Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea minunată – SEMNUL CHEMĂRII LA CREDINŢĂ RESPECTĂ PRINCIPIUL LIBERTĂŢII UMANE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 18-a dupa Rusalii, Sf. Ap. şi Ev. Ioan,

Ap.. II Corinteni IX, 6-11Ev. Luca V, 1-11  (Pescuirea minunată)

SEMNUL CHEMĂRII LA CREDINŢĂ RESPECTĂ PRINCIPIUL LIBERTĂŢII UMANE

„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne ” (Lc. 5, 8)

SENTIMENTUL RELIGIOS NU POATE FI EXPLOATAT EGOSIT. Pericopa evanghelică referitoare la Pescuirea minunată relevă faptul că încrederea în Biserică nu constituie rodul unor ambiţii omeneşti, ci al unei bunăvoinţei dumnezeieşti. Atitudinea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de Sfântul Apostol Petru constituie o dovadă clară a faptului că Biserică nu îi exclude pe oamenii progresişti, energici şi principialişti ci, chiar dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi îndeamnă la fidelizarea unor asemenea chemaţi la credinţă.

Semnul chemării la credinţă, echivalentul convertirii celor necredincioşi, nu poate fi considerat drept o contribuţie exclusiv omenească, ci este una în primul rând dumnezeiească, constituind un moment esenţial al fidelizării unui om. Un bun credincios conştientizează care a fost semnul chemării sale la credinţă, moment care nu este neapărat nevoie să coincidă cu cel al primirii botezului creştin ortodox. Chemarea prin semne, aşa cum a fost cel al pescuirii minunate din vreme chemării la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, este un exemplu al capacităţii  Bisericii de a-şi spori doar cu ajutorul lui Dumnezeu tezaurul de credinţă: “Şi aceasta făcând, au prins mulţime mare de peşti, şi se rupea mreaja lor. Şi au făcut semn soţilor săi, care erau în altă corabie, ca să vină şi să le ajute lor. Şi au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele”  (Luca. 5, 6-7). “Cunoscând că toată noaptea n-au prins nimic, îi îndeamnă să arunce acum năvoadele, ca ei, cunoscând mai adeverit puterea Lui, să capete mai multă credinţă către Dânsul şi, cu desăvârşire părăsind pescuitul, să urmeze Lui în toată vremea. “Prin semn i-au chemat, neputând grăi de mirare şi de frică”, tâlcuieşte Efthimie Zigaben acest paragraf scripturistic. Convertirea bunăvoinţei Dumnezeieşti într-un interes străin celui bisericesc poate conduce la situaţia dramatică a diminuării capitalului de încredere în Biserică şi, astfel, la iluzia adversarilor Creştinătăţii că Dumnezeu a părăsit această instituţie divino-umană.

SEMNUL CREDINŢEI PERSONALE.  Când vrăjmaşii vor complota împotriva vreunui creştin, zicând “Părăsitu-l-a Dumnezeu, urmariţi-l şi îl prindeţi că nu are cine să-l izbăvească” (Ps. 70, 12), acesta resimte inevitabil nevoia reînnoirii semnului chemării sale, implorând pe Dumnezeu să nu-l lepede, să nu-l părăsească. Dacă ar fi să dăm o definiţie a ceea ce Efthimie Zigaben nume semnul chemării, atunci termenul de vocaţie (semn al credinţei personale) s-ar potrivi poate cel mai mult întrucât sugerează ideea disponibilităţii omului faţă de Dumnezeu. Referindu-se în special la disponibilitatea clericilor faţă de Dumnezeu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa „Preotul în Biserică, în lume, acasă”, considera că aceştia ar trebui să fie nişte oameni ai vremii, explicând această expresie în felul următor: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Conceptul de “om al vremii” îmi amintesc că  îl folosise cu trei ani în urmă şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, într-o discuţie particulară, descria pe succesorul său în acest mod. Dar, nu doar clericii, ci orice membru al Bisericii trebuie să aibă vocaţia de îndrepta relele vremii, semnul ce demonstrează tăria credinţei lor în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice creştin trebuie să fie un om complex care, prin pregătirea sa intelectuală şi religios-morală poate să-şi asume angajamentul de a îndrepta relele vremii.

TU, CE AI FĂCUT PENTRU BISERICĂ? La baza acestui tip de angajament creştin persistă o dinamică a vocaţiei calificată drept convertire, care coincide cu ceea ce Jean-Marie Seca descria în articolul “Pentru o psihologie sociala a vocaţiei minoritare” (1997) ca fiind “angajamentul minoritar”. De precizat că, deşi intoleranţa şi persecuţiile asupra minorităţilor au devenit un “modus vivendi” în societatea contemporană, creştinii se comportă din ce în ce mai frecvent ca o minoritate pasivă, ceea ce denotă în mod paradoxal un vid de vocaţie sau de semne ale credinţei personale. Pentru a umple acest vid şi a avea o credinţă angajantă este nevoie de şocul unui semn al credinţei, faptic o confirmare a valorii propriului său crez religios şi echivalentul marturisirii de credinţă a martirilor primelor veacuri creştine.

Din această cauză, orice angajament bisericesc trebuie stabilit în funcţie de perspectiva Judecăţii de Apoi. Astfel, doar cei care nu au vocaţie îndreptării relelor vremii şi s-au manifestat pasiv, după principiul “Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o… în pământ” (Mt. 25, 14- 30), pot fi consideraţi părăsiţi de Dumnezeu. Certificatul vocaţiei cu care omul se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, când i se vor pune o sumedenie de întrebări, depinde de calitatea răspunsului la întrebarea “Tu, ce ai făcut pentru Biserica ta?”. Răspunsul ideal al fi o parafrază a citatului de la Ioan 1, 39: Vino si vezi, Doamne!

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon