Duminica a 26-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina – DE LA OSÂNDĂ LA VIAŢA CEA VEŞNICĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

Duminica a 26-a după Rusalii

(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

Ap. Efeseni 5, 8-19; Ev. Luca 12, 16-21;

 DE LA OSÂNDĂ LA VIAŢA CEA VEŞNICĂ

Motto: „…vor cere de la tine sufletul tău” (Lc. 12, 20).

OSÂNDA VEŞNICĂ. Lumea aceasta este o ţarină care dă hrană bogată şi diavolului, după cum spune Sf. Chiril al Alexandriei: „ducând grămadă sufletele oamenilor la iad, dând o hrană bogată diavolului şi oferindu-i mâncăruri alese” (în Scrieri, partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan,  PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 40 ). Explicaţia pentru această vânătoare a oamenilor de către diavoli o găsim la Sf. Vasile cel Mare care spune: ”Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, (satan – n.n.) n-a suferit să vadă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor. Dar, pentru că a ajuns duşmanul nostru, Dumnezeu a rânduit să avem duşmănie faţă de el, prin cuvintele spuse şarpelui se referă la diavol: vrăjmăşie voi pune între tine şi sămânţa ei (Fac. 3, 15) (Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 444).

Diavolul are putere asupra lumii acesteia, dar nu şi a celei de dincolo. În acest sens, Sfântul Vasile spune: „Se numeşte satan, pentru că se împotriveşte binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum, cunoaştem din Cărţile Regilor: Şi a ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Ader împăratul sirienilor (III Regi 11, 14). Se numeşte diavol, pentru că este în acelaşi timp şi colaborator al păcatului nostru şi acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii (Efes. 6, 12). Dregătoria lui este de conducător, tot potrivit cuvintelor apostolului: lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva conducătorilor întunericului acestuia (Efes. 6, 12). Locul în care-şi are sediul conducerea lui este aerian, după cum spune acelaşi apostol: Împotriva conducătorului, care stăpâneşte în văzduh, a duhului, care lucrează acum în fiii neasculării (Efes. 2, 2). De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează în jurul pământului. Aşa spune Domnul: Acum este judecata lumii acesteia; acum conducătorul lumii acesteia se va izgoni afară (Ioan 12, 31)” (Ibidem, p. 445). Şi, adaugă, următoarele: „Aşadar, pentru că a fost doborâtă tirania diavolului, iar spaţiul din jurul pământului a fost curăţit prin patima cea mântuitoare, care a împăcat cele de pe pământ şi cele din cer (Col. 1, 20), ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Ioan Botezătorul a spus: S-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2)” (Ibidem, p. 445).

MOARTEA, DESPĂRŢIRE NEFIREASCĂ A SUFLETULUI DE TRUP.

Cu toate că Satan este scos afară din suflet prin Sfântul Botez, i se îngăduie să lucreze în suflet prin trup. „Şi măcar că omul nostru cel din afară se strică, dar cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4, 16).

Bogatul din pilda de astăzi – în vremea căruia nu se ştia că materia este energetică – este o victimă a concepţiei greşite că sufletul este creatură trupească: “Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19). Când spune că sufletul său se poate susţine prin materie, bogatul căruia i-a rodit ţarina afirmă coruperea fără sfârşit şi moartea sufletului. Ori, cei care gândesc că moartea durează veşnic sunt cei care, de fapt, planifică venirea lui Antihrist (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, partea a II-a, PSB, vol. 81, EIBMOR, 1990, p. 53). Sf. Maxim Mărturisitorul specifică în acest sens: „Căci dacă trupul va învia, cum zic ei, după chipul vieţii prezente, umplut întocmai ca el cu sucurile ce luptă între ele, şi se va hrăni ca el în ziua înfricoşătoare a venirii Domnului, după sfârşitul acestei lumi, socotesc că ei nu propovăduiesc altceva prin acestea – ca să spun pe scurt, lăsând cele multe câte se pot spune – decât moartea eternă şi coruperea fără sfârşit. Fiindcă dacă moartea e stricarea trupurilor care se constituie mereu, iar trupul care se constituie mereu prin primirea mâncărurilor se strică evaporându-se prin curgere, din pricina luptei sucurilor din el, din care s-a şi constituit, ei vestesc că moartea durează veşnic datorită sucurilor prin care susţin că se constituie trupul după înviere.”(Ibidem, p. 55-56).

Noi, urmaşii lui Adam, trebuie să înviem de două ori, o dată cu sufletul la Botez, şi o dată cu trupul la începutul veacului viitor. Spre deosebire de Mântuitorul Hristos, toţi cei care au morti mai înainte de întruparea Sa au putut fi reţinuţi în Iad prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti, împroprietărită nouă prin Taina Botezului. Deosebirea este că înainte de renaştere prin Botez harul lucrează din afara sufletului asupra lui, iar prin Taina Botezului se sălăşluieşte în el însuşi. Pr. Dumitru Stăniloaie spune în acest sens: “Mântuitorul Hristos învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup” (pr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. II, EIBMOR, 1997, p. 80).

VIAŢA VEŞNICĂ. „Dacă te uiţi cu atenţie, vezi că sunt două pedepse; că acela dat focului pierde negreşit şi împărăţia cerurilor. Pedeapsa din urmă e mai cumplită decât cea dintâi. Cunosc mulţi oameni care se tem numai de iad; eu, însă, spun că mult mai amară decât chinul iadului este pierderea slavei din împărăţia cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 305).

De regulă, „Mântuitorul – spune Sf. Chiril al Alexandriei (în Scrieri, partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan,  PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000,, p. 237) – a interpretat lumea ca ţarină. Deci trebuie folosită şi ea spre dovedirea sfinţeniei şi a dreptăţii la judecata dumnezeiască. (…) „Nu lucraţi pentru mâncarea care se strică, ci pentru mâncarea ce rămâne pentru viaţa veşnică” (In. 6, 27). Prin urmare, vorbeşte şi despre o zi de odihnă. Şi, adaugă: “Căci Dumnezeu le-a procurat fiilor lui Israel în pustie mana ca o rouă şi le-a dat pâinea îngerilor, apoi le-a stabilit şi legea privitoare la ea prin proorocul Moise. Căci le-a grăit astfel: „Mâncaţi astăzi. Căci este sâmbăta (în cinstea) Domnului. Nu o veţi afla în câmp. Şase zile veţi aduna. Iar ziua a şaptea este sâmbăta; nu veţi afla mană în ea” (Ieş. 16, 25-26). Prin aceasta arată că înainte de sfârşitul veacurilor trebuie să adunăm prin osteneală ceea ce ne este de folos şi ne hrăneşte spre viaţa veşnică, precum aceia, străbătând larga pustie, adunau pretutindeni mana spre hrană, dar în ziua a şaptea, adică spre sfârşit, timpul adunării celor de folos se va termina şi ne vom bucura, după spusa Psalmistului, de cele procurate mai înainte: „Rodul ostenelilor tale vei mânca” (Ps. 127, 2). (Sf. Chiril al Alexandriei, idem, p. 338).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon