Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea minunată – SEMNUL CHEMĂRII LA CREDINŢĂ RESPECTĂ PRINCIPIUL LIBERTĂŢII UMANE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 18-a dupa Rusalii, Sf. Ap. şi Ev. Ioan,

Ap.. II Corinteni IX, 6-11Ev. Luca V, 1-11  (Pescuirea minunată)

SEMNUL CHEMĂRII LA CREDINŢĂ RESPECTĂ PRINCIPIUL LIBERTĂŢII UMANE

„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne ” (Lc. 5, 8)

SENTIMENTUL RELIGIOS NU POATE FI EXPLOATAT EGOSIT. Pericopa evanghelică referitoare la Pescuirea minunată relevă faptul că încrederea în Biserică nu constituie rodul unor ambiţii omeneşti, ci al unei bunăvoinţei dumnezeieşti. Atitudinea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de Sfântul Apostol Petru constituie o dovadă clară a faptului că Biserică nu îi exclude pe oamenii progresişti, energici şi principialişti ci, chiar dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi îndeamnă la fidelizarea unor asemenea chemaţi la credinţă.

Semnul chemării la credinţă, echivalentul convertirii celor necredincioşi, nu poate fi considerat drept o contribuţie exclusiv omenească, ci este una în primul rând dumnezeiească, constituind un moment esenţial al fidelizării unui om. Un bun credincios conştientizează care a fost semnul chemării sale la credinţă, moment care nu este neapărat nevoie să coincidă cu cel al primirii botezului creştin ortodox. Chemarea prin semne, aşa cum a fost cel al pescuirii minunate din vreme chemării la apostolat a ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, este un exemplu al capacităţii  Bisericii de a-şi spori doar cu ajutorul lui Dumnezeu tezaurul de credinţă: “Şi aceasta făcând, au prins mulţime mare de peşti, şi se rupea mreaja lor. Şi au făcut semn soţilor săi, care erau în altă corabie, ca să vină şi să le ajute lor. Şi au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele”  (Luca. 5, 6-7). “Cunoscând că toată noaptea n-au prins nimic, îi îndeamnă să arunce acum năvoadele, ca ei, cunoscând mai adeverit puterea Lui, să capete mai multă credinţă către Dânsul şi, cu desăvârşire părăsind pescuitul, să urmeze Lui în toată vremea. “Prin semn i-au chemat, neputând grăi de mirare şi de frică”, tâlcuieşte Efthimie Zigaben acest paragraf scripturistic. Convertirea bunăvoinţei Dumnezeieşti într-un interes străin celui bisericesc poate conduce la situaţia dramatică a diminuării capitalului de încredere în Biserică şi, astfel, la iluzia adversarilor Creştinătăţii că Dumnezeu a părăsit această instituţie divino-umană.

SEMNUL CREDINŢEI PERSONALE.  Când vrăjmaşii vor complota împotriva vreunui creştin, zicând “Părăsitu-l-a Dumnezeu, urmariţi-l şi îl prindeţi că nu are cine să-l izbăvească” (Ps. 70, 12), acesta resimte inevitabil nevoia reînnoirii semnului chemării sale, implorând pe Dumnezeu să nu-l lepede, să nu-l părăsească. Dacă ar fi să dăm o definiţie a ceea ce Efthimie Zigaben nume semnul chemării, atunci termenul de vocaţie (semn al credinţei personale) s-ar potrivi poate cel mai mult întrucât sugerează ideea disponibilităţii omului faţă de Dumnezeu. Referindu-se în special la disponibilitatea clericilor faţă de Dumnezeu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa „Preotul în Biserică, în lume, acasă”, considera că aceştia ar trebui să fie nişte oameni ai vremii, explicând această expresie în felul următor: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Conceptul de “om al vremii” îmi amintesc că  îl folosise cu trei ani în urmă şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, într-o discuţie particulară, descria pe succesorul său în acest mod. Dar, nu doar clericii, ci orice membru al Bisericii trebuie să aibă vocaţia de îndrepta relele vremii, semnul ce demonstrează tăria credinţei lor în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice creştin trebuie să fie un om complex care, prin pregătirea sa intelectuală şi religios-morală poate să-şi asume angajamentul de a îndrepta relele vremii.

TU, CE AI FĂCUT PENTRU BISERICĂ? La baza acestui tip de angajament creştin persistă o dinamică a vocaţiei calificată drept convertire, care coincide cu ceea ce Jean-Marie Seca descria în articolul “Pentru o psihologie sociala a vocaţiei minoritare” (1997) ca fiind “angajamentul minoritar”. De precizat că, deşi intoleranţa şi persecuţiile asupra minorităţilor au devenit un “modus vivendi” în societatea contemporană, creştinii se comportă din ce în ce mai frecvent ca o minoritate pasivă, ceea ce denotă în mod paradoxal un vid de vocaţie sau de semne ale credinţei personale. Pentru a umple acest vid şi a avea o credinţă angajantă este nevoie de şocul unui semn al credinţei, faptic o confirmare a valorii propriului său crez religios şi echivalentul marturisirii de credinţă a martirilor primelor veacuri creştine.

Din această cauză, orice angajament bisericesc trebuie stabilit în funcţie de perspectiva Judecăţii de Apoi. Astfel, doar cei care nu au vocaţie îndreptării relelor vremii şi s-au manifestat pasiv, după principiul “Doamne, te-am ştiut că eşti aspru şi, de aceea, am îngropat-o… în pământ” (Mt. 25, 14- 30), pot fi consideraţi părăsiţi de Dumnezeu. Certificatul vocaţiei cu care omul se va prezenta înaintea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, când i se vor pune o sumedenie de întrebări, depinde de calitatea răspunsului la întrebarea “Tu, ce ai făcut pentru Biserica ta?”. Răspunsul ideal al fi o parafrază a citatului de la Ioan 1, 39: Vino si vezi, Doamne!

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Iancu Vechi – Mătăsari şi-a sărbătorit ocrotitorii – Sfinţii Muce­nici Eustație, Teopista, A­gapie și Teopist – 20 septembrie 2015

Numeroşi credincioşi bu­cureşteni au participat în zilele de sâmbătă şi du­mi­nică, 19 şi 20 septembrie, la sărbătoarea Sfinţilor Muce­nici Eustație, Teopista, A­gapie și Teopist, ocrotitorii Parohiei Iancu Vechi-Mă­tăsari, Protoieria Sector 2 Capitală. Biserica acestei parohii este singurul locaş de închinare din Capitală care păstrează părticele din sfintele lor moaşte.

Ca şi în ultimii doi ani, în ajunul zilei de sărbătorire a celui de-al doilea hram al bisericii Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari din Capitală, după săvârşirea Acatistului sfinţilor mucenici şi a Vecerniei Mari unită cu Litia, a fost organizată procesiunea pe străzi din parohie cu racla ce păstrează moaşte ale Sfântului Mucenic Eustaţie, ale soției sale, Teopista, și ale fiilor lor, Agapie și Teopist. Racla cu cinstitele odoare a fost purtată pe umeri de patru preoţi, fiind înconjurată de un sobor de 19 preoţi şi patru diaconi. Bătăile de toacă şi glasurile cântăreţilor şi ale numeroşilor pelerini, care ţineau în mâini lumânări aprinse şi intonau cântări duhovniceşti, au atras atenţia celorlalţi oameni de pe stradă, din case şi apartamente care filmau alaiul luminat şi întrebau curioşi ce anume se întâmplă, sau „ale cărui sfânt” sunt cinstitele moaşte. „Asta înseamnă să fii credincios”; „Bat clopotele, înseamnă că este o bucurie mare”, au fost câteva dintre remarcile trecătorilor care, pentru câteva minute, s-au oprit din rapiditatea şi agitaţia vieţii şi nu puţini au fost aceia care fie s-au alăturat celorlalţi pelerini, fie se adunau şi începeau să vorbească despre credinţă.

Procesiunea cu odoare duhovniceşti are menirea de a chema nu doar pe cei credincioși, care înțeleg rostul participării lor, ci și pe cei care stau deoparte. „Sfinţii au ieşit în lume pentru a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum au făcut și în timpul vieților lor. Fiecare procesiune nu este altceva decât o exprimare a adevărului veșnic al credinței noastre în cetatea în care trăim, pe străzile pe care călcăm zilnic, întâl­nindu-ne cu oamenii pe care îi vedem zilnic și care acum au posibilitatea de a se ruga împreună cu noi la acest moment înălțător duhovnicesc, precum și pentru cei care sunt acasă, fiindcă Hristos intră în casele lor şi bate la ușa inimii lor pentru ca, deschizându-I, să devină mărturisitori ai învățăturii Sale celei adevărate”, a spus pr. Aurel Mihai, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor şi delegatul Patriarhului României la procesiunea cu sfintele moaşte.
Sărbătoarea sfinților mucenici ocrotitori ai Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari a continuat ieri, 20 septembrie, cu Sfânta Liturghie și slujba de pomenire a ctitorilor și slujitorilor bisericii trecuți la Domnul. După Sfânta Evanghelie, părintele consilier patriarhal Ciprian Florin Apetrei, delegatul Întâistătătorului Bisericii noastre, a reliefat semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale pericopei evanghelice a Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci, subliniind modelul de viaţă al Sfinţilor Mucenici Eustaţie, Teopista, Agapie și Teopist, o familie creștină martirizată la Roma în jurul anului 122, care şi-a asumat crucea şi a urmat Mântuitorului Iisus Hristos.
La final, pr. paroh Constantin Stoica a mulţumit preoţilor şi credincioşilor care au participat la sărbătoarea ocrotitorilor parohiei, care de 175 de ani ocrotesc comunitatea parohială de la Iancu Vechi-Mătăsari. „Este o mare bucurie duhovnicească pentru noi, deoarece foarte mulți slujitori şi credincioşi de la parohiile învecinate au fost părtași la bucuria comunităţii noastre, care a înviat grație intensificării cultului Sfinților Mucenici Eustație, Teopista, Agapie și Teopist”. De asemenea, părintele paroh a anunţat că viaţa şi acatistul sfinţilor mucenici ocrotitori vor fi tipărite, după ce vor fi aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, şi că Victor Stoica, membru al Grupului coral „Vox Coelestis” al parohiei, a compus cântările pentru slujba sfinţilor mucenici ocrotitori. La plecare, fiecare credincios a primit câte o icoană a ocrotitorilor şi câte un dar din partea parohiei.

Sursa: Ziarul Lumina, Trinitas TV

Duminica după Înălţarea Sf. Cruci – Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos- PREFACEREA DUHOVNICEASCĂ PRIN CREDINŢA ÎNTRU DUMNEZEU – Devenirea întru credinţă – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la

Duminica după Înălţarea Sf. Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

 Ap. Galateni II, 16-20; Ev. Marcu VIII, 34-38; IX, 1

PREFACEREA DUHOVNICEASCĂ PRIN CREDINŢA ÎNTRU DUMNEZEU 

(Devenirea întru credinţă)

Motto:  “Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34)

QUO VADIS DOMINE? (Încotro mergi, Doamne?) Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34), spune Mântuitorul Hristos. Întrebarea care se pune este încotro se şi ne îndreaptă Mântuitorul Hristos? Întru Dumnezeu, aşa cum mărturisim în Crezul ortodox! “Întru”, în acest caz, nu înseamnă “înlăuntru”, adică nu un a fi în, cât mai ales acel “a fi întru ceva”, aşa cum îl descrie Constantin Noica. Prin acest “întru”, specific românesc precum cuvintele “doină”, “dor”, se descoperă felul de devenire istorică a poporului român: “Fiindcă “întru” e cel care ne-a dat sugestia devenirii întru fiinţă, gândirea infuză românească asupra fiinţei trebuie să aibă un caracter deosebit. Într-adevăr, un alt sentiment al fiinţei decât cel de copleşire a ieşit la iveală în orice viziune românească. Fiinţa are aici o bună, o pozitivă libertate. Lumea nu e sub fiinţă, nu e în fiinţă, este întru ea. Aşa fiind, lumea are libertatea de-a rămâne în devenire – ceea ce înseamnă în căutare şi aflare, iar uneori chiar în rătăcire – cu sau fără amintirea fiinţei” (Constantin NOICA, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 186). De aceea, când este botezat un nou creştin, noi, românii, spunem că a devenit creştin ortodox.

DORINŢA DE A CREDE. Dorinţa îl scapă pe om de autosuficenţă, iar dorul reprezintă starea sufletească care contribuie la devenirea întru credinţă. Socrate obişnuia să spună: “Ştiu că nu ştiu nimic, dar ştiu că pot şti mai mult decât ştiu”. Din punct de vedere religios, această afirmaţie filosofică îşi găseşte corespondentul în afirmaţia tatălui fiului lunatic “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Mc. 9, 22-24). Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe Socrate, cel care crede că nu crede realizează că “poate să creadă mai mult decât o face de fapt”. Dar, pentru a crede mai mult trebuie să ne vindecăm, prin lepădare de sine, de egoism. Când Socrate afirmă “ştiu că nu ştiu nimic”, el se leapădă de tentaţia autosuficienţei egoiste despre care ştia că i-ar putea anihila orice dorinţă de cunoaştere. Transpunând în planul credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu această deducţie filozofică, observăm rolul dorinţei omului de a crede mai mult decât ceea ce crede de fapt.

DOR DE DUMNEZEU. Puterea de a insulfa unui om dorinţa de a crede mai mult este direct proporţională cu predispoziţia lui pentru această stare sufletească. Omul, ne învaţă Pr. Stăniloae, are predispoziţia de a crede încă din momentul conceperii sale. Conform acestui teolog, “raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă prin raţiunea ei în toate şi ne conduce pe noi prin raţiunea noastră cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a tuturor lucrurilor, spre Dumnezeu…Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-L cunosc pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră este în potenţă deiformă, adică se doreşte umplută de Dumnezeu  (pr. Dumitru STĂNILOAIE – notă la un text din Ambigua, PSB, p. 79). Dar, tot din momentul conceperii omului, dorul după Dumnezeu este înăbuşit de păcatul strămoşesc, continuând apoi, după botezul creştin, cu restul de păcate pe care omul le săvârşeşte în timpul vieţii.

PĂCATUL CONVERTEŞTE DORUL DE DUMNEZEU ÎN DISPERARE. În calea credinţei în Dumnezeu se interpune numai păcatul omului. Atunci când spune “cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35), Mântuitorul Hristos se adresează păcătosului, care nu mai este o fiinţă liberă, ci una al cărui suflet degradat şi-a pierdut propriile însuşiri, care de fapt sunt conforme cu raţiunea insuflată de Dumnezeu întregii Sale Creaţii. Păcătosul este victima propriei sale însingurări. Zicând că “cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (Mc. 8, 35), Mântuitorul Hristos se referă la disperarea cu care păcătosul rătăceşte prin sau este blocat în propriile sale dileme având impresia că nu merge în nici o direcţie şi că se întoarce la punctul de plecare, că timpul pare să se blocheze, rămânând prizonierul prezentului” (Richard SENNETT, L`uomo flessibile. Le conseguenze del nuovo capitalismo sulla vita personale, Giangiacomo Feltrinelli Editore, Milano, 2001, p. 90-91). Rigidatea sufletească a omului păcătos conduce la disperarea pe care Soren Kierkegaard o descrie în felul următor: “Disperarea este o maladie în spirit, în eu şi asfel poate fi triplă: cu disperare a nu fi conştient că ai un eu; cu disperare a nu voi să fi tu însuţi; cu disperare a voi să fii tu însuţi” (Soren Kierkegaard, Maladia mortală. Eseu de psihologie ncreştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 15).

PREJUDECĂŢILE, OBSTACOL ÎN CALEA DEVENIRII ÎNTRU CREDINŢĂ. Vestea bună este ca omul poate fi tot ceea ce vrea; vestea proastă este că nu tot ceea ce vrea el să devină este bun. Descrierea fenomenului devenirii omului întru credinţă necesită şi explicarea mecanismului funcţionării „imaginaţiei adevărate” al cărui proces diferă de cel al „fanteziei” umane, după cum precizează Horia Roman Patapievici: „Potrivit unei anumite tradiţii, suportul capacităţii noastre de a crede în incorporal şi în invizibil este oferit de ceea ce Paracelsus numea ymaginatio vera (pe care o distingea în mod tranşant de arbitrarul fanteziei). Fantezia nu este „Imaginatio”, spunea el, ci o piatră de poticnire pentru nebuni [Paracelsus, Ein ander Erklärung der Gerammten Astronomy (apud Koyré), Mystiques, spirituels, alchimistes, p. 97, nr. 1]. (…) Facultatea credinţei este bazată, în fond, pe capacitatea „imaginaţiei adevărate” de a furniza imagini ale transcendenţei…” (Horia Roman PATAPIEVICI, Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 389). Analizând rolul literaturii în justiţia socială, Martha C. Nussbaum observa modul în care prejudecăţile umane alterează capacitatea omului de a înţelege lumea şi de a-şi lărgi orizontul propriei cunoaşteri: „Imaginaţia literară trebuie să combată prejudecăţile multor oameni şi ale multor instituţii în profunzime, chiar dacă nu are şanse să reuşească de fiecare dată. Multe persoane capabile să povestească lucruri nemaipomenite sunt rasiste şi, astfel, nu vor reuşi să relateze istoria unui negru, identificându-se cu el. Multe persoane, profund antirasiste, vor refuza invitaţia lui Forster de a se imagina pe ei sau pe cei dragi în pielea unui homosexual. Societatea noastră este cuprinsă de refuzul de a ne imagina unul pe altul cu sentimente de participare şi compasiune, refuzuri de care nici unul nu este imun. Multe din lucrurile pe care le povestim, dimpotrivă, încurajează lipsa de compasiune, aspect de care se face vinovată chiar şi imaginaţia literară” (Martha C. NUSSBAUM, Il giudizio del poeta. Immaginazione letteraria e vita civile, Feltrinelli, Milano, 1996, p. 17). În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae vorbea de „iubirea imaginativă”. Contrar oricărei tendinţe sincretiste, iubirea imaginativă are capacitatea de a realiza unitatea prin unicitate, pentru că în numele iubirii ambele persoane implicate în acest act tind să devină, reciproc, idealul iubirii lor comune, realizând prin sinteză o perfecţionare a propriului fel de a fi. „Chipul celui iubit – spune Părintele Dumitru Stăniloae -, idealizat de imaginaţia celui ce iubeşte, devine o forţă model care preface pe cel iubit din zi în zi, în vreme ce şi cel ce iubeşte actualizează tot mai mult chipul idealizat al său, făurit de celălalt. Propriu-zis, între chipul meu idealizat de celălalt şi chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciprocă o fuziune şi eu, prefăcându-mă după chipul idealizat al celuilalt, actualizez în acelaşi timp chipul idealizat al meu care a început să devină chipul după care se formează celălalt. (…) Se înţelege că noul chip al amândurora nu poartă numai trăsăturile unuia sau altuia, ci este o sinteză a amândurora încât nu e o victorie egoistă a unui eu, ci a „noastră” asupra egoismului meu şi al tău, şi o creştere a mea şi a ta” (Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 128). Şi, astfel iubirea faţă de Hristos are rolul de a deveni o forţă model care îi face pe toţi cei ce se iubesc şi Îl iubesc să devină, prin sinteză, asemănători lui Dumnezeu.

DEVENIREA ÎNTRU CREDINŢĂ ÎNSEAMNĂ PREFACERE DUHOVNICEASCĂ. Scopul credinţei este prefacerea [gr. μεταβολή, – ηζ]. După modelul epiclezei euharistice şi a efectului acesteia, credem că se poate vorbi despre devenirea întru credinţă ca despre un act de “prefacere” duhovnicească. Precum darurile de pâine şi vin, afierosite lui Dumnezeu la Proscomidie, sunt prefăcute în timpul Sfintei Taine a Euharistiei, prin epicleza euharistică, în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, tot astfel, omul se preface, prin credinţa unită cu lucrarea harului Duhului Sfânt, în expresii vii ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea faţă de Biserică, alcătuită din credincioşi strânşi în jurul ierarhului lor, îl determină pe om să-şi dorească întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, Mirele ei (Efes. 5, 22-32). Ţinând cont de faptul că “cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16, 10), această întâlnire cu El poate fi împărtăşită de cei care au trăit-o întregii Biserici care păstrează în sine bucuria experienţei întâlnirii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biserica este, de fapt, o istorie a oamenilor, marcată de întâlnirea lor cu Dumnezeu”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Iancu Vechi-Mătăsari – Zi de Hram

Bucureştenii sunt invitaţi să participe sâmbătă, 19 septembrie, la serbarea hramului Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari, Protoieria Sector 2 Capitală. Evenimentele religioase vor începe de la ora 17:30 cu slujba Vecerniei unită cu Litia şi vor continua la ora 19:00 cu procesiunea cu racla cu moaștele Sfinților Mucenici Eustație, Teopista, Agapie și Teopist, ocrotitorii parohiei, pe străzile din jurul bisericii parohiale, şi anume Bulevardul Pache Protopopescu (pe trotuar) – Piaţa Iancului – Aleea Zarandului – str. Sachelarie Visarion – str. Elev Ştefănescu – str. Avrig – Bulevardul Ferdinand (pe trotuar) – Șoseaua Mihai Bravu – Bulevardul Pache Protopopescu (pe trotuar) – Biserica Iancu Vechi-Mătăsari (aproximativ 1,5 km). Sărbătorirea hramului Parohiei Iancu Vechi-Mătăsari va continua duminică, 20 septembrie, cu Sfânta Liturghie, slujba Parastasului pentru ctitori şi se va încheia cu sfinţirea şi inaugurarea bibliotecii şi arhivei parohiale.

Sursa: Ziarul Lumina

Parohia Sf. Pantelimon – Teatru religios la Școala „Maica Domnului” din București – 17 septembrie 2015

Elevii de la școala Maica Domnului din Capitală și-au început, anul acesta şcolar , într-un mod inedit orele de Religie. În cadrul acestora, copiii au putut viziona piese de teatru religios, actori fiind foşti elevi ai școlii. Proiectul se numește Prietenii Ateneului Sfântului Pantelimon și este realizat în colaborare cu parohia din care face parte și Școala Maica Domnului, în cadrul parteneriatului cu tema Biserica, prietena şcolii mele – 2015.

Scopul programului îl constituie educarea moral-creştină şi dezvoltarea caracterului şi apersonalităţii elevilor.

Joia aceasta, elevii au avut parte de o surpriză. Ei s-au bucurat de prezența actorului George Paul Avram, care a dat o mână importantă de ajutor în realizarea pieselor de teatru religios. Actorul este unul dintre fiii Parohiei Sfântul Pantelimon din București și a jucat într-unul dintre cele mai vizionateși mai dragi filme românești: Toate pânzele sus.

„Noi inoculăm această bucurie de a juca teatru religios. Dacă sămânţa pe care noi o semănăm în sufletele lor va încolţi şi va da roade, timpul va dovedi”, a spus actorul George Paul Avram pentru TRINITAS TV.

„Dacă observăm bine, tot mai mult, oamenii din ţara aceasta se îndreaptă spre Biserică. Dintotdeauna poporul român a fost un popor religios, credincios şi ceea ce a salvat această ţară de toate nenorocirile care au trecut peste acest popor a fost credinţa în Dumnezeu”, a mai spus actorul George Paul Avraam.

Principalele piese de teatru proiectate în cadrul orelor de Religie sunt: Patimi şi Înviere; Dumnezeu s-a milostivit; Fântâna Ortodoxiei;Cuviosul Dimitrie cel Nou; Cuvioasa Parascheva;Sfântul Pantelimon; Sfântul Vodă Brâncoveanu şi Poveste de Crăciun.

„Când am venit aici, la această parohie, în urmă cu aproape 8 ani de zile, am găsit o comunitate de credincioşi care «se hrăneau» cu scenete de teatru jucate chiar de proprii lor copii. Am încercat să dezvolt această tradiţie şi să o strâng sub forma materialelor digitale, adică să arhivez tot ceea ce există şi să valorific aceste materiale” a spus Pr. Bogdan Teleanu de la Biserica Sfântul Pantelimon– Foișorul de Foc, București.

Prin organizarea acestui atelier, Departamentul pentru copii şi tineret Ateneul Sfântului Pantelimonîși propune cultivarea tradiţiei interpretării de scenete religioase la Biserica Foişorul de Foc, prin descoperirea şi punerea în valoare a talentelor unei noi generaţii de mici actori. Departamentul a fost înfiinţat în anul 1941 de părintele Petru Gh. Savin, un celebru folclorist şi cunoscut dramaturg popular, ale cărui piese de teatru au fost difuzate, de-a lungul timpului, de postul public de radio.

APOR Sector 2 – 16 septembrie 2015 – Importanţa orei de religie în viaţa copiilor şi a tinerilor

Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie (APOR) Sector 2 Bucureşti şi profesorii de religie din sectorul 2 Capitală au organizat miercuri, 16 septembrie, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o întâlnire la Biserica „Sfântul Dumitru”-Colentina cu scopul de a discuta despre importanţa orei de religie în viaţa copiilor şi a tinerilor.

Moderatorul serii a fost pr. Ioan Popescu, protoiereul Protopopiatului Sector 2 Capitală, care a subliniat că astfel de întruniri sunt deosebit de importante, prin ele arătându-se responsabilitatea atât faţă de generaţia de mâine, cât şi faţă de Dumnezeu. „Considerăm că investiţia în educaţie este cea mai importantă pe termen lung. Spunea marele istoric Nicolae Iorga că dacă spui că te costă mult educaţia o să vezi cât te costă prostia. Noi considerăm că educaţia generaţiei de astăzi ar trebui să fie pentru toată lumea importantă şi cu atât mai mult pentru Biserică. Este vorba nu doar despre o educaţie informativă, ci de o educaţie care să formeze omul, şi educaţia religioasă este una formativă şi nu numai informativă”, ne-a declarat părintele protoiereu Ioan Popescu.

Din prezidiu a mai făcut parte şi Traian Login, preşedintele comitetului de organizare a APOR Sector 2.
„Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie Sector 2 îşi are menirea de a asigura accesul tuturor copiilor din acest sector la educaţia religioasă în şcoală. Misiunea noastră nu s-a terminat odată ce am trecut peste blocajele birocratice, generate de schimbările legislative din această primăvară. Dorim să reprezentăm o punte de legătură între familie şi şcoală. Credem cu putere că valorile fundamentale care trebuie îmbrăţişate şi cunoscute de toţi au o cale extraordinar de bună de a fi împărtăşite prin orele de religie. Este de datoria noastră să asigurăm generaţiilor viitoare cel puţin informarea asupra acestor valori. Deschiderea spre toleranţă, spre bunătate, spre iubire este un lucru fundamental, iar aceste valori trebuie discutate, înţelese şi adoptate de membrii societăţii”, ne-a spus Traian Login, preşedintele comitetului de organizare a APOR Sect 2.

Sursa: Ziarul Lumina

Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci – Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – CINSTIREA SFINTEI CRUCI SEMNIFICĂ RECUNOAŞTEREA VALORII SOTERIOLOGICE A RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica dinaintea Inălţării Sf. Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim); Ap. Galateni 6, 11-18, Ev. Ioan XIII, 13-17;

– CINSTIREA SFINTEI CRUCI SEMNIFICĂ RECUNOAŞTEREA VALORII SOTERIOLOGICE A RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS –

Motto: Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14)

MOTIVUL RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS, O VINĂ ÎMPOTRIVA ADEVĂRULUI. După cum arată Sf. Chiril al Alexandriei într-un comentariu la această Evanghelie (PSB 41, p. 765), cei mai porniţi împotriva Mântuitorului Hristos erau arhiereii şi slujitorii lor, între care se numărau şi cei cu oarecare funcţii în învăţarea Legii: cărturarii şi fariseii, din rândul cărora făcea parte şi Nicodim, cel cu care Mântuitorul nostru Hristos poartă o interesantă discuţie despre învierea cu sufletul, numită „a doua naştere”: „Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 2, 4-5).  Concluzia dialogului purtat cu fruntaşul iudeilor numit Nicodim a fost tocmai aceea că răstignirea Fiului lui Dumnezeu era necesară pentru a face posibilă Învierea!

Răstignirea Mântuitorului nostru Hristos denotă faptul că tocmai cei care ştiau că aveau datoria de a “păzi ştiinţa şi că din gura cărora se va cere învăţătura” (Mal. 2, 7) au dovedit atât de puţină înţelegere a dreptei răsplătiri dumnezeieşti şi, în consecinţă, o acută lipsă de pătrundere a legii dumnezeieşti. Aceşti “copii păcătoşi, neam de mincinoşi” (Is. 57, 3-4), făcând – cum spune Sf. Chiril al Alexandriei – “din adevăr o vină împotriva Adevărului”, Îl vor acuza pe Mântuitorul nostru Hristos de hulă adusă lui Dumnezeu şi cereau pedeapsa cu moartea pentru El: “Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (In 19, 7).

În viaţa Sa pământească Mântuitorul nu a blestemat oamenii, nici măcar pe vrăjmaşii Săi, ci doar smochinul neroditor (Marcu 11, 21). Despre caracterul Mântuitorului Hristos spune multe şi felul în care s-a îngrijit de Maica Sa, întărind, astfel, învăţătura dată în Legea prin Moise care spunea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (Ieş. 20, 12). El, care era acuzat că huleşte atunci când afirma că este Fiul lui Dumnezeu, demonstrează că nu se afla în afara Legii, ci că, de fapt o respecta, cinstindu-i unul din precepele care îi pedepsea la fel ca pe hulitorii de Dumnezeu pe cei care nu-şi înfrânau limba faţă de părinţi: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieş. 21, 1). Astfel, răstignirea Fiului lui Dumnezeu a fost o hulă adusă Însuşi Creatorului şi Proniatorului lumii, Părintele nostru cel ceresc, “în mâinile Căruia – Mântuitorul nostru Hristos – şi-a  încredinţat duhul Său” (Lc. 23, 46).

BLESTEMUL CRUCII, BINECUVÂNTAREA CREŞTINILOR. Răstignirea Mântuitorului nostru Hristos este, nu numai o hulă împotriva lui Dumnezeu, ci şi un blestem neîntemeiat. Execuţia prin răstignire aplicată de romani, preluată de Alexandru Macedon de la persani, avea la origine o credinţă religioasă persană conform căreia cei condamnaţi la moarte erau suspendaţi pe cruce pentru a nu pângări pământul. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că în timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom: «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom 21, 23)”.

Dar, “cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat” (Prov. 26, 2). Cei care cereau răstignirea Mântuitorului nostru Hristos pierduseră din vedere cel mai important lucru: pentru cel virtuos, blestemul se preface în binecuvântare. Sf. Grigorie de Nyssa, evocând evenimentul transformării blestemului vrăjitorului Balac în binecuvântare asupra poporului care trăia după voia lui Dumnezeu (Numeri 24) spune: „Aşa nici vrăjitoria nu poate lucra împotriva celor care vieţuiesc în virtute şi cei ce sunt susţinuţi de ajutorul dumnezeiesc biruiesc orice uneltire” (PSB, vol. 29, Viaţa lui Moise, p. 105). Iată de ce Sf. Ap. Pavel era îndreptăţit să spună: “Cuvîntul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18 ).

VALOAREA SOTERIOLOGICĂ A RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS. Sf. Chiril al Alexandriei spunea: “Precum prin lemn ni s-a pricinuit răul căderii, tot prin lemn s-a petrecut întoarcerea la ceea ce eram la început şi redobândirea bunătăţilor cereşti” (Idem, p. 776). Semnificaţia răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moment de răscruce în istoria mântuirii neamului omenesc care a ruinat lucrarea şarpelui biblic ce i-a îndemnat pe protopărinţii noştri să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, a fost prefigurată de şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. În sec. II d. Hr. aparuse o sectă de natură gnostică, ai cărei membrii erau aşa-numiţii ofiţi (gr. “ophis” = şarpe ) sau naaseni (ebr. “nahas” = şarpe şi vrăjitor), care adorau şarpele biblic care i-a determinat pe Adam si Eva să nu mai asculte de Dumnezeu, considerând că acesta i-a ajutat, de fapt, pe protopărinţii noştri Adam şi Eva să se înalţe, prin cunoaştere, la un nivel superior condiţiei în care se aflau.

Ca orice altă sectă gnostică, răstălmăcind semnificaţia şarpelui biblic, naasenii considerau, în mod eronat, că oamenii se pot mântui prin cunoaştere. Dar, dacă vedem, aşa cum ne-a învăţat Origen, în drumul evreilor spre Ţara Făgăduinţei etape ale urcuşului duhovnicesc spre Dumnezeu, atunci privirea salvatoare către şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie pentru a salva poporul ales (Numeri 21, 5-9) – prefigurare a crucii pe care a răstignit Mântuitorul nostru Hristos păcatul în trup (Rom. 8, 3) -, reprezintă pocăinţa celor muşcaţi de păcate. Această interpretare este în conformitate cu învăţătura Bisericii noastre care, spre deosebire de concepţiile gnostice, învaţă că, pentru a se mântui, creştinii trebuie să încredinţeze păcatele lor, prin pocăinţă, purtării de grijă a preoţilor în timpul tainei mărturisirii.

ÎNSEMNĂTATEA SFINTEI CRUCI PENTRU CREDINŢA CREŞTINĂ. În primele trei secole există dovezi directe despre încrederea, cinstea si respectful cu care creştinii înconjurau Sfânta Cruce. Pe la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III, Tertulian numeşte pe creştini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi).Tulburat de viziunea crucii care l-a ajutat să-şi biruie în războaie vrăjmaşii, împăratul Constantin cel Mare – căruia, după mărturisirea lui Eusebiu de Cezareea, i s-a explicat că reprezintă “însemnul triumfal al biruinţei pe care Mântuitorul Hristos a avut-o asupra morţii (p. 76) – a transformat-o într-o efigie a libertăţii religioase de manifestare a creştinilor în Imperiul Roman (p. 213). Acest lucru a făcut ca în anul 335 să fie sfinţită biserica zidită de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Răstignirii şi al îngropării Mântuitorului, moment ce reprezintă, de fapt, începutul cinstirii publice şi oficiale a Crucii Mântuitorului Hristos. Conform pelerinei creştine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie 335, fusese depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin (13 septembrie 326).

Valoarea soteriologică a răstignirii Sale şi efectele ei sunt cunoscute numai de cei care privesc la ea, aşa cum spune Sf. Chiril al Alexandriei, “printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti” (PSB, vol. 41, p. 124). De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, meditând la semnul crucii, învaţă că contravaloarea preţului plătit prin răstignire se însuşeşte doar printr-o voinţă însoţită de “o credinţă profundă”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Sf. Pantelimon – Școala „Maica Domnului” și-a serbat Ocrotitoarea

Ieri,  8 septembrie 2015, Parohia Sf. Pantelimon Foişorul de Foc împreună cu Şcoala Maica Domnului au serbătorit Naşterea Maicii Domnului, ocrotitoarea şcolii. Vă invităm să urmăriţi înregistrarea realizată de Trinitas TV cu această ocazie.

(Sursa: Trinitas TV)

Duminica a 14V-a după Rusalii – Pilda nunţii fiului de împărat – COCOLOŞIREA FAPTELOR RELE, PRINCIPALUL PERICOL DE SMINTEALĂ ÎN COMUNIUNEA BISERICII – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a XIV-a după Rusalii

(Pilda nunţii fiului de împărat);

Ap. 2 Corinteni I, 21-24; 2, 1-4; Ev. Matei XXII, 2-14;

COCOLOŞIREA FAPTELOR RELE, PRINCIPALUL PERICOL DE SMINTEALĂ ÎN COMUNIUNEA BISERICII

Motto:  „„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12)

PRICINUIRI ÎNTRU PĂCAT. Pilda nunţii fiului de împărat ne arată în primul rând că Întruparea Cuvântului Dumnezeu devine principala pildă de înfrânare a oamenilor de la păcate.  Poate că nu pot cunoaşte binefacerile înfrânării cei care au căzut pradă deznădejdii pentru propriile păcate (a se vedea cazul fiului risipitor), aşa cum nu pot deveni ucenici ai înfrânării nici cei care – dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fratelui fiului risipitor) – le-au insuflat celor dintâi această cumplită deznădejde născocind în schimb „pricinuiri întru păcat”. „N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuieşti pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinţii Părinţi, că pricina născocită este o punte către păcat? Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”. Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură,că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar ştii că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză şi ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată. Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat şi nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupeşti. Altul a zis: „Ţarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adicăs-a lăsat robit şi a slujit celor cinci simţuri, vederii, gustului, mirosului, auzului şi pipăitului. Şi atunci le-a spus lor: „Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? I-a scos afară din împărăţia cerurilor. De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post” (Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara – Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42). Căci ce este pentru un creştin dispreţuirea semenilor dintr-un exces de mândrie dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o propovăduieşte Biserică, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai înfrânării atunci când privim cu nădejde spre adevărata pildă care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.

FALSA SMERENIE LA FEL DE PERICULOASĂ CA ŞI PĂCATUL MÂNDRIEI. Există aproape o superstiţioasă frică ca nu cumva Dumnezeu să pedepsească o comunitate din cauza păcatelor unui singur om, mai ales când oamenii se confruntă în viaţă cu încercări peste încercări. Atunci, în primă fază, oamenii simt nevoia găsirii unui ţap ispăşitor. Dacă nu le reuşeşte acest lucru, în faza a doua se rispesc căutând un loc călduţ şi comod, unde să se simtă ei mai bine. Fac acest lucru tocmai de teama de a nu se autodescoperi pe sine ca fiind mai nevrednici decât cei pe care încercau „să arunce măgăreaţa”, adică vina, pe altcineva, aşa cum a procedat, spre exemplu, Valaam cu măgăriţa sa[1]!  Din acest punct de vedere înţelegem cel de-al doilea sens al pildei nunţii fiului de împărat prin care Mântuitorul nostru Hristos ne-a arat faptul că orice om mândru este nevrednic de prietenia lui Dumnezeu.

Dispreţul faţă de chemarea la nuntă este manifestat atât de cei mândri care îşi motivează sub diferite pretexte absenţa, cât şi de cei mândri care se prezintă totuşi, dar nu aşa cum s-ar cuveni,dând dovadă astfel de o falsă smerenie. Cazul păcătoşilor întorşi la credinţă care L-au primit în casele lor şi la mesele lor pe Fiul lui Dumnezeu arată adevăratul sens al smereniei ziditoare şi mântuitoare, şi anume acela de a-L primi cu uşile larg deschise pe Mântuitorul nostru Hristos. Acest exemplu de viaţă este sintetizat astfel de Sfântul Atanasie cel Mare: „Căci, după cum, intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind într-un trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat”. (Sfântul ANTONIE CEL MARE, ”Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete”  p. 150). De ce am trânti atunci uşa în nas Mântuitorului Hristos sub pretextul smereniei?  Gestul falsei smerenii cu care-i umilim sau, mai grav, îi smintim pe semenii noştri „mai mici” este la fel de absurd ca şi cazul în care cineva s-a apuca să zidească uşa Bisericii ca să nu intre în ea cei care-L caută pe Mântuitorul Hristos – Adevărul. Aşa au procedat numai evreii care Îl alungau pe Mântuitorul Hristos din sinagogile lor! Ori, Dumnezeu nu-i părăseşte pe cei pentru care uşa Bisericii a fost zidită, aşa cum nu i-a părăsit în peştera în care au fost închişi nici pe cei şapte tineri din Efes pomeniţi în ziua a patra a lunii august (Proloagele în fiecare zi împreună cu sfinţii, vol. 2 (martie – august), EIBMOR, Bucureşti, 2013, p. 760). Astfel, aceştia treziţi ca dintr-un somn de sute ani, ca şi când n-ar fi dormit decât o noapte, vor adeveri suferirea cu bărbăţie a nedreptăţii „uciderii de fraţi” demolând astfel zidul păcatului care-i cuprindea fără milă!

Să cultivăm un “simţ al credinţei” izvorât dintr-odispoziţie prietenească! “Haina de nuntă” reprezintă de fapt acordul între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că se face doar printr-o „dispoziţie prietenească” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi Epistole hristologice şi duhovniceşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 425.).  Această dispoziţie prietenească trebuie să meargă până într-acolo încât să constituie răspunsul la următoarea întrebare retorică a Sfântului Ioan Gură de Aur: “Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu tărie in cea mai desăvarşită ordine?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I – Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, p. 8). În acest sens, acest Sfânt Părinte defineşte astfel această “dispoziţie prietenească”: “Izbânda păstorului chiar aceasta este, ca turma să-şi arate deplina străduinţă nu numai când el este de faţă, dar şi când el este plecat”  după cuvântul Sfântul Apostol Pavel care spune “Drept aceea, iubiţii mei, după cum m-aţi ascultat întotdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu atat mai mult în absenţa mea” (Fil. 2, 12). Dar, această “dispoziţie prietenească” ar fi imposibilă, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, care subliniază ortodoxia concepţiei creştine despre “un simţ al credinţei”, bazat pe principiul că “nimeni nu este singur în Biserică”. Parafrazându-l pe gânditorul rus Homiacov, părintele Dumitru Stăniloae arată care este unicul moment al singurătăţii unui creştin în Biserică: “Noi ştim că dacă unul din noi cade, cade singur, dar nimeni nu devine singur fericit!Contradicţia imposibilă a schemei De Ecclesia se vede şi din următoarele: Se atribuie pe de  o parte totalităţii credincioşilor un simţ al credinţei, prin care nu se poate bate de la credinţă (cap. II, paragraf 12). Pe de alta, acest simţ supranatural al credinţei nu se poate aplica decât învăţăturilor date de magisteriu, sau numai rămânând în legătură cu magisteriul. Dar atunci, până nu se împlinesc aceste condiţii înseamnă că simţul credinţei există numai virtual în poporul credincios” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Revista Ortodoxia, nr. 4, 1965, p. 490). Astfel, el arată în ce constă pericolul smintelii în comuniunea Bisericii şi a stricării acestei “dispoziţii prieteneşti”: “Cocoloşirea faptelor rele ale cuiva creează raporturi nesincere, de ipocrizie, de clevetire în ascuns, lasă răul să se dezvolte, slăbeşte legătura de dragoste între membrii comunităţii. (Ibidem, p. 483).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sensul „căderii măgăreţei pe cineva” este exemplificat foarte bine de un episod biblic relatat în vechiul Testament, când Valaam, fără să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi convins de regele Moabului cu daruri, cel iubitor de arginţi (2 Petru 2, 15), porneşte la drum călare pe o măgăriţă şi cu inima învârtoşată ca să blesteme poporul evreu. A doua zi s-a sculat Valaam, şi-a pus samarul pe asina sa şi s-a dus cu căpeteniile Moabului. Dar se aprinsese mânia lui Dumnezeu pentru că s-a dus, iar îngerul Domnului s-a sculat, ca să-l mustre pe cale. Cum şedea el pe asina sa, însoţit de două slugi ale sale, a văzut asina pe îngerul Domnului, care stătea în drum cu sabia ridicată în mână, şi s-a abătut din drum pe câmp; iar Valaam a bătut asina cu toiagul său, ca să o întoarcă la drum. Dar îngerul Domnului a stat în drumul îngust între vii, unde de o parte şi de alta era zid; Şi asina, văzând îngerul Domnului, s-a tras către zid şi a strâns piciorul lui Valaam în zid, şi acesta iar a început s-o bată. Îngerul Domnului însă a trecut iar şi a stat la loc strâmt, unde nu era chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Iar asina, văzând pe îngerul Domnului, s-a culcat sub Valaam. Atunci s-a mâniat Valaam şi a început să bată asina cu toiagul. Dar Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: “Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?” Şi Valaam a zis către asină: “Pentru că ţi-ai râs de mine; de aş fi avut în mână o sabie, te-aş fi ucis aici pe loc”. Răspuns-a asina lui Valaam: “Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?” Şi el a zis: “Nu!” Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână, şi s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ” (Numeri, 22, 21-31).