Duminica după Înălţarea Sf. Cruci – Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos- PREFACEREA DUHOVNICEASCĂ PRIN CREDINŢA ÎNTRU DUMNEZEU – Devenirea întru credinţă – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la

Duminica după Înălţarea Sf. Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

 Ap. Galateni II, 16-20; Ev. Marcu VIII, 34-38; IX, 1

PREFACEREA DUHOVNICEASCĂ PRIN CREDINŢA ÎNTRU DUMNEZEU 

(Devenirea întru credinţă)

Motto:  “Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34)

QUO VADIS DOMINE? (Încotro mergi, Doamne?) Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34), spune Mântuitorul Hristos. Întrebarea care se pune este încotro se şi ne îndreaptă Mântuitorul Hristos? Întru Dumnezeu, aşa cum mărturisim în Crezul ortodox! “Întru”, în acest caz, nu înseamnă “înlăuntru”, adică nu un a fi în, cât mai ales acel “a fi întru ceva”, aşa cum îl descrie Constantin Noica. Prin acest “întru”, specific românesc precum cuvintele “doină”, “dor”, se descoperă felul de devenire istorică a poporului român: “Fiindcă “întru” e cel care ne-a dat sugestia devenirii întru fiinţă, gândirea infuză românească asupra fiinţei trebuie să aibă un caracter deosebit. Într-adevăr, un alt sentiment al fiinţei decât cel de copleşire a ieşit la iveală în orice viziune românească. Fiinţa are aici o bună, o pozitivă libertate. Lumea nu e sub fiinţă, nu e în fiinţă, este întru ea. Aşa fiind, lumea are libertatea de-a rămâne în devenire – ceea ce înseamnă în căutare şi aflare, iar uneori chiar în rătăcire – cu sau fără amintirea fiinţei” (Constantin NOICA, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 186). De aceea, când este botezat un nou creştin, noi, românii, spunem că a devenit creştin ortodox.

DORINŢA DE A CREDE. Dorinţa îl scapă pe om de autosuficenţă, iar dorul reprezintă starea sufletească care contribuie la devenirea întru credinţă. Socrate obişnuia să spună: “Ştiu că nu ştiu nimic, dar ştiu că pot şti mai mult decât ştiu”. Din punct de vedere religios, această afirmaţie filosofică îşi găseşte corespondentul în afirmaţia tatălui fiului lunatic “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Mc. 9, 22-24). Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe Socrate, cel care crede că nu crede realizează că “poate să creadă mai mult decât o face de fapt”. Dar, pentru a crede mai mult trebuie să ne vindecăm, prin lepădare de sine, de egoism. Când Socrate afirmă “ştiu că nu ştiu nimic”, el se leapădă de tentaţia autosuficienţei egoiste despre care ştia că i-ar putea anihila orice dorinţă de cunoaştere. Transpunând în planul credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu această deducţie filozofică, observăm rolul dorinţei omului de a crede mai mult decât ceea ce crede de fapt.

DOR DE DUMNEZEU. Puterea de a insulfa unui om dorinţa de a crede mai mult este direct proporţională cu predispoziţia lui pentru această stare sufletească. Omul, ne învaţă Pr. Stăniloae, are predispoziţia de a crede încă din momentul conceperii sale. Conform acestui teolog, “raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă prin raţiunea ei în toate şi ne conduce pe noi prin raţiunea noastră cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a tuturor lucrurilor, spre Dumnezeu…Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-L cunosc pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră este în potenţă deiformă, adică se doreşte umplută de Dumnezeu  (pr. Dumitru STĂNILOAIE – notă la un text din Ambigua, PSB, p. 79). Dar, tot din momentul conceperii omului, dorul după Dumnezeu este înăbuşit de păcatul strămoşesc, continuând apoi, după botezul creştin, cu restul de păcate pe care omul le săvârşeşte în timpul vieţii.

PĂCATUL CONVERTEŞTE DORUL DE DUMNEZEU ÎN DISPERARE. În calea credinţei în Dumnezeu se interpune numai păcatul omului. Atunci când spune “cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35), Mântuitorul Hristos se adresează păcătosului, care nu mai este o fiinţă liberă, ci una al cărui suflet degradat şi-a pierdut propriile însuşiri, care de fapt sunt conforme cu raţiunea insuflată de Dumnezeu întregii Sale Creaţii. Păcătosul este victima propriei sale însingurări. Zicând că “cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (Mc. 8, 35), Mântuitorul Hristos se referă la disperarea cu care păcătosul rătăceşte prin sau este blocat în propriile sale dileme având impresia că nu merge în nici o direcţie şi că se întoarce la punctul de plecare, că timpul pare să se blocheze, rămânând prizonierul prezentului” (Richard SENNETT, L`uomo flessibile. Le conseguenze del nuovo capitalismo sulla vita personale, Giangiacomo Feltrinelli Editore, Milano, 2001, p. 90-91). Rigidatea sufletească a omului păcătos conduce la disperarea pe care Soren Kierkegaard o descrie în felul următor: “Disperarea este o maladie în spirit, în eu şi asfel poate fi triplă: cu disperare a nu fi conştient că ai un eu; cu disperare a nu voi să fi tu însuţi; cu disperare a voi să fii tu însuţi” (Soren Kierkegaard, Maladia mortală. Eseu de psihologie ncreştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 15).

PREJUDECĂŢILE, OBSTACOL ÎN CALEA DEVENIRII ÎNTRU CREDINŢĂ. Vestea bună este ca omul poate fi tot ceea ce vrea; vestea proastă este că nu tot ceea ce vrea el să devină este bun. Descrierea fenomenului devenirii omului întru credinţă necesită şi explicarea mecanismului funcţionării „imaginaţiei adevărate” al cărui proces diferă de cel al „fanteziei” umane, după cum precizează Horia Roman Patapievici: „Potrivit unei anumite tradiţii, suportul capacităţii noastre de a crede în incorporal şi în invizibil este oferit de ceea ce Paracelsus numea ymaginatio vera (pe care o distingea în mod tranşant de arbitrarul fanteziei). Fantezia nu este „Imaginatio”, spunea el, ci o piatră de poticnire pentru nebuni [Paracelsus, Ein ander Erklärung der Gerammten Astronomy (apud Koyré), Mystiques, spirituels, alchimistes, p. 97, nr. 1]. (…) Facultatea credinţei este bazată, în fond, pe capacitatea „imaginaţiei adevărate” de a furniza imagini ale transcendenţei…” (Horia Roman PATAPIEVICI, Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 389). Analizând rolul literaturii în justiţia socială, Martha C. Nussbaum observa modul în care prejudecăţile umane alterează capacitatea omului de a înţelege lumea şi de a-şi lărgi orizontul propriei cunoaşteri: „Imaginaţia literară trebuie să combată prejudecăţile multor oameni şi ale multor instituţii în profunzime, chiar dacă nu are şanse să reuşească de fiecare dată. Multe persoane capabile să povestească lucruri nemaipomenite sunt rasiste şi, astfel, nu vor reuşi să relateze istoria unui negru, identificându-se cu el. Multe persoane, profund antirasiste, vor refuza invitaţia lui Forster de a se imagina pe ei sau pe cei dragi în pielea unui homosexual. Societatea noastră este cuprinsă de refuzul de a ne imagina unul pe altul cu sentimente de participare şi compasiune, refuzuri de care nici unul nu este imun. Multe din lucrurile pe care le povestim, dimpotrivă, încurajează lipsa de compasiune, aspect de care se face vinovată chiar şi imaginaţia literară” (Martha C. NUSSBAUM, Il giudizio del poeta. Immaginazione letteraria e vita civile, Feltrinelli, Milano, 1996, p. 17). În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae vorbea de „iubirea imaginativă”. Contrar oricărei tendinţe sincretiste, iubirea imaginativă are capacitatea de a realiza unitatea prin unicitate, pentru că în numele iubirii ambele persoane implicate în acest act tind să devină, reciproc, idealul iubirii lor comune, realizând prin sinteză o perfecţionare a propriului fel de a fi. „Chipul celui iubit – spune Părintele Dumitru Stăniloae -, idealizat de imaginaţia celui ce iubeşte, devine o forţă model care preface pe cel iubit din zi în zi, în vreme ce şi cel ce iubeşte actualizează tot mai mult chipul idealizat al său, făurit de celălalt. Propriu-zis, între chipul meu idealizat de celălalt şi chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciprocă o fuziune şi eu, prefăcându-mă după chipul idealizat al celuilalt, actualizez în acelaşi timp chipul idealizat al meu care a început să devină chipul după care se formează celălalt. (…) Se înţelege că noul chip al amândurora nu poartă numai trăsăturile unuia sau altuia, ci este o sinteză a amândurora încât nu e o victorie egoistă a unui eu, ci a „noastră” asupra egoismului meu şi al tău, şi o creştere a mea şi a ta” (Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 128). Şi, astfel iubirea faţă de Hristos are rolul de a deveni o forţă model care îi face pe toţi cei ce se iubesc şi Îl iubesc să devină, prin sinteză, asemănători lui Dumnezeu.

DEVENIREA ÎNTRU CREDINŢĂ ÎNSEAMNĂ PREFACERE DUHOVNICEASCĂ. Scopul credinţei este prefacerea [gr. μεταβολή, – ηζ]. După modelul epiclezei euharistice şi a efectului acesteia, credem că se poate vorbi despre devenirea întru credinţă ca despre un act de “prefacere” duhovnicească. Precum darurile de pâine şi vin, afierosite lui Dumnezeu la Proscomidie, sunt prefăcute în timpul Sfintei Taine a Euharistiei, prin epicleza euharistică, în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, tot astfel, omul se preface, prin credinţa unită cu lucrarea harului Duhului Sfânt, în expresii vii ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea faţă de Biserică, alcătuită din credincioşi strânşi în jurul ierarhului lor, îl determină pe om să-şi dorească întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, Mirele ei (Efes. 5, 22-32). Ţinând cont de faptul că “cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16, 10), această întâlnire cu El poate fi împărtăşită de cei care au trăit-o întregii Biserici care păstrează în sine bucuria experienţei întâlnirii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biserica este, de fapt, o istorie a oamenilor, marcată de întâlnirea lor cu Dumnezeu”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Iancu Vechi-Mătăsari – Zi de Hram

Bucureştenii sunt invitaţi să participe sâmbătă, 19 septembrie, la serbarea hramului Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari, Protoieria Sector 2 Capitală. Evenimentele religioase vor începe de la ora 17:30 cu slujba Vecerniei unită cu Litia şi vor continua la ora 19:00 cu procesiunea cu racla cu moaștele Sfinților Mucenici Eustație, Teopista, Agapie și Teopist, ocrotitorii parohiei, pe străzile din jurul bisericii parohiale, şi anume Bulevardul Pache Protopopescu (pe trotuar) – Piaţa Iancului – Aleea Zarandului – str. Sachelarie Visarion – str. Elev Ştefănescu – str. Avrig – Bulevardul Ferdinand (pe trotuar) – Șoseaua Mihai Bravu – Bulevardul Pache Protopopescu (pe trotuar) – Biserica Iancu Vechi-Mătăsari (aproximativ 1,5 km). Sărbătorirea hramului Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari va continua duminică, 20 septembrie, cu Sfânta Liturghie, slujba Parastasului pentru ctitori şi se va încheia cu sfinţirea şi inaugurarea bibliotecii şi arhivei parohiale.

Sursa: Ziarul Lumina