Duminica după Naşterea Domnului – NAŞTEREA DOMNULUI, RENAŞTEREA OMULUI – Sf. Ap. Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – Fuga în Egipt – Dr. Pr. Bogdan-Aurel TELEANU

NAŞTEREA DOMNULUI, RENAŞTEREA OMULUI

C U V Â N T
la Duminica după Naşterea Domnului – Sf. Ap. Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan,

Ev. Matei 2, 13-23, Ap. Galateni 1, 11-19 (Fuga în Egipt)

Motto: „Şi nimeni nu s-a suit la Cer, decât Cel ce s-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer” (Ioan III, 13).

FIUL LUI DUMNEZEU SE FACE FIUL OMULUI. „Uită oare o femeie de copilul său? (Is 49, 15). Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I: PSB, vol. 4, 1982, p. 196: „Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este Pedagogul Care păstoreşte pe copii, este Păstorul Care are grijă de prunci; şi pentru că pruncii sunt nevinovaţi, sunt numiţi în chip alegoric oi. Şi vor fi toţi o turmă şi un păstor (…). Deci, Cuvântul este Pedagogul Care ne duce pe noi copiii la mântuire”.

Sf. Antim Ivireanul, descrie pedagogia Mântuitorului nostru Hristos în felul următor: „… precum s-a făcut Fiul lui Dumnezeu fiul omului, să se facă şi fiul omului Fiul lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ap. şi Ev. Ioan: Şi le-a dat lor puterea de a fi fii lui Dumnezeu” (Didahii, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti-Chişinău, p. 123). Cu alte cuvinte, Dumnezeu „se pune în pielea” noastră, a oamenilor, principiu sinergetic prin care se explică abundenţa necazurilor şi a scandalurilor ce se înmulţesc, parcă, de Crăciun din cauza vrăjmăşiei şi ispitelor diavoleşti. Despre acest paradox, Sf. Ioan Gură de Aur spune: ”Învăţăm că Mântuitorul Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de pe când era în faţă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egip; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară. Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primejdii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânului!”. Nu, ci, ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări. Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste Prunc, ci şi peste barbarii aceia (n.n. – magii).” (Scrieri, partea a III-a: Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 103) . Şi, concluzionează, astfel: „Dacă cineva suferă aici pe pământ necazuri şi nedreptăţi, fără să fi făcut păcate, suferinţa de aici se preface dincolo în răsplată”. (Ibidem, p. 111). „Puterea de a fi fii lui Dumnezeu” constă în capacitatea de a trece dincolo de limita de rezistenţă umană, fenomen care este exprimat de binecunoscuta formulă creştină „a întoarce şi obrazul celălalt atunci când eşti lovit”.

DUMNEZEU CREATORUL SE NAŞTE DIN PROPRIA CREAŢIE, AŞA CUM PASĂREA PHOENIX RENAŞTE DIN PROPRIA CENUŞĂ. Sărbătoarea Crăciunului relevă minunea naşterii Creatorului din propria Sa creaţie. Chiar dacă Dumnezeu Cuvântul – despre care Sf. Ev. Ioan afirmă că „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3) – se naşte „mai înainte de toţi vecii„ din Dumnezeu-Tatăl, după cum ne exprimăm în Crezul creştin, Mântuitorul Hristos se naşte în trup la „plinirea vremii” (Gal. III, 3) din Fecioara Maria. Astfel, Naşterea Mântuitorului nostru Hristos ne apare ca fiind îndoită: odată după firea Sa dumnezeiască, iar, apoi, după firea sa omenească: “Prin urmare – spune Sf. Ioan Damaschinul – Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă cunoscută în două firi; în ce priveşte Dumnezeirea Sa a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce priveşte omenirea sa, a fost întrupat în vremurile din urmă din Sfânta Fecioară în timp şi s-a născut în trup” (Dogmatica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p.133). Totuşi, referitor la interacţiunea celor două ipostase ale Mântuitorului Hristos, Sf. Ioan Damaschinul lasă să se înţeleagă faptul că, aşa cum Dumnezeu a creat femeia din coasta lui Ada, tot aşa, Mântuitorul Hristos şi-a construit sau creat în şi din pântecele Fecioarei Maria un corp uman în care să se întrupeze: „Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. (…) Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 83).

Naşterea Mântuităroului nostru Hristos se află în strânsă legătură cu Învierea Sa. El se naşte pentru a învia, asemenea păsării phoenix, demonstrându-ne nouă, oamenilor, că nu există schimbare atâta timp cât nu ne vom lepăda de omul vechi, din cenuşa căruia trebuie să răsară spre înviere omul cel nou. Aşa cum fluturele de noapte se simte atras de flacăra lumânării, tot aşa şi omul vechi, atras de lumina harului dumnezeiesc, se aprinde de la aceasta “îmbrăcându-se în Hristos”, adică dobândind posibilitatea intrării în Împărăţia lui Dumnezeu.

NAŞTEREA, CONSECINŢĂ A MORŢII. Tot Sf. Ioan Damaschinul, adaugă faptul că “naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”. (Ibidem, p. 20). “Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sunt αγεννητα, nenăscute”, după cum spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 133) pentru că şi-au luat fiinţa prin creaţie de la Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa este o creaţie a lui Dumnezeu, omul nefiind capabil decât să o multiplice şi să o perpetueze prin succesiunea naşterii. “Paul Evdokimov şi Olivier Clement au insitat asupra faptului că Dumnezeu, deci şi Dumnezeu-Cuvântul, nu e fără formă. (…) Dumnezeu este Forma formelor, Icoana icoanelor, Arhetipul atotcuprinzător… Dumnezeu este o Metaicoană, după terminologia lui Dionisie Areopagitul, o Hyper-icoană” (Teologia Dogamtică Ortodoxă, EIBMOR, 1997, p.. 231).

Referitor la firea omenească al Mântuitorului Hristos se spune că este „născut, iar nu făcut”. “Naşterea nu este o însuşire a firii, ci a ipostaselor”, afirmă Sf. Ioan Damaschinul (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 133). Sf. Ioan Damaschinul arată faptul că atât naşterea, cât şi moartea sunt consecinţe ale păcatului strămoşesc: „Căci creaţia primară se numeşte facere (γενεσισ) şi nu naştere (γεννησιση). Creaţia este facerea primară săvârşită de Dumnezeu; naşterea, însă, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinţă a condamnării la moarte, din cauza călcării poruncii” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 79). Parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, care subliniază diferenţa dintre născut şi nenăscut, putem spune că „însuşirea de născut arată faptul că Fiului îi aparţine naşterea, în măsura în care Tatălui îi aparţine nenaşterea” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 122). „Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 5). Interpretând denumirea de fiu, Sf. Grigorie Teologul afirmă că este chemat cu acest nume, nu doar pentru că este din Tatăl, ci şi pentru că „este una şi aceeaşi cu Tatăl după fiinţă” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 151). Tot el remarcă faptul că „Dumnezeu Fiul s-a născut fără de tată aici, în timp, şi fără de mamă acolo, mai înainte de timp”. (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti,, p. 130).

Sf. Ioan Damaschinul, vorbind despre „facultatea” Mântuitorului Hristos de a fi născut mai înainte de timp şi fără de început din Dumnezeu Tatăl, „nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 19).

RĂSPLATA DUHOVNICEASCĂ A SUFERINŢEI NEDREPTE. Sufletul omului îşi găseşte împlinirea prin creaţie. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt descrie comportamentul lui homo faber sau al artizanului (the craftsman) în felul următor: „Opera artizanului era ghidată de idee, de modelul pe care l-a contemplat mai înainte ca procesul de fabricare să fi început sau să se fi terminat; în primul rând, pentru a avea indicaţii despre ceea ce urma să se facă şi, apoi, pentru a verifica produsul finit” (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 275) . Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Ibidem, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141). Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales – dacă nu chiar în mod exclusiv – de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

„Vestim Naşterea Domnului”- ediţia a II-a 2015

În cadrul proiectului social „Vestim Naşterea Domnului”, ediţia a II-a, prilejuit de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos, Protoieria Sector II Capitală a organizat marţi, 15 decembrie 2015 orele 14 o acţiune social-filantropică ce s-a desfăşurat la Aşezământul pentru persoane vârstnice al Mânăstirii Christiana

Corul Ligii Tinerilor Creştin Ortodocşi Români a cântat colinde ca semn al respectului şi iubirii faţă de persoanele vârstnice.

 Darurile pentru cele 24 de rezidente ale aşazământului au fost oferite cu sprijinul Protoieriei Sector II Capitală şi al parohiilor: Icoanei, Sfinții Voievozi-Gherghiceanu, Sfântul Nicolae-Balta Albă

(Sursa: Trinitas TV)

Parohia Teiul Doamnei Ghika – vernisaj de icoane şi concert de colinde 14 decembrie 2015

La parohia Teiul Doamnei- Ghika, din Protoieria Sector II Capitală, a fost organizată, în data de 14 decembrie anul curent, o expoziţie de icoane ce au fost realizate de copiii Şcolii Gimnaziale Numărul 30- Grigore Ghika Voievod.

Vernisajul a fost precedat de un Concert de colinde cu participarea corurilor:

  • Joyfull Voices şi Sunete Vesele, din cadrul Şcolii Gimnaziale Numărul 30- Grigore Ghika Voievod,
  • Corul Carmina Minora, de la Palatul Copiilor
  • Corul Şcolii de Arte nr 4.

La final toţi copiii prezenţi au primit din daruri.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Marşul Colindătorilor în Capitală – 2015

Pentru a promova colindele tradiţionale românești și pentru a cinsti memoria celor care au murit în decembrie 1989, Asociația Studenților Creștini Ortodocși și Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români organizează an de an Marșul Colindătorilor, informează TRINITAS TV.

Anul acesta, a fost organizat sâmbătă, 12 decembrie 2015.

La finalul evenimentului, în dreptul crucii amplasate în Piața Universității, a fost oficiată o slujbă de pomenire pentru eroii neamului. Marşul Colindătorilor se organizează din anul 1992, de când a fost înfiinţată Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români.

La acest eveniment au participat şi tineri din filiala Sector 2 a Ligii Tinerilor Creștini Ortodocși Români.

(Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica)

Parohia Popa Nan – Concert de colinde şi vernisaj de icoane pe sticlă

La Biserica Popa Nan a avut loc un  Concert de colinde şi un  vernisaj de icoane pe sticlă.

Cele peste 150 de lucrări au fost realizate de copii de la Şcoala Anastasia Popescu. Toate icoanele realizate de cei mici au fost sfinţite.

Concertul de colinde a fost susţinut de copiii de la Şcoala Anastasia Popescu şi de Corul bisericii Popan Nan.

(Sursa: Trinitas TV)

Duminica a 28-a după Rusalii (A Sfinţilor Strămoşi) – Pilda celor poftiţi la cină – RESPONSABILITATE EUHARISTICĂ A RESPECTULUI PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

Duminica a 28-a după Rusalii (A Sfinţilor Strămoşi – Pilda celor poftiţi la cină)

Sf. Ier. Dosoftei, Mitr. Moldovei; Sf. Mare mc. Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; Sf. Mc. Lucia, Fecioara

Ap. Coloseni I, 12-18; Ev. Luca 14, 16-24

RESPONSABILITATE EUHARISTICĂ A RESPECTULUI PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ

Motto:Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea (Lc. 14, 24).

RESPECTUL PENTRU DEMNITATEA DUMNEZEIASCĂ. „Pilda celor poftiţi la cină”, citită la Sf. Liturghie din duminica Sfinţilor Strămoşi, ilustrează faptul că Dumnezeu respectă demnitatea umană mai mult decât cinstesc oamenii demnitatea dumnezeiască. Această pildă, în mod paradoxal, se încheie cu următoarea precizare moralistă a Mântuitorului Hristos: „Cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mama şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14, 26). Paradoxul acestei pilde este accentuat de faptul că această pildă corespunde duminicii în care Biserica pomeneşte Sfinţii strămoşi ai Mântuitorului Hristos. Ţinând cont de această coincidenţă proniatoare, cred că putem face o analogie între personajele acestei pilde şi strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos. Cei trei care îşi cer scuze pentru că nu pot să dea curs invitaţiei la cină, reprezintă, alegoric, figurile expresive ale copiilor lui Adam şi Eva, respectiv, Set, Abel şi Cain. Facem precizarea că, în timp ce urmaşii lui Set, din care se trag strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos, au devenit păzitorii Legii lui Dumnezeu, generaţiile care se trag din Cain şi Abel au urmat calea idolatriei. Pentru a uşura analiza acestei pilde, vom numi pe cei trei invitaţi cu numele copiilor lui Adam şi ai Evei: Cain, Abel şi Set.

Astfel, Cain, ca reprezentant al lucrătorului de pământ, se scuză în felul următor: “Ţarină am cumparat şi am nevoie să ies ca s-o văd” (Luca 14, 18), în timp ce Abel, ca reprezentant al crescătorului de animale, spune: “Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc” (Luca 14, 19). În schimb, Set, ca reprezentant al celor care păzesc Legea lui Dumnezeu, spune: “Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Luca 14, 20). Aparent, nu există nicio deosebire între răspunsurile celor trei, dar o analiză teologică mai amănunţită a scuzelor acestora relevă faptul important că printre cei care au refuzat chemarea la cină s-au numărat chiar şi strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos, respectiv poporul evreu, ceea ce explică afirmaţia destul de dură că „cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mama şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14, 26). Dacă răspunsurile primilor doi erau de aşteptat, răspunsul celui de-al treilea invitat este surprinzător şi merită analizat în profunzime.

EXISTENŢA UNUI POM CU ACELAŞI NUME CA AL EVEI ÎN RAI. Privind răspunsul celui de-al treilea invitat, Set, se cuvine ştiut că, în vremea aceea, femeile nu luau parte la asemenea ospeţe. Chiar dacă Adam a numit-o “viaţă” pe Eva (Fac. 3, 20), sperând ca ea să fie mama celor vii, prejudecata că femeia este „poarta“ prin care intră răul în lume a frânt fizic, spiritual şi moral pe toate urmaşele Evei. Semnificaţia numelui Evei, “viaţă”, este comparabilă cu cea de “pomul vieţii” şi arată înălţimea demnităţii la care a fost chemată femeia. Despre existenţa unui pom cu acelaşi nume ca al Evei în Rai, Sf. Ioan Gură de Aur spune: “Stăpânul a hotărât ca omul creat de El, care locuia în Rai, să facă exerciţiu de ascultare şi de neascultare; în acest scop a făcut să crească în Rai doi pomi: unul al vieţii, iar altul, aşa-zicând, al morţii”. (în Scrieri, Partea I, PSB, vol. 21, EIBMOR, 1987, p. 215). Dar, noi ştim că “Dumnezeu nu a făcut moartea” (Înţ. Sir. 1, 13), ci omul şi-a împropriat-o prin opţiunea făcută datorită păcatului neascultării. Această idee este întărită şi de Sf. Nichita Stithatul: „În mijlocul Raiului s-a sădit deci pomul vieţii şi un alt pom numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce sunt acestea? Ia aminte cu atenţie. Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor, precum s-a scris: Dumnezeu în mijlocul ei şi nu se va clătina (Ps. XLV, 5). Iar pomul cunoştinţei, sau al cunoştinţei binelui şi răului, e firea noastră şi alcătuirea omului” (în Filocalia, vol. VI, EIBMOR, 1977, p. 359).

VIAŢA ESTE MÂNTUITORUL NOSTRU HRISTOS. Dar, tot Dumnezeu este cel care ne oferă posibilitatea de a mai gusta din pâinea vieţii. Poruncii biblice “Din tot pomul din rai să mănânci…” (Facerea 2,16), îi interpunem cuvintele Sf. Ap. Pavel: „În Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” (Rom. 14, 16-17). Dacă despre pomul vieţii, Sf. Nichita Stithatul spune că îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu, privind la înlănţuirea strămoşilor după trup ai Mântuitorului Hristos care se trag prin Set din protopărinţii noştri, despre Eva putem spune că purta în ea promisiunea naşterii din ea a celui care s-a autodefinit ca fiind “Viaţa” (Ioan 14, 6), adică a Mântuitorului nostru Hristos. Cuvântul întrupat este „pâinea” despre care Origen, comparându-o cu roadele pomului vieţii din Rai (în Scrieri alese, Partea II, PSB, vol. 7, EIBMOR, 1982, p. 262), spune că „împărtăşeşte propria-i nemurire celui ce se hrăneşte cu ea, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi nemuritor” (Ibidem, p. 262). În felul acesta, Origen ne atrage atenţia că trupul Mântuitorului Hristos este pâinea euharistică cu care ne împărtăşim noi credincioşii întru mântuirea sufletelor noastre. În acest sens, este relevant conţinutul euharistic al cinei la care sunt invitaţi cei trei şi care îl reprezintă pâinea şi vinul, prefăcute în trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos. Astfel, constatăm că aceştia ca şi protopărinţii noştri, Adam şi Eva, nu voiau să cineze cu Dumnezeu sau, mai precis, intenţionau să cineze fără Dumnezeu.

În plan bisericesc, Proscomidiarul este Bethleemul nostru bisericesc, aşa cum Sfânta Masă este Ierusalimul nostru bisericesc. Acest loc în care este aşezată pâinea ce va fi folosită la Sfânta Euharistie aminteşte de peştera din Betleem numea care,  în ebraică, înseamnă “Casa pâinii”. (Această cetate poartă această denumire pentru că în antichitatea biblica, aici se aflau o sumedenie de brutării care coceau pâinea care era dusă spre vânzare la Ierusalim). Iată de ce, invitaţia la cină făcută în pildă constituie invitaţia la a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos.

RESPONSABILITATEA EUHARISTICĂ NEUTRALIZEAZĂ EFECTELE SĂMÂNŢEI PUTREZICIUNII ASUPRA SUFLETULUI. Diferenţa între Eva împreună cu toţi urmaşii lui Adam şi pomul vieţii, adică Mântuitorul Hristos, este aceea că, prima s-a lăsat pătrunsă de sămânţa putreziciunii, în timp ce al doilea s-a născut fără de păcat. De aceea, sângele Lui spală păcatele noastre, jertfa Sa ne mântuie pe noi, iar noi ne împărtăşim cu El, aşa după cum spune Sf. Ap. şi Ev. Ioan: „Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte” (Apoc. 12,11). Privându-l pe om de posibilitatea de a mai gusta din pomul vieţii, după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, îi spune totuşi: „În sudoare şi osteneală să mănânci pâinea ta” (Fac. 3, 19). Din această cauză, Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va trebui să soarbă din cupa amară a sacrificiului de Sine spre mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă a avut un moment de ezitare: “Părinte, de este cu putinţă să treacă de la Mine acest pahar” (Mt. 26, 39). În acest caz, paharul reprezenta voia dumnezeiască, aşa cum ferirea de pahar arată voia omenească a Mântuitorului Hristos.

Dar, aşa cum pâinea materială, simbolul hranei noastre de zi cu zi, constituie o condiţie ontologică pentru trup, pâinea duhovnicească reprezintă o condiţie teologică pentru suflet. „De bucate depinde viaţa aceasta trupească şi stricăcioasă”, după cum spune Sf. Clement Alexandrinul (în Scrieri, Partea I, PSB, EIBMOR, 1982, p. 230). Pretenţia egoistă de a ne considera mai importanţi decât Dumnezeu este consecinţa pierderii oricărei responsabilităţi euharistice. Prin alungarea protopărinţilor noştri din Rai, urmărind moartea păcatului, Dumnezeu îl împiedică pe om să mânânce din pomul vieţii, ceea ce l-ar fi făcut să păcătuiască veşnic (Fac. 3, 22-23). În virtutea acestei atitudini faţă de omul păcătos, observând persistenţa în el a sămânţei putreziciunii şi, astfel, faptul că este nevindecat de păcatul neascultării, Dumnezeu face următoare afirmaţie: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea (Lc. 14, 24). Invitaţii la cină resping invitaţia conştienţi că, în prezenţa Mântuitorului Hristos, ar deveni personaje secundare. i, observăm din această afirmaţie că prin înfrânarea tendinţelor noastre materiale, dobândim cele duhovniceşti. În acest sens, făcând referire la un interesant joc de cuvinte făcut de vorbitorii de limba greacă, Sf. Clement Alexandrinul observă următoarea similitudine: ασωτοι/desfrânaţi – ασωστοι/nemântuiţi (în Scrieri, Partea I, PSB, EIBMOR, 1982, p. 232).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Spectacolul cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor” – 2015

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a participat, sâmbătă, 05 decembrie 2015, la ediţia a VII-a a Spectacolului cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor”, care s-a desfășurat la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti începând cu ora 17:00.

Spectacolul s-a desfășurat pe două secțiuni și a cuprins trei mini-concerte și trei mini-scenete ale copiilor din cele șase protopopiate ale Capitalei.   La finalul spectacolului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un mesaj intitulat Colindul străbun: cântare sfântă şi îndemn la milostenie prin care a arătat că Biserica îndeamnă la milostenie, la dărnicie sau generozitate, atât prin cuvânt, cât şi prin cântările colindelor şi prin scenetele interpretate cu mult talent de copii. Parteneriatele de colaborare practică dintre parohii și școli își arată, astfel, roadele, într-o lucrare de revigorare a spiritualității noastre tradiţionale, adesea ameninţată de influențele nefaste ale secularizării. Copiii, cu puritatea lor, cu zâmbetele de pe chipuri, cu lumina în suflete, cu abnegația şi efortul interpretării momentelor artistice, ne sunt, nouă adulţilor, învăţători ai iubirii curate. Să încercăm acum, în prag de Sărbători, să le urmăm exemplul: să fim mai buni, mai curați sufletește, mai luminoși în viaţă şi în săvârşirea faptelor bune pentru alţii.

După rostirea mesajului, Patriarhul României a acordat Distincția Sanctus Stephanus Magnus domnului Sever Popa, directorul Colegiului Național Mihai Viteazul.

Spectacolul este dedicat elevilor din clasele 1 – 6, iar scopul este promovarea sărbătorilor religioase, cultivarea dragostei față de sfinţi și educarea elevilor în sensul respectării valorilor tradiţionale şi a afirmării propriei identităţi religioase, culturale şi naţionale. De asemenea, se urmărește o stimulare a elevilor talentați la muzică și poezie, contribuind astfel la dezvoltarea culturii naționale.

Sursa: Agentia de Stiri Basilica,  Trinitas TV

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei (6 Decembrie) – AVEM NEVOIE DE TEOLOGI ŞI DUHOVNICI ADEVĂRAŢI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei (6 Decembrie)

AVEM NEVOIE DE TEOLOGI ŞI DUHOVNICI ADEVĂRAŢI

MOTTO: Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor” (Tropar)

  1. NICOLAE, PATRON ŞI OCROTITOR. Sfântul Nicolae, patronul Greciei, Rusiei, precum şi al multor oraşe din Apusul Europei, este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii. Datorită multelor minuni pe care le-a săvârşit atât în timpul vieţii, cât şi după trecerea la cele veşnice, el a fost supranumit şi “Făcătorul de Minuni” (Taumaturgul). Minunile săvârşite de Sf. Nicolae, precum învierea celor trei copii omorâţii de un hangiu sau salvarea de la naufragiu a unor corăbii, sunt binecunoscute. Din cauza lor, Sf. Nicolae a fost ales ca ocrotitor al copiilor, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar, etc. Dintre multele istorisiri care îl au ca erou, cea mai cunoscută este cea a fiicelor unui om bogat care îşi pierduse averea. Sf. Nicolae a venit într-o noapte şi le-a aruncat pe fereastră trei saci de aur, pe care să îi aibă drept zestre pentru a nu fi nevoite să se prostitueze.
  2. NICOLAE, PERSONAJ LITERAR. Cea mai cunoscută dintre istorisirile legate de Sf. Nicolae este menţionată şi de Dante Alighieri în „Divina Comedie“ – „Purgatoriul“ (XX, 31-33: Esso parlava ancor de la larghezza che fece Niccolo` a le pulcelle, per condurre ad onor lor giovinezza). Se spune că Sfântul Nicolae, impresionat de rugăciunile unui nobil scăpătat, ce nu-şi putea căsători cele trei fiice din cauza sărăciei, a decis să intervină. Două nopţi la rând, Sfântul Nicolae a aruncat printr-o fereastră a castelului, ce era veşnic deschisă, un sac cu bani. A treia noapte a găsit fereastra închisă. Hotărât să şi îndeplinească misiunea până la capăt, s-a urcat pe acoperiş, a aruncat sacul cu bani prin horn, iar şosetele puse pe cămin la uscat s-au umplut de monede de aur. În 1809, Washington Irving (autorul “Povestirilor din caverna adormita”) a scris despre Sinterklaas in ” O istorie a New York-ului”. Irving l-a descris pe Sinterklaas ca un omulet rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o pălărie cu boruri mari, care călătorea pe spatele unui cal în seara de Sfântul Nicolae. În 1822, Clement Clark Moore, poet, profesor de teologie şi de Literatură Greacă şi Orientală la Columbia College (acum Columbia University), a publicat un poem “O vizită a lui Moş Nicolae” (cunoscută şi ca “Noaptea dinainte de Crăciun”). Crăciunul lui Moore este un bătrân spiriduş vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt reni minusculi. Moore chiar a denumit renii cu numele pe care le cunoaştem astăzi, şi metoda prin care Santa se reîntoarce in coş.
  3. NICOLAE, OBIECT COMERCIAL. Plăcere de a căpăta daruri, intimă psihologiei umane, motiv de nuanţă teologică speculat comercial. Drept urmare a gestului de bunăvoinţă al Sf. Nicolae manifestat faţă de fetele nobilului scăpătat, cadoul a fost cel care s-a impus drept emblemă, icoană sau marcă definitorie a sărbătorilor de iarnă, în special a Sf. Nicolae şi a Naşterii Domnului. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5-6 decembrie Sfântul respectiv vine şi le încarcă galoşii, bocancii ori bradul cu dulciuri, jucării sau daruri din ce în ce mai costisitoare. Părinţii perpetuează povestea, dar, din păcate, societatea contemporană susţine din interese comerciale imaginea a Moşului, aşteptarea copiilor părând pe cât de naivă şi rizibilă, pe-atât de indispensabilă culturii de consum.

CAUZA HARISMELOR ESTE CHEMAREA DUMNEZEIASCĂ. Nu putem să facem nişte lucruri mari şi minunate pentru simplul fapt că ne angajăm într-o tehnicitate, că suntem doar „buni profesionişti”, ci avem nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt au fost mai dese la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea învăţăturii creştine. Darurile extraordinare, care sunt harismele, Dumnezeu le dă Bisericii prin anumiţi oameni pe care-i alege Dumnezeu, care au chemare. Chemarea sau vocaţia, “este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicţionar al Noului Testament). Chemarea lui Dumnezeu se deosebeşte de orbirea spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10), rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi împietrirea inimii (Marcu 16, 14). Temperând aspiraţiile orgoloioase ale mişcărilor harsimatice, Pr. Teofil Pârâianu spune: „Să ştiţi că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem noi minuni, nu facem minuni, chiar dacă vrem să fim făcători de minuni”. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: “Au doar toţi sunt apostoli? Au doară toţi sunt prooroci? Au doară toţi sunt dascăli? Au doară toţi au puterea să săvârşească minuni? Au doară toţi în limbi grăiesc? Au doar toţi pot să tălmăcească? Râvniţi darurile cele mai deosebite şi eu vă arăt o cale care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omeneşti dacă le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Te-a chemat Dumnezeu să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof, medic  sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână. (pr. Ilie Cleopa). Pentru că valoarea muncii lor depinde de felul omului: „Omul bun din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele” (Mt. 12, 35). Dumnezeu ştie de ce alege pe anumiţi oameni şi pe cine alege. Însă, Cuv Diadoh al Foticeii atrage atenţia că „cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât ”îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se facă mai smerit”.

SCOPUL DARURILOR. Darurile oamenilor, cât şi cele ale lui Dumnezeu (harismele), trebuie întrebuinţate cu folos în interesul Bisericii. Dacă darurile oferite de oameni variază în funcţie de imaginaţia umană, darurile lui Dumnezeu, numite harisme sau “roade ale Duhului” sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal, 5, 22). De asemenea, Profetul Isaia (11, 2) enumeră duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe. Ele sunt efectul produs în om de harul lui Dumnezeu şi izvorăsc din tainele Bisericii. Duhul Sfânt este complet liber în a dispune de darurile spirituale în conformitate cu voia Lui (1 Corinteni 12, 7-11). Sf. Apostol Pavel spune că darurile (harismele) sunt nenumărate, dar toate sunt din acelasi har („Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat”). Şi exemplifică: darul profeţiei, slujirii, învăţării, îndemnării, împărţirii, conducerii, milosteniei. Nu e prima data când afirmă acest lucru. O face şi la I Cor. 12,4-6: „Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh”. Acest lucru înseamnă că „harul mantuitor este unul singur, dar, fie dupa trebuinta, fie după insusirea naturala a omului si dupa puterea lui de a primi, sporeste insusirile omului”. În cazul preoţilor, spre exemplu, mitropolitul Tit Simedrea obişnuia să spună: „”Eu te hirotonesc, dar să ştii, când vei sta cu mâinile pe colţul Sfintei Mese şi eu îţi voi pune mâinile pe cap, să ceri de la Dumnezeu o harismă. Harul preoţesc îl au toţi preotii egal, dar harismele nu le au toţi”.

AVEM NEVOIE DE DUHOVNICI ŞI DE TEOLOGI ADEVĂRAŢI. Pr. Calciu (Rost, aprilie 2006) considera că ”generaţia actuală este laxă şi labilă”. “Ştiu că – spunea el – generaţia de azi are personalităţi extraordinare, dar, din cauza decadenţei morale şi a promovării non-valorilor în viaţa politică naţională şi internaţională, a clandestinităţii organismelor internaţionale, politice, economice, juridice etc. mare parte din aceste figuri proeminente s-au retras în monahism, de unde pot răspândi lumina lor spirituală peste tineri şi bătrâni, sau trăiesc în anonimat social”. Cuv. Diadoh al Foticeii, scriitor filocalic: „Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu al bunătăţii lui Dumnezeu, dăruieşte sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să dispreţuim cu bucurie toată dragostea de viaţă, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, ca bogăţie negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Conferinţă administrativă în Protopopiatul Sector 2 Capitală

La Centrul cultural-misionar Familia a avut loc joia aceasta, 03 decembrie 2015, o conferință administrativă a Protopopiatului Sector 2 Capitală, informează TRINITAS TV.

Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la eveniment a fost Părintele Consilier Dumitru Ștefănescu. De asemenea, invitatul de seamă al conferinței a fost Domnul Neculai Onțanu, Primarul Sectorului 2 al Capitalei.

„Aş vrea să vă mulţumesc tuturor celor care aţi fost alături de Biserică sau unii de alţii în momente grele. Am trecut printr-o perioadă mai grea în care s-a probat coeziunea noastră. Sigur că este loc de mai bine şi s-a văzut şi acest aspect. Noi trebuie să fim uniţi permanent, dar mai ales în momente din acestea dificile”, a spus Pr. Protopop Ioan Popescu de la Protopopiatul Sector 2 Capitală.

În cadrul conferinței, Părintele profesor Alexandru Gherasim a susținut un referat intitulat Ascultare și libertate.

Au fost dezbătute de asemenea diverse probleme cu care se confruntă preoții în parohiile pe care le păstoresc. Cu acest prilej, Părintele Protopop a subliniat importanța implicării Ligii Tineretului Creștin Ortodox în activitățile desfășurate în cadrul parohiilor.

Sursa:Agenţia de Ştiri Basilica