Duminica a 30-a după Rusalii – Dregătorul bogat–păzirea poruncilor – REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat–păzirea poruncilor)

REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI

MOTTO: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (…) …vino de urmează Mie. (Lc. 18, 18, 22)

SUCCESIUNEA APOSOTOLICĂ, UNITATE ŞI CONTINUITATE DE CREDINŢĂ ÎN URMAREA LUI HRISTOS. În virtutea succesiunii apostolice, Biserica (Έκκλησία) se defineşte drept adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Vorbindu-se despre acest lucru încă de la începuturile creştinismului, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei (210-258), spunea: “Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turmă legată de păstorul ei; episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică”. Comuniunea euharistică a enoriaşilor unei comunităţi bisericeşti cu episcopul locului se stabileşte prin intermediul preotului care, prin hirotonie, dobândeşte calitatea de „delegat al episcopului în parohie” (cf. „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”). Comuniunea euharistică a Bisericii Mântuitorului nostru Hristos, garanţie publică a autenticităţii învăţăturii de credinţă creştină, se întemeiază pe succesiunea apostolică (Efeseni 2, 20) înţeleasă ca unitate şi continuitate de credinţă în urmarea lui Hristos. Noţiunea de “urmare a lui Hristos”, în concepţia Clement Alexandrinul (150- 216), reflectă cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea omului cu harul Celui care dă viaţă veşnică. Acest scriitor bisericesc învaţă că Mântuitorul Hristos ne invită să stăm lângă El pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci omul se poate desăvârşi numai cunoscându-L pe Dumnezeu, adică pe Acela pe Care „nimeni nu-L cunoaşte decât Fiul şi cel căruia Fiul i-L va descoperi” (Mt. 11, 27). Astfel, explică acest prim pedagog creştin, „Mântuitorul Hristos, nu-i porunceşte dregătorului bogat să se despartă de bani, ci să stea lângă El, lângă harul Celui Care dă viaţă veşnică” (Scrieri, parte I, în PSB, vol. 4, p. 41).

HARUL LUI DUMNEZEU SE DOBÂNDEŞTE NU CU PREŢUL BANILOR NOŞTRI, CI AL PROPRIEI NOASTRE VIEŢI. Dumnezeu nu vrea banii noştri, ci – aşa cum ne rugăm cu cuvintele de la ectenie – ca „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţă viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. La început, chiar şi Sfinţii Apostoli s-au temut că toate eforturile lor de mântuire sunt zadarnice, chiar dacă nu erau la fel de înstăriţi ca dregătorul cel bogat. De aceea, pentru că nu înţeleseseră încă faptul că ”mântuirea este – după cum spune Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 48) – a celor curaţi la suflet” – L-au întrebat pe Mântuitorul Hristos: „Dar, cine poate să se mântuiască?” (Mc. 10, 26; Mt. 19, 25). De aceea, Petru a sărit ca ars zicând: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie!” (Mc. 10, 28). Astfel, spune Clement Alexandrinul, „fără să îşi dea seama, spunea că averea lui – despre care proverbul spunea că era de patru oboli, adică a şasea parte dintr-o drahmă antică, mai precis 15 centime – are aceeaşi valoare ca împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 49). Succesiunea apostolică nu s-a obţinut pe bani, nu prin simonie, adică nu prin vinderea celor sfinte pe bani. Ori, tocmai din această cauză, înţelegând în cele din urmă mesajul Mântuitorului Hristos, în momentul în care intuieşte intenţia lui Simon Magul – primul eretic din punct de vedere cronologic (Fapte 8, 9-25) – de a deveni Apostol cu ajutorul banilor, Sfântul Apostol Petru a fost cel care i-a dat de înţeles că nu are parte în treaba aceasta (Fapte 8,21) şi consideră că este „plin din fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (vers. 23).

BISERICA SE FUNDAMENTEAZĂ PE REZISTENŢA CREŞTINĂ CARE ASIGURĂ INDESTRUCTIBILITATEA ÎNLĂNŢUIRII SUCCESIUNII APOSTOLICE A EPISCOPILOR EI. Pentru a feri Biserica de întinarea păcatelor, şi în mod special, de simonie, Sf. Apostol Pavel face recomandarea specială ca hirotonia, adică transmiterea harului preoţiei prin punerea mâinilor, să fie administrată cu cea mai mare reponsabilitate: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Face acest lucru pentru că, după cum afirmă tot el, atât preotul, cât şi episcopul, „se cuvine să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 5-7). Când banul se interpune între om şi Dumnezeu, lanţul acestei succesiuni apostolice să poate rupe, aşa cum s-a petrecut cu Biserica luherană. Atunci când noul papă, Leon al X-lea, ajuns şef al Bisericii Catolice în anul 1513, a introdus vânzarea indulgenţelor, pentru a dobândi fonduri în vederea încheierii lucrărilor la catedrala Sfântul Petru din Roma, Martin Luther (1483-1546) s-a ridicat împotriva acestuia. Astfel, la 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătoririi zilei tuturor sfinţilor, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze, care, începând de la condamnarea vânzării de indulgenţe, vor constitui ideile de baza ale lutheranismului. E drept că, în faţa abuzurilor, Luther ar fi trebuit să dea dovadă de rezistenţă creştină şi să procedeze după porunca şi modelul Mântuitorului nostru Hristos care, conştient că “nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12) cu atât mai mult lua, fără silă, cina cu vameşii şi păcătoşii. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, afirmă Mântuitorului Hristos, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mt. 18, 15-17).

ORIGINILE APOSTOLICE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. Până în mai 1999, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice considerau în mod greşit că evanghelizarea în România s-a făcut în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar, în Evul Mediu, românii au fost reevanghelizaţi în limba slavă.[1] Această gravă eroare a făcut-o însuşi Papa Ioan Paul al II-lea care afirmase în 1991 că românii creştini ortodocşi au făcut parte din Biserica Bulgară.[2] De aceea, pregătind vizita în România, Părintele Patriarh Teoctist, cu atenţie şi sensiblitate, a subliniat importanţa recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea. Recunăscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator”, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice şi-a corectat propria greşeală din 1991, făcând următoarea afirmaţie în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit „Pescari de oameni” (Matei 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.”[3] De menţionat că, acest eveniment istoric bisericesc se petrecea în următorul context: În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 14-15 noiembrie 2001, la propunerea I.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, s-a solicită plenului Sfântului Sinod să ia hotărârea solemnă prin care Sf. Apostol Andrei să fie declarat în mod oficial Patron Spiritual al României, iar ziua de 30 noiembrie să devină sărbătoare bisericească naţională (Temei nr. 4972/2002). De fapt, Sfântul Sinod, în şedinţele din anii 1994 şi 1997, constatase că în baza ştirilor aflate în tradiţia bisericească scrisă, ca şi a celor care circulau până în zilele noastre în tradiţia orală, Sf. Apostol Andrei este cel căruia îi datorăm, ca popor şi Biserică, predicarea Evangheliei pe teritorul României şi consacrarea creştinismului nostru de origine apostolică. Astfel, hotărârea Sf. Sinod nr. 8702/1993 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar hotărârea nr. 3399/1997 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României şi înscris în acest mod în calendarul nostrum bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7-12, iulie-decembrie 2001, cf. pp. 549-550).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca, 1994, p. 16: “Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine, cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice”;

[2] Papa Ioan Paul al II-lea, în Discursul adresat Episcopilor din România aflaţi în vizită „Ad limina apostolorum”, sâmbătă, 23 martie 1991: „Unitatea dintre voi, întărită pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la unica Euharistie „taina dragostei, semnul unităţii, legătura carităţii” (Sacrosantum concilium, 47), se va susţine, mulţumită dialogului sincer şi colaborării efective pentru a înfrunta şi pentru a rezolva problemele cu care va confruntaţi. Vă va ajuta, sunt sigur, chiar şi în găsirea soluţiilor posibile pentru dificultăţile existente cu Biserica Ortodoxă, în baza respectului reciproc şi al efortului de a găsi înţelegere reciprocă, conform celebrei doctrine a Conciliului Ecumenic Vatican II. (…)

Acest text conciliant priveşte în mod evident şi Biserica catolică de rit bizantino-românească. Până în Evul Mediu, evanghelizarea în România a avut rădăcină latină, dar, când pământul românesc a căzut sub dominaţia Bulgariei, în ritul bizantin a fost introdusă limba slavă ca limbă liturgică. Făcând parte din Biserica Bulgară, românii s-au simţi, de fapt, pe orbita Bizanţului, deja separat de Roma”;

[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noştri şi cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXVII, Nr. 1-6, ianuarie – iunie 1999, Bucureşti, p. 71;