Parohia Andronache -Pelerinaj în Dobrogea

Cu câteva zile înainte de sfârșitul lunii noiembrie, 50 de enoriași ai Parohiei „Sf. Gheorghe” Andronache, au luat parte la un pelerinaj, la trei dintre mănăstirile Dobrogei, cu dorința de a păși pe urmele „celui dintâi chemat”, Sf. Apostol Andrei.

În colaborare cu Agenția de turism Basilica, a Patriahiei Române, însoțiți de cei doi preoți slujitori ai bisericii, Nicolae Dumitrașcu și Ioan Pantilimonescu, enoriașii Parohiei „Sf. Gheorghe” Andronache, au plecat la drum, cu mult entuziasm și determinare, deși vremea se artăra oarecum potrivnică unui pelerinaj – ploua torențial.     După patru ore de mers cu autocarul, aceștia  au ajuns la primul obiectiv – Mănăstirea Peștera Sf. Ap. Andrei. Și pentru că ploaia s-a oprit și soarele a zâmbit timid de după nori, pelerinii s-au putut închina și ruga în voie, atât în peștera unde se crede că a locuit fratele Sf. Ap. Petru, pe perioada cât a propovăduit în Schiția Mică (Dobrogea de azi), cât și la celelalte două biserici ale mănăstirii.

Cea de-a două oprire s-a făcut la o mănăstire nou construită, Lipnița, închinată Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Mc. Dasie (20 noiembrie). După ce s-au închinat și s-au rugat în fața sfinelor icoane și a sfintelor moaște, pelerinii au ascultat cu interes relatările maicii-ghid referitoare la istoricul mănăstirii și totodată au primit și cuvânt de folos duhovnicesc.

Ultimul obiectiv al pelerinajului a fost Mănăstirea Dervent, o mai veche vatră monahală din acest ținut, construită pe locul muceniciei a trei tinere și a unui preot  din perioada persecuțiilor romane, loc marcat de patru cruci de piatră, crescute din pământ, dintre care astăzi se mai păstrează doar două.

Cu toate că programul nu a inclus mai multe mănăstiri, cele trei locuri sfinte vizitate au oferit pelerinilor Parohiei „Sf. Gheorghe” Andronache prilejul de a se bucura că au ajuns acolo unde a predicat și a stat pentru  vreme primul apostol al Domnului sau că au vizitat locașuri de cult construite cu mult efort dar și cu multă evlavie de oameni credicioși și darnici. Acest pelerinaj a fost un nou plilej de apropiere între credincioșii parohiei, o ocazie bună de catehizare și de îmbogățire duhovnicească, bine venită, acum, în postul Nașterii Domnului.

Duminica a 30-a după Rusalii – Dregătorul bogat–păzirea poruncilor – REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat–păzirea poruncilor)

REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI

MOTTO: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (…) …vino de urmează Mie. (Lc. 18, 18, 22)

SUCCESIUNEA APOSOTOLICĂ, UNITATE ŞI CONTINUITATE DE CREDINŢĂ ÎN URMAREA LUI HRISTOS. În virtutea succesiunii apostolice, Biserica (Έκκλησία) se defineşte drept adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Vorbindu-se despre acest lucru încă de la începuturile creştinismului, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei (210-258), spunea: “Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turmă legată de păstorul ei; episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică”. Comuniunea euharistică a enoriaşilor unei comunităţi bisericeşti cu episcopul locului se stabileşte prin intermediul preotului care, prin hirotonie, dobândeşte calitatea de „delegat al episcopului în parohie” (cf. „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”). Comuniunea euharistică a Bisericii Mântuitorului nostru Hristos, garanţie publică a autenticităţii învăţăturii de credinţă creştină, se întemeiază pe succesiunea apostolică (Efeseni 2, 20) înţeleasă ca unitate şi continuitate de credinţă în urmarea lui Hristos. Noţiunea de “urmare a lui Hristos”, în concepţia Clement Alexandrinul (150- 216), reflectă cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea omului cu harul Celui care dă viaţă veşnică. Acest scriitor bisericesc învaţă că Mântuitorul Hristos ne invită să stăm lângă El pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci omul se poate desăvârşi numai cunoscându-L pe Dumnezeu, adică pe Acela pe Care „nimeni nu-L cunoaşte decât Fiul şi cel căruia Fiul i-L va descoperi” (Mt. 11, 27). Astfel, explică acest prim pedagog creştin, „Mântuitorul Hristos, nu-i porunceşte dregătorului bogat să se despartă de bani, ci să stea lângă El, lângă harul Celui Care dă viaţă veşnică” (Scrieri, parte I, în PSB, vol. 4, p. 41).

HARUL LUI DUMNEZEU SE DOBÂNDEŞTE NU CU PREŢUL BANILOR NOŞTRI, CI AL PROPRIEI NOASTRE VIEŢI. Dumnezeu nu vrea banii noştri, ci – aşa cum ne rugăm cu cuvintele de la ectenie – ca „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţă viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. La început, chiar şi Sfinţii Apostoli s-au temut că toate eforturile lor de mântuire sunt zadarnice, chiar dacă nu erau la fel de înstăriţi ca dregătorul cel bogat. De aceea, pentru că nu înţeleseseră încă faptul că ”mântuirea este – după cum spune Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 48) – a celor curaţi la suflet” – L-au întrebat pe Mântuitorul Hristos: „Dar, cine poate să se mântuiască?” (Mc. 10, 26; Mt. 19, 25). De aceea, Petru a sărit ca ars zicând: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie!” (Mc. 10, 28). Astfel, spune Clement Alexandrinul, „fără să îşi dea seama, spunea că averea lui – despre care proverbul spunea că era de patru oboli, adică a şasea parte dintr-o drahmă antică, mai precis 15 centime – are aceeaşi valoare ca împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 49). Succesiunea apostolică nu s-a obţinut pe bani, nu prin simonie, adică nu prin vinderea celor sfinte pe bani. Ori, tocmai din această cauză, înţelegând în cele din urmă mesajul Mântuitorului Hristos, în momentul în care intuieşte intenţia lui Simon Magul – primul eretic din punct de vedere cronologic (Fapte 8, 9-25) – de a deveni Apostol cu ajutorul banilor, Sfântul Apostol Petru a fost cel care i-a dat de înţeles că nu are parte în treaba aceasta (Fapte 8,21) şi consideră că este „plin din fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (vers. 23).

BISERICA SE FUNDAMENTEAZĂ PE REZISTENŢA CREŞTINĂ CARE ASIGURĂ INDESTRUCTIBILITATEA ÎNLĂNŢUIRII SUCCESIUNII APOSTOLICE A EPISCOPILOR EI. Pentru a feri Biserica de întinarea păcatelor, şi în mod special, de simonie, Sf. Apostol Pavel face recomandarea specială ca hirotonia, adică transmiterea harului preoţiei prin punerea mâinilor, să fie administrată cu cea mai mare reponsabilitate: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Face acest lucru pentru că, după cum afirmă tot el, atât preotul, cât şi episcopul, „se cuvine să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 5-7). Când banul se interpune între om şi Dumnezeu, lanţul acestei succesiuni apostolice să poate rupe, aşa cum s-a petrecut cu Biserica luherană. Atunci când noul papă, Leon al X-lea, ajuns şef al Bisericii Catolice în anul 1513, a introdus vânzarea indulgenţelor, pentru a dobândi fonduri în vederea încheierii lucrărilor la catedrala Sfântul Petru din Roma, Martin Luther (1483-1546) s-a ridicat împotriva acestuia. Astfel, la 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătoririi zilei tuturor sfinţilor, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze, care, începând de la condamnarea vânzării de indulgenţe, vor constitui ideile de baza ale lutheranismului. E drept că, în faţa abuzurilor, Luther ar fi trebuit să dea dovadă de rezistenţă creştină şi să procedeze după porunca şi modelul Mântuitorului nostru Hristos care, conştient că “nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12) cu atât mai mult lua, fără silă, cina cu vameşii şi păcătoşii. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, afirmă Mântuitorului Hristos, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mt. 18, 15-17).

ORIGINILE APOSTOLICE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. Până în mai 1999, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice considerau în mod greşit că evanghelizarea în România s-a făcut în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar, în Evul Mediu, românii au fost reevanghelizaţi în limba slavă.[1] Această gravă eroare a făcut-o însuşi Papa Ioan Paul al II-lea care afirmase în 1991 că românii creştini ortodocşi au făcut parte din Biserica Bulgară.[2] De aceea, pregătind vizita în România, Părintele Patriarh Teoctist, cu atenţie şi sensiblitate, a subliniat importanţa recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea. Recunăscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator”, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice şi-a corectat propria greşeală din 1991, făcând următoarea afirmaţie în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit „Pescari de oameni” (Matei 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.”[3] De menţionat că, acest eveniment istoric bisericesc se petrecea în următorul context: În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 14-15 noiembrie 2001, la propunerea I.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, s-a solicită plenului Sfântului Sinod să ia hotărârea solemnă prin care Sf. Apostol Andrei să fie declarat în mod oficial Patron Spiritual al României, iar ziua de 30 noiembrie să devină sărbătoare bisericească naţională (Temei nr. 4972/2002). De fapt, Sfântul Sinod, în şedinţele din anii 1994 şi 1997, constatase că în baza ştirilor aflate în tradiţia bisericească scrisă, ca şi a celor care circulau până în zilele noastre în tradiţia orală, Sf. Apostol Andrei este cel căruia îi datorăm, ca popor şi Biserică, predicarea Evangheliei pe teritorul României şi consacrarea creştinismului nostru de origine apostolică. Astfel, hotărârea Sf. Sinod nr. 8702/1993 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar hotărârea nr. 3399/1997 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României şi înscris în acest mod în calendarul nostrum bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7-12, iulie-decembrie 2001, cf. pp. 549-550).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca, 1994, p. 16: “Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine, cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice”;

[2] Papa Ioan Paul al II-lea, în Discursul adresat Episcopilor din România aflaţi în vizită „Ad limina apostolorum”, sâmbătă, 23 martie 1991: „Unitatea dintre voi, întărită pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la unica Euharistie „taina dragostei, semnul unităţii, legătura carităţii” (Sacrosantum concilium, 47), se va susţine, mulţumită dialogului sincer şi colaborării efective pentru a înfrunta şi pentru a rezolva problemele cu care va confruntaţi. Vă va ajuta, sunt sigur, chiar şi în găsirea soluţiilor posibile pentru dificultăţile existente cu Biserica Ortodoxă, în baza respectului reciproc şi al efortului de a găsi înţelegere reciprocă, conform celebrei doctrine a Conciliului Ecumenic Vatican II. (…)

Acest text conciliant priveşte în mod evident şi Biserica catolică de rit bizantino-românească. Până în Evul Mediu, evanghelizarea în România a avut rădăcină latină, dar, când pământul românesc a căzut sub dominaţia Bulgariei, în ritul bizantin a fost introdusă limba slavă ca limbă liturgică. Făcând parte din Biserica Bulgară, românii s-au simţi, de fapt, pe orbita Bizanţului, deja separat de Roma”;

[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noştri şi cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXVII, Nr. 1-6, ianuarie – iunie 1999, Bucureşti, p. 71;

Duminica a 26-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina – DE LA OSÂNDĂ LA VIAŢA CEA VEŞNICĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

Duminica a 26-a după Rusalii

(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

Ap. Efeseni 5, 8-19; Ev. Luca 12, 16-21;

 DE LA OSÂNDĂ LA VIAŢA CEA VEŞNICĂ

Motto: „…vor cere de la tine sufletul tău” (Lc. 12, 20).

OSÂNDA VEŞNICĂ. Lumea aceasta este o ţarină care dă hrană bogată şi diavolului, după cum spune Sf. Chiril al Alexandriei: „ducând grămadă sufletele oamenilor la iad, dând o hrană bogată diavolului şi oferindu-i mâncăruri alese” (în Scrieri, partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan,  PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p. 40 ). Explicaţia pentru această vânătoare a oamenilor de către diavoli o găsim la Sf. Vasile cel Mare care spune: ”Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, (satan – n.n.) n-a suferit să vadă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor. Dar, pentru că a ajuns duşmanul nostru, Dumnezeu a rânduit să avem duşmănie faţă de el, prin cuvintele spuse şarpelui se referă la diavol: vrăjmăşie voi pune între tine şi sămânţa ei (Fac. 3, 15) (Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 444).

Diavolul are putere asupra lumii acesteia, dar nu şi a celei de dincolo. În acest sens, Sfântul Vasile spune: „Se numeşte satan, pentru că se împotriveşte binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum, cunoaştem din Cărţile Regilor: Şi a ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Ader împăratul sirienilor (III Regi 11, 14). Se numeşte diavol, pentru că este în acelaşi timp şi colaborator al păcatului nostru şi acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii (Efes. 6, 12). Dregătoria lui este de conducător, tot potrivit cuvintelor apostolului: lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva conducătorilor întunericului acestuia (Efes. 6, 12). Locul în care-şi are sediul conducerea lui este aerian, după cum spune acelaşi apostol: Împotriva conducătorului, care stăpâneşte în văzduh, a duhului, care lucrează acum în fiii neasculării (Efes. 2, 2). De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează în jurul pământului. Aşa spune Domnul: Acum este judecata lumii acesteia; acum conducătorul lumii acesteia se va izgoni afară (Ioan 12, 31)” (Ibidem, p. 445). Şi, adaugă, următoarele: „Aşadar, pentru că a fost doborâtă tirania diavolului, iar spaţiul din jurul pământului a fost curăţit prin patima cea mântuitoare, care a împăcat cele de pe pământ şi cele din cer (Col. 1, 20), ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Ioan Botezătorul a spus: S-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2)” (Ibidem, p. 445).

MOARTEA, DESPĂRŢIRE NEFIREASCĂ A SUFLETULUI DE TRUP.

Cu toate că Satan este scos afară din suflet prin Sfântul Botez, i se îngăduie să lucreze în suflet prin trup. „Şi măcar că omul nostru cel din afară se strică, dar cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4, 16).

Bogatul din pilda de astăzi – în vremea căruia nu se ştia că materia este energetică – este o victimă a concepţiei greşite că sufletul este creatură trupească: “Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19). Când spune că sufletul său se poate susţine prin materie, bogatul căruia i-a rodit ţarina afirmă coruperea fără sfârşit şi moartea sufletului. Ori, cei care gândesc că moartea durează veşnic sunt cei care, de fapt, planifică venirea lui Antihrist (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, partea a II-a, PSB, vol. 81, EIBMOR, 1990, p. 53). Sf. Maxim Mărturisitorul specifică în acest sens: „Căci dacă trupul va învia, cum zic ei, după chipul vieţii prezente, umplut întocmai ca el cu sucurile ce luptă între ele, şi se va hrăni ca el în ziua înfricoşătoare a venirii Domnului, după sfârşitul acestei lumi, socotesc că ei nu propovăduiesc altceva prin acestea – ca să spun pe scurt, lăsând cele multe câte se pot spune – decât moartea eternă şi coruperea fără sfârşit. Fiindcă dacă moartea e stricarea trupurilor care se constituie mereu, iar trupul care se constituie mereu prin primirea mâncărurilor se strică evaporându-se prin curgere, din pricina luptei sucurilor din el, din care s-a şi constituit, ei vestesc că moartea durează veşnic datorită sucurilor prin care susţin că se constituie trupul după înviere.”(Ibidem, p. 55-56).

Noi, urmaşii lui Adam, trebuie să înviem de două ori, o dată cu sufletul la Botez, şi o dată cu trupul la începutul veacului viitor. Spre deosebire de Mântuitorul Hristos, toţi cei care au morti mai înainte de întruparea Sa au putut fi reţinuţi în Iad prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti, împroprietărită nouă prin Taina Botezului. Deosebirea este că înainte de renaştere prin Botez harul lucrează din afara sufletului asupra lui, iar prin Taina Botezului se sălăşluieşte în el însuşi. Pr. Dumitru Stăniloaie spune în acest sens: “Mântuitorul Hristos învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup” (pr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. II, EIBMOR, 1997, p. 80).

VIAŢA VEŞNICĂ. „Dacă te uiţi cu atenţie, vezi că sunt două pedepse; că acela dat focului pierde negreşit şi împărăţia cerurilor. Pedeapsa din urmă e mai cumplită decât cea dintâi. Cunosc mulţi oameni care se tem numai de iad; eu, însă, spun că mult mai amară decât chinul iadului este pierderea slavei din împărăţia cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 305).

De regulă, „Mântuitorul – spune Sf. Chiril al Alexandriei (în Scrieri, partea a IV-a: Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan,  PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000,, p. 237) – a interpretat lumea ca ţarină. Deci trebuie folosită şi ea spre dovedirea sfinţeniei şi a dreptăţii la judecata dumnezeiască. (…) „Nu lucraţi pentru mâncarea care se strică, ci pentru mâncarea ce rămâne pentru viaţa veşnică” (In. 6, 27). Prin urmare, vorbeşte şi despre o zi de odihnă. Şi, adaugă: “Căci Dumnezeu le-a procurat fiilor lui Israel în pustie mana ca o rouă şi le-a dat pâinea îngerilor, apoi le-a stabilit şi legea privitoare la ea prin proorocul Moise. Căci le-a grăit astfel: „Mâncaţi astăzi. Căci este sâmbăta (în cinstea) Domnului. Nu o veţi afla în câmp. Şase zile veţi aduna. Iar ziua a şaptea este sâmbăta; nu veţi afla mană în ea” (Ieş. 16, 25-26). Prin aceasta arată că înainte de sfârşitul veacurilor trebuie să adunăm prin osteneală ceea ce ne este de folos şi ne hrăneşte spre viaţa veşnică, precum aceia, străbătând larga pustie, adunau pretutindeni mana spre hrană, dar în ziua a şaptea, adică spre sfârşit, timpul adunării celor de folos se va termina şi ne vom bucura, după spusa Psalmistului, de cele procurate mai înainte: „Rodul ostenelilor tale vei mânca” (Ps. 127, 2). (Sf. Chiril al Alexandriei, idem, p. 338).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Rugăciune înălţată de tinerii din Sectorul 2 pentru cei afectaţi de tragediile din Bucureşti şi Paris

Tinerii din L.T.C.O.R. – filiala Sector 2, s-au întâlnit duminică, 15 noiembrie 2015, la Parohia Iancu Vechi – Mătăsari din Bucureşti pentru a înălţa o rugăciune comună atât pentru cei suferinzi, bolnavi, cei aflati în spitale, cât şi pentru tinerii care au trecut la cele vesnice în incendiul din 30 octombrie 2015 de la Clubul Colectiv din Bucuresti. O rugăciune a fost înălţată şi pentru cei trecuţi la cele veşnice în urma atentatului de la Paris.

La rugăciune au fost prezenţi tineri din parohiile Protopopiatului Sector 2, tineri care fac parte din Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi – filiala Sector 2.

Slujba de pomenire a fost săvârşită de Pr. Protopop Ion Popescu de la Protoieria Sector 2 Capitală, împreună cu Pr. Constantin Stoica, parohul bisericii, Pr. Ciprian Tudor, preşedintele L.T.C.O.R. Sector 2, precum şi un sobor de preoţi din protopopiat.

(Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica)

Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi – proiect “Tineri, plantăm pentru viaţă”

Filiala Sector 2 şi filiala Sector 4 Capitală ale Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi împreună cu Parohia Parcul Călăraşi – Vergului şi Mănăstirea Antim au implementat sâmbătă, 14 noiembrie 2015, proiectul Natura – darul lui Dumnezeu pentru oameni”.
Acţiunea a fost numită «Tineri, plantăm pentru viaţă» şi a constat în plantarea a aproximativ 2000 de puieţi de gorun şi stejar pe terenul pus la dispoziţie de Mănăstirea Antim în localitatea Bucşani, judeţul Dâmboviţa.

A fost o acţiune benefică pentru cei peste 50 de tineri voluntari care au participat cu entuziasm şi dăruire la plantare. Acţiunea «Tineri, plantăm pentru viaţă» va continuă şi în primăvară anului 2016”, a precizat Pr. Ciprian Tudor, preşedinte LTCOR Sector 2.   După cum informează Pr. Ciprian Tudor, acţiunea a fost susţinută de Mănăstirea Antim (părintele stareţ Vincenţiu Oboroceanu) în colaborare cu Ocolul silvic Codrii Verzi şi a fost coordonată de Pr. Iulian Ignat de la Parohia ParculCălăraşi – Vergului, Pr. Ciprian Tudor, preşedinte LTCOR Sector 2, diac Adrian Oancea, de la LTCOR Sector 4, precum şi de părintele Marcel Stavără de la Parohia Icoanei.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Duminica a 24-a după Rusalii – Învierea fiicei lui Iair – CREŞTINUL AUTENTIC, OMUL BUNULUI SIMŢ – Pr.Dr. Bogdan – Aurel TELEANU

C U V Â N T

la  Duminica a 24-a după Rusalii

(Ap.Efeseni 2, 14-22; Ev. Luca 8, 41-56: Învierea fiicei lui Iair)

CREŞTINUL AUTENTIC, OMUL BUNULUI SIMŢ

MOTTO: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Sf. Ioan Gură de Aur a murit cu aceste cuvinte pe buze, fiind exilat din cauza pentru că a criticat neorânduielile produse de autorităţile timpului, + 14 septembrie 407).

ŢINTA RĂULUI ESTE SUFLETUL UMAN. Potrivit planului lui Dumnezeu de mântuire, oamenii pot să ajungă la asemănarea cu El printr-o conlucrare liber consimţită cu harul Său. De altfel, potrivit Sf. Grigorie Taumaturgul (θαύμα = minune, έργο = a lucra), acesta şi este scopul tuturor oamenilor (în „Discurs adresat lui Origen în Cezareea Palestinei la sfârşitul studiilor sale, făcute în preajma acestuia, înainte de a pleca acasă”, PSB, vol. 10, p. 30): „Cei care văd în bogăţie, renume şi prosperitatea trupului bunurile cele mai de preţ, făcând caz de ele, sunt nişte ignoranţi pentru că nu-şi cunosc rostul lor, nu ştiu să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, ceea ce trebuie să facă şi de ce ceea ce trebuie să se ferească. Numai cei care-şi cunosc menirea lor trăiesc frumos şi duc o viaţă demnă de fiinţele înzestrate cu raţiune” (Ibidem, p. 22).

Deşi biografia fiinţei umane este o carte deschisă pentru Dumnezeu, Cel care doreşte mântuirea întregii firi umane (I Tim. 2, 4), Acesta respectă, totuşi, libertatea personală a fiecărui om în parte. Din păcate, libertatea umană este încălcată de cei care încearcă să se opună planului lui Dumnezeu de a mântui lumea. Sufletul uman – miză principală a războiului nevăzut – reprezintă ţinta principală a răului, chiar şi atunci când omul suferă doar ispite trupeşti, precum nedreptatea, boala şi sărăcia. Orice formă de capitulare în faţa vrăjmaşilor lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, distrugerea sufletului şi, implicit a naturii umane; de asemenea, victoria în faţa vrăjmaşilor lui Dumnezeu înseamnă sfinţenia, adică împlinirea, desăvârşirea sau realizarea deplinătăţii fiinţei umane.

FIREA NEMULŢUMITOARE, SEMN AL RĂZVRĂTIRII OMULUI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU. La fel ca şi în timpul rugăciunii cu sudoare de sânge din grădina Ghetzimani, Mântuitorul nostru Hristos a cunoscut mai înainte intenţia femeii cu scurgere de sânge de doisprezece ani de a se atinge de hainele Lui pentru a se tămădui, întrucât sufletul ei este cel care L-a anunţat, Dumnezeu fiind, de credinţa şi voinţa sa de vindecare. Isihastului atonit, Gheron Iosif Isihastul al Peşterii (+ 1959), era de părere că sufletul omului îl avertizează pe Dumnezeu asupra oricărei mişcări pe care omul intenţionează să o facă cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta sa: “Şi înainte de a te mişca tu, înainte de a gândi tu ceva bun sau rău, această suflare, sufletul ca insuflare a lui Dumnezeu, îl anunţă pe Dumnezeu. A văzut, anticipând ce vei face, şi abia după aceea tu vei face acea mişcarea a  sufletului sau a trupului”.

Dar, cunoscând cursele pe care diavolul le întinde cu viclenie omului, Mântuitorul Hristos întreabă „Cine s-a atins de Mine?” (Lc. 8, 45) pentru a insufla femeii vindecate de scurgerea de sânge curajul de a-şi arăta recunoştinţa. Din păcate, confundând sursa răului din viaţa lor şi ignorând binefacerile lui Dumnezeu, mulţi semeni de-ai noştri se răzvrătesc împotriva Acestuia, devenind o pradă uşoară pentru diavol. „Acela care nu răspunde unei binefaceri, fie şi numai prin cuvinte, dacă altfel nu este posibil, se arată un om fără minte, un nesimţit şi un uituc; (…) pentru că, dacă tăcerea totală – izvorâtă din teama de a nu spune ceva nedemn – echivalează într-adevăr cu ingratitudinea, încercarea de a mulţumi pentru binefaceri este totdeauna binevăzută…”, spune Sf. Grigorie Taumaturgul (Ibidem, p. 16).

Importanţa pe care o ocupă recunoştinţa în planul lui Dumnezeu de a mântui lumea o indică taina Sfintei Euharistii (ευχαριστησας = acţiune de mulţumire). Prin acest act de recunoştinţă pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu, sufletul uman se integrează conştient lucrării Sale proniatoare, fără teama că s-ar putea pomeni că luptă chiar împotriva lui Dumnezeu (Fapte 5, 39).Trădarea lui Iuda, chiar dacă a avut cinstea de “a lua cina” euharistică împreună cu Mântuitorul Hristos, se arată în firea sa permanent nemulţumitoare care l-a determinat să se răzvrătească împotriva tuturor, inclusiv a lui Dumnezeu. Sub pretextul slujirii făţarnice a Fiului lui Dumnezeu, Iuda slujeşte diavolului săvârşind “furt de cele sfinte” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, p. 38). În schimb, firea umană care se împărtăşeşte euharistic cu vrednicie, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, după cum se observă din exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur.

BUNUL SIMŢ, TREAPTĂ ESENŢIALĂ A MÂNTUIRII FIRII UMANE. Păcatul se cuibăreşte cu uşurinţă în firea umană nemulţumitoare atunci când omul nu are curajul de a afirma adevărul. Fiinţele laşe, dar nemulţumite cu ceea ce sunt sau cu ceea ce au, recurg indisolubil la minciună, devenind – asemenea diavolilor – nişte fiinţe înşelătoare. Sfântul Ignatie Briancianinov consideră că „toate felurile de înşelare (…) vin fie din lucrarea greşită a minţii, fie din lucrarea greşită a inimii” (Ibidem, p. 38). Dar, întrucât „mintea este cea care hrăneşte sufletul”, după cum spunea atonitul Gheron Iosif Isihastul al Peşterii, pentru mântuirea sufletului nostru este esenţial ca să ne păzim mintea de minciună. Prin urmare, afirmarea adevărului constituie modul corect de funcţionare al minţii umane şi – datorită războiului nevăzut pe care diavolii îl duc contra sufletului – reprezintă singura formă de apărare împotriva păcatului minciunii.

Dumnezeu, Adevărul absolut, poate fi perceput astfel doar de oamenii de bun simţ. Cei care încearcă să justifice minciună alba, folosindu-se de textul în care Mântuitorul Hristos spune „minţind pentru Mine” (Matei 5, 10–12) – se înşală amarnic. Chiar dacă uneori se răsuceşte asemenea unei spirale, adevărul va ieşi mereu la iveală prin perseverenţa şi curajul oamenilor de bun simţ. Despre acesta din urmă, Alexandru Paleologu spunea că este “darul de a simţi bine, de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni” (în Bunul simţ ca paradox, Cartea românească, 2005, p.8). Nesimţitul, întrucât nu are fineţea necesară de a percepe lucrarea pe care harul dumnezeiesc o sâvârşeşte în el, nu are cum să fie un bun creştin. Sfântul Ignatie Briancianinov întreabă: “Ce fel de pacat este nesimţirea? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi. După definiţia Părinţilor, nesimţirea este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzuta a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale” (în Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008). Nesimţirea sau cea de a 18-a treaptă a Scării Raiului a Sfântului Ioan reprezintă “moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Nesimţitul strigă: “Fac răul”, dar stăruie cu râvnă în a-l face (în “Filocalia”, vol. IX, 1980, EIBMOR, p. 256).

Chiar dacă nu este neapărat nevoie să fii creştin pentru a fi un om simţit, totuşi, bunul simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştin. Redeşteptând bunul simţ în firea umană, prin propria Sa Învierea, dar şi a altor persoane – aşa cum a fost, spre exemplu, cazul fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56) -, Mântuitorul nostru Hristos, “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) a căutat să stârnească semenilor Săi gustul pentru restaurarea fiinţei umane. Ori, restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire. Astfel, după cum spune Pr. Dumitru Stăniloae, “am cunoscut că cei care socotesc lumea ca ultim adevăr sunt într-o minciună” (în Iisus Hristos, lumina şi îndumnezeiorul omului, Editura Anastasia, 1993).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon