Duminica a 22-a după Rusalii – Bogatul nemilostiv – CERSITUL ESTE O FORMA INDECENTA DE TRAIRE A PROPRIEI SARACII – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la  Duminica a 22-a după Rusalii

(Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31: Bogatul nemilostiv)

CERSITUL ESTE O FORMA INDECENTA DE TRAIRE A PROPRIEI SARACII

MOTTO: “Dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16, 31)

Cerşitul este o formă indecentă de trăire a propriei sărăcii, la fel de gravă ca şi aroganţa cu care cei puternici îşi trăiesc propria bogăţie, aşa cum este şi cazul bogatului nemilostiv din pilda relatată în Evanghelia după Luca (Ev. Luca 16, 19-31)!

Biserica nu încurajează cerşetoria, oricât de mult  poate şi-ar dori unii să asocieze imaginea acesteia cu cea a săracului Lazăr pomenit în aceaşi pericopă evanghelică cu bogatul nemilostiv, aşa cum de altfel nu este de acord nici cu bogăţia nedreaptă. Ambele sunt forme de apărare de sine prin care sufletul omului se eschivează de responsabilitatea unei vieţi demne şi decente. Ce au în comun cerşetoria şi bogăţia nedreaptă? Ele reprezintă două extreme care se determină reciproc: din cauza bogăţiei nedrepte oamenii sunt împinşi să cerşească, iar prin cerşetorie sau de frica ei oamenii ajung să se îmbogăţească pe nedrept. Dacă ne-am gândi că în spatele fiecărui cerşetor se află oameni, instituţii sau ţări îmbogăţite în mod nemeritat, oare câţi dintre cei care ne declarăm creştini nu am avea serioase motive să ne facem aspre procese de conştiinţă? Este nevoie doar de o simplă privire în jurul nostru şi putem observa cu uşurinţă dimensiunile uriaşe ale acestui flagel, care ne aduce serioase probleme nu numai în plan intern, ci şi internaţional.

Între indecenţa actului de a cerşi şi cel al actului de a te îmbogăţi hoţeşte nu este prea mare diferenţa! Însă, după cum precizează Sf. Ioan Gură de Aur, cei care au căzut victime acestui flagel social merită pe deplin să fie compătimiţi tocmai pentru umilinţa la care se expun! În această situaţie ingrată ajung de regulă oamenii egoişti care îşi privesc semenii şi apropiaţii lor ca pe nişte simple anexe ale propriei lor vieţi de care se folosesc pentru a atinge “mai binele. Dar, cum de cele mai multe ori “mai binele este duşmanul binelui”,după cum afirmă Voltaire, observăm cum egoismul îi transformă şi pe unii şi pe alţii în nişte biete cozi de topor ale diavolului. De regulă, egoiştii prevalându-se de faptul că acţionează în numele “mai binelui”, supraapreciază importanţa sau valoarea propriei vieţi, în timp ce o diminuează fără milă pe cea a semenilor lor. Aşa se face că indecenţa acestui “mai bine” îi face să devină de cele mai multe ori pe unii dintre semenii noştri care trăiesc decent mai săraci decât cei mai agresivi sau mai nemiloşi cerşetori cuprinşi de duhul lăcomiei, acelaşi duh de care s-au molipsit şi îmbogăţiţii pe nedrept. Şi unii şi alţii nu sunt decât nişte luceferi ai viciului, nişte parveniţi căpătuiţi în lumea aceasta datorită unui geniu al răului, descris astfel de poetul Cincinat Pavelescu (1872-1934): “Proteu ascuns şi nestatornic, dar lacom de-a-nghiţi întruna,/Ţin toată lumea-ngenuncheată sub gestul meu poruncitor”.

Referitor la lăcomie, trebuie spus că: “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care poftindu-o unii, s-au rătăcit de la credinţă” (Tim. 6, 10). Totuşi, despre motivul utilizării în scop personal al interesului bisericesc, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă în mod ironic: “Nu e deloc de mirare ca oamenii să umble după slava deşartă când sunt bogaţi, când sunt puternici; dar, să postească, să se roage de dragul slavei deşarte, asta e ciudat, asta merită multe lacrimi ” (în Omilii la Matei, Scrieri, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 816).

De altfel, acest fenomen ne îndreptăţeşte să atragem atenţia asupra formalismului unor tipuri de angajament social al Bisericii care periclitează viaţa duhovnicească a propriilor credincioşi. Este binecunoscut faptul că valoarea vieţii unui om este direct proporţională cu cea a propriului său suflet, iar nu cu cea a hainelor care le afişează, inclusiv atunci când acestea sunt mai mult decât modeste. Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul nostru – făcând un petec de sac mai valoros decât o cruce de aur este mai negru decât al celui mai crud criminal! Un păcat justificat printr-un alt păcat nu ne face mai buni! Un astfel de accesoriu superfluu riscă să devină îmbrăcămintea cenuşie, atunci când este purtată cu obstinaţie doar pentru a arăta cât de credincioşi şi de umili sunt unii dintre noi.

Chiar dacă numai Dumnezeu poate să cunoască adevărata valoare a sufletului şi, implicit, a vieţii, de ce să nu recunoaştem că există tendinţa diavolească şi smintitoare a omului care se conduce după regulile economiei de consum – fie el bogat, fie sărac, fie creştin, fie necreştin – de a-şi constrânge semenii? Sper că economia contemporană “de piaţă” şi “de consum”, axată pe cerere şi ofertă, să reuşească până la urmă să ofere lumii mult mai mult decât cele două alternative: bogăţia nedreptă şi cerşetoria! Sărăcit material şi spiritual, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care – asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde – abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor.

Pr. Bogdan Teleanu, Parohia Sf. Pantelimon

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, la Patriarhie

Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 26 octombrie, în fiecare an, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

La Patriarhie, Sfânta Liturghie a fost săvârşită în Altarul de vară al Catedralei Patriarhale de către un sobor de ierarhi condus de Înaltpreasfinţitul Părinte Pavlos, Mitropolit de Drama. Din soborul slujitor au mai făcut parte: Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei, Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preoţi şi diaconi.

În cuvântul de învăţătură rostit, Înaltpreasfinţitul Părinte Pavlos a spus că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a schimbat dregătoriile lumești cu valorile duhovnicești neclintite. De asemenea, ierarhul grec a deplâns faptul că în zilele noastre tot mai mulți oameni aleg să renunțe la orice valori, în schimbul unor funcții importante.

Înaltpreasfinţia Sa a adăugat că grija principală a Sfântului Dimitrie s-a îndreptat către tinerii care au și mai multă nevoie astăzi de modele și îndrumare.

„Într-o epocă precum este cea de astăzi este nevoie de misiune iubitoare pentru a-i conduce pe tineri la Hristos. Într-o epocă în care ateismul şi corupţia spirituală îi îndeamnă pe tineri să trăiască o viaţă licenţioasă, o viaţă supusă plăcerilor, este nevoie de creştini următori ai Sfântului Apostol Pavel şi ai Sfântului Mare Mucenic Dimitrie care prin cuvântul şi prin exemplul lor de viaţă să-i cheme pe tineri la viaţa cea adevărată”.

Deși ofițer în armata romană, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a fost de fapt un ostaș al lui Hristos. El a fost creștin într-o epocă în care costa foarte mult să fii creștin. Aceasta înseamnă că orice demnitate ar avea cineva, el poate fi în același timp ostaș al Mântuitorului Hristos și Bisericii Sale, a mai subliniat Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos.

 

„Ocupaţia sau demnitatea cuiva nu constituie un impediment pentru viaţa şi credinţa creştină. Credeţi că în zilele noastre nu se descoperă noi mucenici ? În ţările din Orientul Mijlociu sabia necruţătoare a islamului seceră creştinii autentici pe care îi aşează în aceeaşi oştire cu cea a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Dacă Sfântul nostru a fost şi este un urmaş al lui Hristos bine ar fi ca şi noi să ne constituim întru asemănarea lui Hristos, să fim următori ai sfinţilor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: «Să-mi fiţi voi mie următori, precum şi eu sunt următor al lui Hristos»”.

La finalul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinţia Sa a mulțumit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru cinstea de a sluji astăzi pe Dealul Patriarhiei. De asemenea, i-a felicitat pe credincioși pentru evlavia și dăruirea de care au dat dovadă cu prilejul pelerinajului.

„Dumneavoastră sunteţi slava, binecuvântarea şi întărirea Bisericii Ortodoxe Române. Sunteţi mândria acestei Biserici. Să rămâneţi întotdeauna aproape de Biserică”.  

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul Psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale.

Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, este unul dintre marii mucenici, făcători de minuni și tămăduitori ai Bisericii Creștine. El a trăit în secolul al III-lea, în vremea împăraților Maximian și Dioclețian şi a fost general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei.

A fost martirizat în anul 306 pentru că nu a vrut să renunțe la credința în Mântuitorul Hristos.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Slujba Privegherii în cinstea Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Biserica Ortodoxă cinsteşte mâine, 26 octombrie 2015, pe Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. În această seară, la Altarul de vară al Catedralei Patriarhale, Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a fost oficiată de către Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Preasfinţia Sa a ținut și un cuvânt de învățătură.sf dumitru2

„Aproape toţi dreptmăritori creştini suntem vinovaţi astăzi de un păcat greu pe care nu-l mărturisim şi anume, apostazia tacită. Ce înseamnă acest lucru ? Foarte simplu. Ne lepădăm de Hristos şi nu găsim timp să mărturisim. Nu găsim timp nici măcar să cinstim sfinţii aşa cum este Sfântul Dimitrie şi ceilalţi împreună cu el. Avem timp pentru orice, dar numai pentru lucruri esenţiale nu găsim timp. De aceea, modelul mărturisii şi dragostea fără de margini a Sfântului Dimitrie ne cheamă iară şi iară să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: Cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi eu voi mărturisi pentru El înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri. Şi cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri. Pentru cei care au mărturisit în trecute sau în mai apropiate vremuri pentru El, pentru Domnul vieţii, şi El va mărturisi. Iar cei care se leapădă în felurite moduri vor fi lepădaţi de la faţa Lui. De aceea, Sfântul Dimitrie ne îndeamnă să ne aducem aminte de botezul nostru creştin şi de ceea ce avem de împlinit ca fii ai Bisericii”, a spus Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Facultăţii de Teologie Justinian Patriarhul din Bucureşti. La slujbă au fost prezenţi numeroşi credincioși.

Sfânta Liturghie din ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, va fi oficiată în vecinătatea Catedralei patriarhale de Înaltpreasfintitul Părinte Pavlos, Mitropolit de Drama.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Duminica a 23-a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ţinutul Ghergesenilor – DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 23-a după Rusalii

Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev. Lc. 8, 26-39

(Vindecarea demonizatului din ţinutul Ghergesenilor)

DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

“Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare

DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. În mod paradoxal, Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte, în egală măsură, şi sminteala: “Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare – asemenea porcilor din Evanghelia ce s-a citit astăzi -, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 1-2). Din episodul evanghelic al vindecării celor doi demonizaţi putem trage concluzia că, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  Fundaţia Sfinţii Închisorilor, 2012, p. 109.). Atunci când în sufletul omului se şterge orice urmă de relaţionare cu Dumnezeu, în acesta apare tendinţa diavolească şi smintitoare de ai constrângere a semenilor. Principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau imobilizând conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi. Sărăcit spiritual, dar din ce în ce mai dependent material, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care – asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde – abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor. De regulă, asemenea nedreptăţi reuşesc să stârnească deopotrivă atât mila, cât şi mânia lui Dumnezeu. Dar, în loc să prospere, cei care comit aceste nedreptăţi pot constata cum „peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu se poate da până şi cu copita; însă împotriva urgiei mâniei Lui nu se mai poate face nimic” , afirmă Părintele Serafim Bădilă referindu-se la necazurile care îl aduc pe om la Dumnezeu (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012,  p. 98).

RĂBDAREA CREŞTINULUI ÎN SUFERINŢĂ. Satana este cel care se războieşte cu Dumnezeu, iar nu Dumnezeu, Care îi fericeşte pe „făcătorii de pace”, se luptă cu satana! Ce sens are tot acest tărăboi? Ce ar avea de găştigat satana dintr-o astfel de provocare? Simpla îndrăzeală de a-L provoca pe Dumnezeu nu este altceva decât un mare bluf divolesc prin care satan – cel care ar vrea să deţină cheia secretelor la care să aspire oamenii – consideră că promovează în eşalionul superior Creaţiei lui Dumnezeu. De ce ar accepta Dumnezeu o asemenea confruntare din care pare că are de pierdut din start în virtutea lucrării comuniunii multe dintre sufletele oamenilor? Pentru că este conştient că oamenii, oricât de puţini ar fi ei, pot ieşi mai întăriţi dintr-însa! În acest sens, trebuie observat sfatul următor pe care părintele Arsenie Boca i l-a dat Aspaziei Oţel Petrescu: „Trebuie să înveţi cum se ţine o flacără în furtună” (Aspazia Oţel Petrescu în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012, p. 53). Ce înseamnă acest sfat? Tocmai faptul de a avea curajul înfruntării cu demnitate a oricărei situaţii dificile în viaţă, conştienţi că nimic nu se pierde, ci totul se transformă în plan duhovnicesc. De aceea, din această perspectivă al duhului secretomaniei impuse de diavol, orice compromis pe care îl facem de dragul unor promisiuni deşarte cu speranţa uşurării greutăţilor vieţii noastre de multe ori atârnă mai greu în balanţa consecinţelor sale ulterioare. Dar, cum să anticipezi asemenea consecinţe când nu ai ochi decât după interesul imediat şi facil care te împiedică să gândeşti în profunzime. Lucru verificat pentru cei care nu au obinuinţa unei asemenea profunzimi care te ajută să deosebeşti duhurile, „cel ce vrea să scadă la crucea lui mai mult adaugă” (Ibidem, p. 60). Oare scopul vederii care ne ajută să deosebim duhurile, care se dobândeşte prin anevoioase încercări duhovniceşti, nu este tocmai purtarea cu demnitate a crucii comuniunii întru Hristos? Pentru a înţelege semnificaţia demnităţii umane, pe care diavolul caută să o ştirbească cu orice preţ, este suficient să îl punem în antiteză cu cel de păcătos. Păcătosul nu este altceva decât „gardianul” veros al „secretelor” diavolului pe care nimic nu-l enervează mai tare decât ignoranţa cu care un om demn îi desconsideră puterea câştigată prin dezvoltarea secretomaniei în scopul umbririi adevărului. Cum se explică ura diavolului faţă de omul virtuos? Pur şi simplu prin faptul că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul! (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 113: „Îmi amintesc cuvintele Patriarhului Nifon de dinainte de plecare: Neagule, ia aminte că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul”). Ce îl face oare pe cel din urmă să aibă o atât de proastă reputaţie de care până şi el însuşi se jenează? Simplul fapt că nu poate face nimic bun! Ba, mai mult, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  p. 109).

INCRESTINAREA PRESUPUNE JERTFA DE SINE.  „Am început să înţeleg că însemni ceva, că poţi deveni ceva, că reprezinţi ceva în măsura în care tu, ca persoană, te dăruieşti, te jertfeşti…” (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, p. 19). „Înfrângerile înţelepţesc mai mult decât biruinţele, iar slava pământească nu foloseşte în ceasul Judecăţii” (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 13). Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu,iar nu după păcat, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141).  Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales – dacă nu chiar în mod exclusiv – de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

 

Parohia Sf. Pantelimon – Un parteneriat-model între parohie şi şcoală

Participanţii la Congresul internaţional de teologie „Relaţia dintre parohie şi şcoală în viaţa şi misiunea Bisericii din contextul actual” au asistat marţi, 20 octombrie, la un eveniment cultural-artistic organizat de copii şi tineri de la Parohia „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti. Gazda evenimentului a fost Şcoala Gimnazială „Maica Domnului” din Bucureşti, iar scopul a fost acela de a ilustra participanţilor la congres un parteneriat-model între parohie şi şcoală.

Evenimentul, intitulat „Mândrul florilor”, a cuprins vernisajul unei expoziţii de icoane pe lemn realizate de copii şi tineri, premiera unei piese de teatru religios, dar şi o expoziţie de documente din arhiva CNSAS cu privire la slujirea şi misiunea parohiei. „Prin organizarea celor două expoziţii şi punerea în scenă a unei piese de teatru religios sub titlul «Mândrul florilor», atât Şcoala «Maica Domnului», cât şi Biserica «Sfântul Pantelimon» au dorit să pună în valoare parteneriatul intitulat «Biserica, prietena școlii mele». «Mândrul florilor» este titlul unei poveşti culese din popor şi publicată în volumul cu acelaşi nume de către părintele Petru Gh. Savin, care, alături de preotul Gheorghe Popescu Colibaşi şi ceilalţi preoţi ai Bisericii «Sfântul Pantelimon»-Foişorul de Foc din Bucureşti, a avut de suferit de pe urma instaurării în România a regimului comunist, cumplitul flagel ateist al omenirii supranumit «Ciuma Roşie». Premiera piesei de teatru «Lumina Sfântului Andrei» este un tribut adus părintelui Petru Gh. Savin, iniţiatorul Departamentului pentru copii şi tineret «Ateneul Sfântului Pantelimon», din a cărui dramaturgie, mai ales în ceea ce priveşte dialogurile realizate în stilul în care se vorbea odinioară la sat, autorul acestei noi piese de teatru s-a inspirat foarte mult. Facem precizarea că încă de la reînfiinţarea sa în anul 2008, din Departamentul pentru copii şi tineret Ateneul «Sfântului Pantelimon» au făcut parte numeroşi elevi ai Şcolii Gimnaziale «Maica Domnului» din București”, a precizat pr. Bogdan-Aurel Teleanu, slujitor la biserica Parohiei „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti.

Textul piesei de teatru „Lumina Sfântului Andrei”, interpretată în premieră de elevii clasei a III-a A, a fost alcătuit de pr. Bogdan-Aurel Teleanu, iar coordonator a fost învăţătoarea Daniela Ignat, de la Şcoala Gimnazială „Maica Domnului” din Bucureşti.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Icoanei – Conferinţa Părintele Constantin Necula 19 octombrie 2015

Luni seară, părintele confe­rențiar Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, s-a întâlnit cu tinerii și credincioșii Parohiei Icoanei din Capitală. Deoarece numărul ascultătorilor care s-au adunat să îl asculte pe părintele conferențiar a depășit capacitatea bisericii, părintele le-a vorbit celor prezenți dintr-un foișor amenajat în curtea sfântului locaș. Părintele i-a îndemnat pe tineri la activism creștin: „Doar așezat în Hristos găsești pacea ca să îți înfrunți dușmanul ca un frate, să nu te temi dinaintea unei astfel de provocări, să nu începi să nu dormi noaptea. Nu despre frica aceasta ne vorbește Scriptura când spune că frica întărește inima spre credință, nu tremorul lumii ne poate naște libertatea de con­ști­in­ță și de gândire, ci teama că nu sun­tem la statura hotărâtă, că nu pu­tem trăi deplin viața în Hristos. Un alt lucru pe care vreau să vi-l spun este să pu­neți mâna pe carte, dacă ne atacă oamenii aceștia pe noi că suntem ortodocși este că nu citim Scriptura, că nu suntem atenți la sensurile Scripturii! Strângeți-vă laolaltă și încercați să gândiți la lucrurile fundamentale ale cre­din­ței…”, a spus părintele Constantin Necula. La conferință au participat părintele Ioan Popescu, protoiereu al Protopopiatului Sector 2 Capitală, și slujitori de la Biserica Icoanei.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Protopopiatul Sector II Capitala – Şedinţă de lucru a L.T.C.O.R. 18 octombrie 2015

Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Protopopiatul Sector 2 s-a întâlnit duminică, 18 octombrie 2015, în şedinţă de lucru la biserica Parohiei Parc Plumbuita. La întâlnire au participat Pr. Protopop Ion Popescu al Protoieriei Sector 2 Capitală, preşedintele L.T.C.O.R. filiala Sector 2, Pr. Ciprian Georgian Tudor, Pr. Paroh Sorin-Ilie Cormoş şi Preşedinti ai Departamentelor de Tineret din cadrul parohiilor din Protopopiat.

Discuţiile s-au axat pe partea administrativa privind coordonarea Departamentelor, stabilirea viitoarelor programe ale filialei L.T.C.O.R., numărul în creştere al membrilor activi şi locul desfăşurării viitoarei întâlniri.

(Sursa: Agenţia de Ştiri Basilica)

Duminica a 20-a dupa Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain – TIMPUL, PUNTE PESTE PRĂPASTIA INDIFERENŢEI – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 20-a dupa Rusalii

(Învierea fiului văduvei din Nain)

Ap.Galateni I, 11-19,  Ev. Luca 7, 11-16

TIMPUL, PUNTE PESTE PRĂPASTIA INDIFERENŢEI

Motto: Nu este mai mare bucurie duhovniceasca decat iertarea (Pr. Calciu Dumitreasa).

TIMPUL, MĂSURĂ A FAPTELOR NOASTRE BUNE: Cu cât suntem mai convinşi de faptul că în faţa morţii toţi suntem egali, cu atât mai stupid ni se parte conflictul dintre generaţii. O tempora, o mores (Alte timpuri, alte obiceiuri!) spun latinii. Întotdeauna, în decursul Istoriei omenirii, până să se introducă o anumită concepţie au apărut altele noi, făcând ca primele  – asimilate în general de generaţiile mai înaintate în vârstă – să pară că au căzut în desuetitudine şi în banalitate. Dar tocmai de aceea, acest moment de ruptură (englezescul “break-point”) se întâmplă să fie cel mai nimerit pentru ca acele ideologii să fie ingurcitate mai bine, brusc şi discret de către tineri, în special. Este ca şi cum, căscând de uimire în faţa unui elefant înghiţi o muscă. O maximă spune: “Mai mult decât fiii tatălui nostru, suntem fiii epocii în care ne-am născut!” Spiritul hristic rareori mai transpare astăzi printre creştini. Mai mult decât fiii duhovniceşti ai lui Dumnezeu Tatăl ne-am lăsat înfiaţi de spiritul epocii în care trăim.

Dar, timpul, ca unitate de măsură, reprezintă o creaţie a lui Dumnezeu spre folosul oamenilor. Cât suntem în viaţa aceasta, indiferent dacă suntem tineri sau vârstnici, ne putem ajuta unii pe alţii fie material, fie duhovniceşte după sfatul Sf. Ap. Pavel care spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Şi, tot el adaugă, subliniind acest aspect: ”Pânã ce avem vreme să facem binele, faţă de toţi” (Galaten 6, 10), referindu-se la toţi oamenii, indiferent că sunt tineri sau vârstnici. Conform concepţiei teologice pauline, rezultă că timpul petrecut în lume văzută este pentru a ne ajuta reciproc, în timp ce în lumea nevăzută – care este o lume în afara timpului şi, prin urmare, nu se mai cronometrează – orice măsurătoare încetează. Ceea ce este timpul pentru lumea văzută, aceea este eternitatea pentru lumea nevăzută. De altfel, din cauza eternităţii care caracterizează viaţa de dincolo, pe aceasta o mai numim „viaţă veşnică”.

Scopul petrecerii în timp a omului este de a-şi disciplina sufletului şi trupul, astfel încât, despătimiţi de păcat să nu mai ardă de dorinţa de a actualiza material focul imaterial al patimilor de care sunt munciţi mai ales din cauza „păcatelor tinereţii”. Din punct de vedere cronologic, păcatul este o frână în mişcarea pe care omul o execută în timp către Dumnezeu. Din această cauză, în Apocalipsă se spune că diavolul este mânios pentru că „timp nu va mai fi” (Apoc. 10, 5), sfârşitul timpului fiind îndumenezeirea. Conştient că timpul în care poate lucra este scurt, întrucât în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), diavolul încearcă să-şi impună stăpânirea în lumea aceasta, făcându-i pe oameni indiferenţi faţă de problema mântuirii şi faţă de marele dar al îndumnezeirii, care înseamnă dobândirea odihna cea veşnică.

ETERNITATEA, CAUZA LIPSEI DE SCHIMBARE A SUFLETULUI DUPĂ MOARTE. Deşi între Cer şi Pământ este o legătură nemijlocită datorită harului dumnezeiesc, Pr. Prof. Dumitru Stăniloare ridică problema raportului dintre timp şi eternitate punând următoarea întrebare: „Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoanã divinã nu poate dispune de un timp?” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMOR, Bucureşti, 1997, p. 169). Mântuitorul Hristos, în dubla Sa calitate de om şi Dumnezeu, se coboară din eternitate în timp, pătrunzând în istoria umanităţii. Din această cauză, fiind Cel ce S-a coborat din Cer (In. 3, 13) şi aflându-se sub timp, El este autorul judecăţii oamenilor, atât la judecata particulară, cât şi la cea universală pentru că El este cel care devine o pârghie spre îndumnezeire a umanităţii învârtoşate în lucrări diavoleşti: “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului“ (In. 5, 22).

Minunea învierii fiului văduvei din Nain este una din dovezile faptului că după judecata particulară a sufletelor, Mântuitorul Hristos ne arată că este mai uşor să învieze cineva – adică să treacă din eternitate în timp – decât să treacă din Rai în Iad. Astfel, între făpturile umane care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu şi cele care i-au ignorat sau i-au dispreţuit învăţăturile “se întăreşte o prăpastie” pe care cei ce voiesc să treacă dintr-o parte într-alta să nu poată (Lc. 16, 26). Să fie oare eternitatea cauza acestei prăpăstii peste care nu poate trece nimeni? Lipsa timpului şi a trupului, specifice vieţii pământeşti, fac imposibil orice progres sau regres individual pe calea mântuirii în viaţa de dincolo fără o susţinere totală din partea lui Dumnezeu.

Când cerem lui Dumnezeu ”veşnica pomenire” pentru cineva, îi cerem ca sufletul acestuia să fie susţinut de Dumnezeu. În slujba înmormântării, întreaga Biserică, deci şi cea Cerească, se luptă pentru câştigarea în Împărăţia Cerurilor a sufletului celui răposat, expresiile „sânul lui Avraam” sau „corturile drepţilor” indicând interesul îngerilor şi al sfinţilor, deopotrivă cu cel al lui Dumnezeu, pentru  mântuirea sufletului oricărui drept credincios.

Părintele Mitrofan – bazându-se pe datele parastaselor pentru morţi care se fac pentru obţinerea trimiterii sufletelor la Rai – afirmă că fiecare suflet, chiar şi cel rău, ajunge după moarte de două, sau de trei ori în faţa lui Dumnezeu: în ziua a treia, a noua şi a patruzecea, când i se dă sentinţa. Până în ziua a treia străbate vămile, între a treia şi a noua, cercetează raiul, între a noua şi a patruzecea, iadul. În a patruzecea zi, Mântuitorul nostrum Hristos decide locul lui în Rai sau în Iad. (Pãrintele Mitrofan, Viaţa răposaţilor noştri, trad. din franceza de Iosif, mitropolit primat, Bucureşti, 1890, p. 186). Aceste parastase se justifică, după cum afirmă Pr. Dumitru Stăniloae, datorită dispoziţiei decisive cu care iese sufletul din viaţă, după principiul soteriologic aplicat tâlharului de pe cruce care s-a pocăit în ultimele clipe de viaţă: ” În orice caz rugăciunile şi cântările de iertare pentru cel decedat presupun o căinţă a aceluia măcar în ultimele clipe ale vieţii lui, o ieşire a sufletului din trup în stare de căinţă, pe care credem că o continuă şi după moarte.” (Ibidem, p. 194).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Sf. Pantelimon – Expoziția itinerantă de icoane pe lemn „Prietenii Ateneului Sfântului Pantelimon”

Departamentul pentru copii și tineret al bisericii Sfântul Pantelimon-Foișorul de Foc din București a pregătit o expoziție itinerantă de icoane pe lemn intitulată Prietenii Ateneului Sfântului Pantelimon, după cum ne-a precizat Pr. Bogdan-Aurel Teleanu.

Această expoziție va fi prezentată în premieră de Departamentul pentru copii și tineret Ateneul Sfântului Pantelimon cu ocazia sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, cel de-al doilea hram al bisericii Sfântul Pantelimon-Foișorul de Foc din București.

Icoanele au fost așezate chiar lângă racla acestei biserici care adăpostește veșmântul Sfintei Cuvioase Parascheva, împodobind în mod proniator cadrul de sub amvon.

Organizarea acestei expoziții este cu atât mai nimerită cu cât este foarte posibil ca ideea alegerii Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași ca cel de-al doilea  hram al bisericii Sfântul Pantelimon-Foișorul de Foc să fi aparținut inițiatorului Departamentului pentru copii și tineret Ateneul Sfântului Pantelimon, părintele Petru Gh. Savin care în perioada 1906-1914 a urmat cursurile Seminarului Veniamin din Iași.

După sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, expoziția va fi găzduită de Școala GimnazialăMaica Domnului din București, situată în parohia bisericii Sfântul Pantelimon-Foișorul de Foc, pentru a pune în valoare parteneriatul intitulat Biserica, prietena școlii mele, încheiat între această școală și biserica Sfântul Pantelimon-Foișorul de Foc din București.

Icoanele au fost pictate de către membrii Departamentului pentru copii și tineret Ateneul Sfântului Pantelimon în cadrul celor șase ateliere de pictură susținut de doamna profesor Nicoleta Șerban, organizate sub forma de șezători la care iconarii au putut asculta poveștile culese de prin satele românești de părintele Petru Gh. Savin, reunite în volumul Mândrul florilor. În felul acesta Departamentul pentru copii și tineret Ateneul Sfântului Pantelimon dorește să pună în valoare nu doar tezaurul de spiritualitate ale Bisericii Ortodoxe Române, ci și tradițiile folclorice românești, părintele Petru Gh. Savin numărându-se printre primii săi culegători.

(Sursa: Agentia de Stiri Basilica)

Protoieria Sector II Capitală şi Protoieria Sector III Capitală – campanie de donare de sânge

La Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“ din Capitală a avut loc o nouă  campanie de donare de sânge la care au participat preoţi şi diaconi din Protopopiatele Sectorul II şi Sectorul III Capitală.

Acest eveniment face parte din cadrul campaniei „Donează sânge, salvează o viaţă!“, iniţiată de Patriarhia Română.