritatea credinţei faţă de valoarea estetică, considera că slujitorii Bisericii trebuie să urmărească, în primul rând, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi nu câştigarea gloriei sau a prestigiului literar: „Preoţii au chemarea cea înaltă a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt învăţătorii cei adevăraţi, chemaţi nu de lume, ci din lume şi pentru lume, nu de a lăţi şciinţi omenesci nesigure, ci şciinţa lui Dumnezeu prea`naltă şi nepătrunsă de mintea omenească…”.
LUMEA SE SPRIJINĂ PE CUVÂNT. Ar fi o crimă să se profite de harul (energia) pietăţii religiose şi să fie îndrumată într-o direcţie greşită, către un plan de manifestare pur pământească, care curând s-ar putea revela ca fiind nimic altceva decât o iluzie şi cauză a unor forme de sclavie ideologică. Refuzând viziunea eretică de tip dualisto-maniheist care a divizat lumea în două părţi totalmente independente şi contrare, creştinismul are capacitatea încă de propune o cale intermediară care permite dialogul creştin cu toate culturile lumii. Teologia creştină a propus un concept care, la începuturile creştinismului a permis dialogul şi valorificarea ideilor culturii precreştine, determinând înccreştinarea lumii păgâne. Aşa se face că, în ambele contexte istorice, imperiul roman şi regimul comunist, teoria semina verbi (ho spermatikos theios logos – gr., seminţele Cuvântului lui Dumnezeu sau seminţele de Adevăr) a Sf. Iustin Martirul şi Filozoful a fost utilizată cu succes public şi teologic. “Fiecare – pătrunzând în parte ceea ce era înnăscut Cuvântului dumnezeiesc – poate vorbi corect, dar în ceea ce priveşte problemele de autoritate au prounţat teze contradictorii (…) Toţi scriitorii, graţie acestor seminţe ale Cuvântului înnăscute şi inerente lor, puteau vedea realitatea, dar doar în mod indistinctiv” (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, II Apologia, XIII, 3,5). Aceste seminţe, pătrunzând inclusiv în concepţiile necreştine, se dezvoltă, producând o progresivă creştere a fisurilor până când provoacă ruptura blocului de necredinţă.
SĂ SIMŢIM PĂCATUL ŞI SĂ NE ÎNDREPTĂM PENTRU A-L PUTEA MĂRTURISI PUBLIC PE DUMNEZEU! „De la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în relaţii distincte. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor într-o uriaşă plasă de ochiuri. Prin razele lor dau şi primesc, razele lor sunt în aceste fel comune şi, totuşi, persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele şi vin spre ele” (cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 200, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. În această reţea umană, dacã lucrurile ar fi perfecte, valoarea ar ieşi automat la iveala, dupã cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã… Aşa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, aşa încât sã se vadã faptele voastre cele bune şi sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 14-16). Conform acestui citat biblic, în relaţia public-privat, rezultă că vieţii publice îi corespunde o demnitatea superioară. De fapt, termenul privat are o conotaţie negativă, însemnând şi a fi privat de ceva, cum ar fi recunoaşterea publică a demnităţii. Prin urmare, întrucât calitatea sferei publice o determină pe cea a vieţii private, Biserica are misiunea de a desfăşura, indiferent de condiţiile socio-politice, o viaţă publică activă. Numai întunericul păcatelor ar putea estompa lumina virtuţilor, după cum necredinţa estompează glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la credinţă. De aceea Mântuitorul a început să predice cu cuvintele: “Pocăţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Mt. 4, 17). Ori, ceaţa necredinţei poate fi îndepărtată de pe proprii ochi doar prin simţirea păcatelor noastre: „Cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. (…) Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? (…) Iar, dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIV, în Omilii la Matei, Scriei, p. III, PSB, 23, IBMOR, p. 170).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon