Duminica a 11-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv ( Ap. I Corinteni IX, 2-12; Ev. Matei XVIII, 23-35) – MILOSTENIA, RODUL DUHOVNICESC AL FERICITEI ÎNTRISTĂRI – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

 C U V Â N T

 la Duminica a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv);

Ap. I Corinteni IX, 2-12; Ev. Matei XVIII, 23-35;

 MILOSTENIA, RODUL DUHOVNICESC AL FERICITEI ÎNTRISTĂRI

 Motto:  „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimă greşelile”(Matei 18, 23-35).

FERICIREA, DESTINAŢIE COSMICĂ FINALĂ. Din pilda datornicului nemilostiv înţelegem în primul rând că într-o ierarhie a valorilor care ne apropie de Dumnezeu, vedem cum fericirea sau bucuria se face următoare datoriei, lucru întârit şi de părintele Teofil Părăianu care afirmă: ”Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!”[1]. În acest sens, trebuie să înţelegem că o datorie este şi aceea de a ne folosi de tot ceea ce pare a ne sta împotrivă, fapt imposibil de înţeles de un om nemilostiv! Interesant este faptul că Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că nu întâmplător fericirile înfăţişate de Mântuitorul nostru Hristos care străjuiesc calea spre Ierusalimul Ceresc se încheie cu recomandarea că în vederea mântuirii – calea care duce spre Înviere[2] – avem datoria  de a „ne folosi de vrăjmaş ca de un ajutor în înaintarea spre bine”[3].

Cu alte cuvinte, râvna duhovnicească a unui creştin pentru Cuvântul lui Dumnezeu se arată în dragoste faţă de om, iar nu în ura sau dispreţul pe care le arată acestuia pentru că ar fi nevrednic. Un astfel de dispreţ faţă de un păcătos vădeşte un om care se încrede mai mult în sine decât în Dumnezeu, care este deja rupt de trupul Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. În acest sens, referindu-se la râvna fără blândeţe şi fără băgare de seamă a celor care, căutând cu orice preţ un ţap ispăşitor fie îl alungă din comunitate, fie se separă ei de aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Biserica se aseamănă cu un trup alcătuit din multe mădulare, şi acest trup se ţine prin unirea mădularelor, şi prin ajutorul ce-l dă un mădular altuia. Dacă un mădular ar voi a se sprijini numai pe sine, iar nu şi pe celelalte prin aceasta ar pieri trupul întrg şi împreună cu dânsul şi singuraticul acela mădular pismătăreţ. Dacă de pildă stomacul ar ţine pentru sine toate bucatele, atunci el ar ucide pe celălalt trup prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare. De aceea, el ţine pe seama sa numai cât îi trebuie lui, şi pe celelalte sucuri hrănitoare le împărtăşeşte celorlalte mădulare, aşa se ţine el pe sine şi întreg trupul întru sănătate[4].

Milostenia, semn de prudenţă creştină. Bucuria de a dărui, aşa cum observăm şi în exempul oferit de împăratul dispus să ierte din datorii din pilda datornicului nemilostiv, este indispensabilă unui bun creştin, fiind legată intrinsec de virtutea milosteniei creştine. Învăţătura creştină nu promite o bucurie sterilă, aşa cum o face atât ateismul, cât şi satanismul în numele unei libertăţi lipsite de orice constrângeri, ci una de natură duhovnicească. Bucuria de a milui are cu adevărat o valoare duhovnicească doar dacă milostenia este făcută cu responsabilitate. Oare, Dumnezeu l-a scos pe om din paradis pentru că nu s-a miluit să-l lase să mânânce din pomul vieţii sau pentru ca, după cum afirmă Metodiu de Olimp, „răul săvârşit să nu devină nemuritor”?[5] De aici rezultă că o milostenie făcută în mod iersponsabil, fără frică de Dumnezeu, poate avea rezultate duhovniceşti catastrofale!  Tocmai pentru a nu-şi primejdui sufletul cel care ar trebui să fie atent s-ar cuveni să fie în primul rând cel care primeşte milostenie. De aceea, pentru a avea valoare duhovnicească, orice milostenie trebuie făcută cu binecuvântare în numele lui Dumnezeu, situându-se cu prudenţă pe traiectoria duhovnicească ascendentă a proniei dumnezeieşti. De aceea să cântărim bine, adică cu prudenţă, momentul în care hotărâm să-l miluim pe un om fie cu o faptă bună, fie cu o vorbă bună, când de fapt trebuia să-l sancţionăm şi invers!  O vorbă românească spune pe bună dreptate că „drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune”. De ce? Pentru că a face lucrurile cum trebuie presupune o acomodare perfectă între ceea ce i se pare omului şi starea de fapt. În acest sens, Josef Pieper spune: “Superioritatea prudenţei reiese din faptul că realizarea binelui presupune cunoaşterea realităţii. Poate să facă bine doar cei care ştiu cum stau lucrurile de fapt[6]. Dacă vrem să evităm orice imprundeţă şi, în definitiv, riscul de a comite vreun păcat, se impune ca „să ne conformăm voinţa şi acţiunile noastre la realitatea obiectivă[7].

Prea multa grijă lumească învârtoşează sufletul şi-l împiedică să se apropie de Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov vorbeşte de un „întuneric al grijilor vieţii” de care nu trebuie să ne lăsăm mistuiţi: „Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încărcaţi de grijile şi necazurile acestei vieţi!” Dar, cu atât mai rău este pentru noi dacă am comite imprudenţa de a transfera grijile lumeşti în lăcaşul lui Dumnezeu, îndoindu-ne astfel de sfinţenia Bisericii Sale şi a slujitorilor Săi, umbrind cu întunericul grijlor lumeşti lumina harului dumnezeiesc! În acest sens, imaginea rugului aprins de pe Muntele Sinai văzut de Moise, reprezintă un simbol al modului în care noi creştinii trebuie să trecem peste problemele vieţii, fără a ne lăsa consumaţi de ele, pentru a intra cu vrednicie în Împărăţia lui Dumnezeu pe care, aici pe pământ o preînchipuie Biserica. De altfel Sfântul Grigorie al Nyssei afirmă că descălţarea sandalelor de către Moise reprezintă un gest de asceză, de renunţare la grijile vieţii pământeşti care învârtoşează inima şi pricinuiesc tristeţe inimii. Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Psalmul 94, 8). Învârtoşarea sau împietrirea inimii este de fapt o mare nesimţire. Jigneşte pe altul fără să simtă durerea ce i-o pricinuieşte.

Fericita întristare. Singura condiţie spre a o apuca în direcţia bună şi a intra astfel pe făgaşul mântuirii este să avem înţelegere faţă de Hristos Cel Răstignit care nu o poate dobândi decât sufletul milostiv. De ce? Pentrucă că, acoperind o mulţime de păcate[8], milostenia îl fereşte omul, pe cât îi este cu putinţă,  de pericolul căderii în ispită, care de cele mai mult se datorează propriilor noastre prejudecăţi. Iată de ce se spune că faptele bune făcute prin milostenie sunt un dintre cele condiţii ale mântuirii, pe lângă har şi credinţă. Milostenia înseamnă împrimăvărarea sufletului, liniştirea voinţei încrâncenate, înmuierea inimilor învârtoşate, întregirea sufletelor disparate. Mândria este principala rană sufletească – ignorată din teamă – care hrăneşte viermii nefericitei întristări (frustrării), duşmanii de moarte ai fericitei învieri. Cine nu recunoaşte că, oricât de mândru ar fi, că au fost momente în care, înfruntând condiţiile vitrege ale propriilor frustrări, s-a simţit „mort de frică”? Dar cât de fericiţi sunt oamenii care, întâlnindu-L pe Mântuitorul Hristos, recunosc cu curaj cât de puţin le-a lipsit de fapt să rateze acest moment! Din aşteptarea Învierii izvorâşte „darul lacrimilor”[9], harisma fericitei întristări („doliul după pierderea mântuirii”)[10]! Însă, atunci când – din cauza mândriei – această harismă este prost întrebuinţată, puterea sufletului este grav avariată. O astfel de proastă întrebuinţare este determinată de zgârcenia cu care creştinul alege să împărtăşească şi altora câte ceva din momentul bucuriei întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. „Mort de frică” ca să nu piardă cumva din trăirile care l-au condus la această stare de împărtăşire cu Hristos, se înverşunează să nu cadă din această stare de bucurie, acesta fiind de fapt exact momentul prăbuşirii sale prin mândrie şi zgârcenie în păcat. Astfel, aşa cum vorbim de fericita şi nefericita Înviere, tot astfel putem vorbi de o fericita şi nefericită întristare (frustrarea, sau „demonul amiezii”, cum o numeşte Evagrie Ponticul[11]). Dacă fericita întristare – după cum afirmă Sfinţii Părinţi – apare pe fondul temerii că riscăm să pierdem Împărăţia lui Dumnezeu, nefericita întristare apare pe fondul pierderilor celor lumeşti[12].

Mândria se naşte din ispita frustării şi se vindecă prin milostenie! Pilda datornicului nemilostiv ne determină să facem următoarea constatare: oamenii mândri sunt cele mai nefericite fiinţe. Poate că dacă ar conştientiza mai bine nevoia de milă şi, mai mult decât atât, ar cere milă şi îndurare s-ar vindeca de unul dintre cele mai grele păcate, aşa cum este mândria. Dar, omul mândru respinge mila, considerându-o formă de slăbiciune care îl face să se piardă în mulţime, când de fapt el doreşte să se evidenţieze cât mai mult. De aceea, mila – fiind un factor de comuniune şi de coeziune, de ce nu! – este asociată fericitei întristări, spre deosebire de mândrie care conduce spre nefericirea veşnică. Iată de de între cei răi, ca egoiştii, nu este aceeaşi unitate ca între cei ce se iubesc[13], după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae.

Putem spune în ultimă instanţă că distanţa dintre fericita şi nefericita este determinată de virtutea milosteniei care trebuie privită din ambele direcţii: a celui care oferă, ca şi a celui care primeşte. Dar iată că, pentru unii oameni, a primi mila este la fel de dificil ca pentru a o şi oferi. De fapt, cine nu ştie să o primească mila este la fel de vinovat faţă de această virtute ca şi cel ce refuză să o ofere. Şi într-un caz şi în altul vorbim de mândrie care, de regulă, se instaurează în suflet în urma unei stări de frustrare ignorată sau prost soluţionată din cauza unei superstiţioase formule magice de rezolvare de la sine a conflictelor.

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti)

[1] Părintele Teofil Părăianu, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 23.

[2] Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura Agaton – Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş, 2008, p. 8.

[3] Sfântul GRIGORIE de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, p.114.

[4] Ibidem ,p. 91.

[5] METODIU DE OLIMP, Discursul lui Metodiu, în PSB, vol. 10, EIBMOR, Bucureşti, 1984, p. 150: „Dumnezeu nu l-a scos pe om din paradis de teamă ca nu cumva acesta mâncând din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că răul săvârşit să nu devină nemuritor. Fiindcă de ce altceva a mai trimis pe Hristos din cer pe pământ, dacă nu vroia ca să se împărtăşească de nemurire?(…) De aceea l-a şi scos pe om din paradis, nu pentru că se temea ca nu cumva mâncând el din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că a voit să nimicească păcatul prin moarte, ca după moartea păcatului, omul curat să se facă părtaş vieţii”.

[6] Josef PIEPER, La Prudenza, Editore Morcelliana, p. 31;

[7] Ibidem, p. 29;

[8] Ibidem, p. 8.

[9] Interesant este că metafora o regăsim în producţia cinematografică din 2003, Daredevil, regizată de Mark Steven Johnson în care joacă Ben Affleck şi Jennifer Garner. Personajul principal, avocatul Matt Murdock, este orb, la fel ca şi justiţia pe care o reprezintă, motiv pentru care se erijează în apărătorul celor nedreptăţiţi. În ciuda handicapului său, are celălalte patru simţuri ale sale mai ascuţite decât ale oamenilor obişnuiţi. Această abilitate a sa îi permite să întrezărească prin ploaie chipul iubitei sale, doar prin simplul contact al fiecărei picături cu corpul acesteia.

[10] Horia PĂTRAŞCU, Între trup şi suflet: darul lacrimilor şi fericita întristare, în volumul „Sensuri ale corpului”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012,  p. 57:  „În cele din urmă Lumina dumnezeiască nu poate fi privită cu ochii liberi pentru că acela care vede pe Dumnezeu acela va muri. Lumina dumnezeiască nu poate fi privită decât printr-o perdea sau printr-un văl de lacrimi. La crimile nu doar protejează bietul ochi omenesc de orbitoarea lumină dumnezeiască , dar curgând în afară nu fac altceva decât să elibereze lumina dinlăuntru.

[11] Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, trad. Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 69.

[12] Horia PĂTRAŞCU, Idem, p. 51.

[13] Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 288.v

Parohia Icoanei – Cinstirea Maicii Domnului 14 August 2015

Bucuria sărbătorii A­dormirii Maicii Dom­nului creşte în fiecare an la Parohia Icoanei din Bucureşti, care-şi serbează cu această ocazie hramul principal. Aici se află `Sfânta icoană a Precistei tămăduitoare de bolnavi” – aşa cum scrie pe ferecătura de argint a icoanei -, unde mărturiile credincioşilor vindecaţi şi ajutaţi de Maica Domnului nu se pot cuantifica într-un registru, ci ies în evidenţă prin prezenţa acestora la slujbele bisericii şi rugăciunile închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

La Parohia Icoanei din Capitală, închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mişcarea coborâtoare a Maicii Domnului şi mijlocirea ei pentru oameni au ca rezultat o mişcare ascendentă a credincioşilor în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu Care ne-a dăruit un asemenea ajutor în persoana Sfintei Fecioare Maria. Sentimentul iubirii materne al Născătoarei de Dumnezeu se arată la Biserica Icoanei şi prin ajutorul pe care Preasfânta Fecioară îl oferă tinerilor care doresc să-şi întemeieze o familie creştină, dovadă fiind numărul mare de tineri care se cunună aici, luând ca exemplu curăţia desăvârşită şi ascultarea totală de Dumnezeu a acesteia, dar mai ales modelul de sfinţenie şi smerenie prin care Maica Domnului împărtăşeşte credincioşilor har, ocrotire şi ajutor nu doar ocazional, ci de fiecare dată când ne îndreptăm către ea ca spre un izvor de putere dumnezeiască şi de dragoste maternă.
Această dimensiune proniatoare a ocrotirii Maicii Domnului se observă la hramul Bisericii Icoanei şi prin modul în care familia mare a enoriaşilor îşi asumă rolul de gazdă pentru toţi credincioşii participanţi la slujba Sfintei Liturghii, întrucât toţi se implică în organizarea mesei comune asemănătoare agapei creştine, de după Liturghie, pentru a-i mulţumi Maicii Domnului şi sub forma slujirii celorlalţi fii ai Bisericii şi pentru a prelungi în viaţa lor comuniunea întemeiată la Sfânta Liturghie. Numărul participanţilor la ziua hramului este de aproximativ 500 de persoane în fiecare an.

De asemenea, de câţiva ani, la Parohia Icoanei cinstirea Maicii Domnului se manifestă şi prin purtarea costumului românesc naţional, ca act de respect al înaintaşilor noştri, ca gest de patriotism şi de promovare a esteticului, întrucât costumul popular este de o frumuseţe inestimabilă care arată profunzimea spiritualităţii şi culturii poporului român care trăieşte şi îşi lucrează mântuirea în „Grădina Maicii Domnului”.
În aşteptarea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului să ne ostenim cu postul şi rugăciunea, ca văzând „izvoare de minuni revărsându-se de la sfântă icoana ta, Născă­toare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, cu mulţumire să cântăm pentru tine lui Dum­nezeu: A­li­luia!” (Acatistul Maicii Domnului). Datorită acestei mutări la cer să­vârşite de Hristos cu Maica Sa, cu aceeaşi smerenie desăvârşită care îi caracterizează întreaga viaţă, credincioşii ortodocşi simt prezenţa spirituală prin rugăciune şi har a Maicii Dom­nului în viaţa lor du­hov­ni­ceas­că, o poartă în suflete ca pe Mama duhovnicească a tuturor fiilor Bisericii căreia îi cer neîncetat mijlocire, recunoscând-o ca a­ju­tă­toa­­re, ­izbăvitoare şi tămăduitoare.

Bucuria sărbătorii A­dormirii Maicii Dom­nului creşte în fiecare an la Parohia Icoanei din Bucureşti, care-şi serbează cu această ocazie hramul principal. Aici se află `Sfânta icoană a Precistei tămăduitoare de bolnavi” – aşa cum scrie pe ferecătura de argint a icoanei -, unde mărturiile credincioşilor vindecaţi şi ajutaţi de Maica Domnului nu se pot cuantifica într-un registru, ci ies în evidenţă prin prezenţa acestora la slujbele bisericii şi rugăciunile închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

La Parohia Icoanei din Capitală, închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mişcarea coborâtoare a Maicii Domnului şi mijlocirea ei pentru oameni au ca rezultat o mişcare ascendentă a credincioşilor în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu Care ne-a dăruit un asemenea ajutor în persoana Sfintei Fecioare Maria. Sentimentul iubirii materne al Născătoarei de Dumnezeu se arată la Biserica Icoanei şi prin ajutorul pe care Preasfânta Fecioară îl oferă tinerilor care doresc să-şi întemeieze o familie creştină, dovadă fiind numărul mare de tineri care se cunună aici, luând ca exemplu curăţia desăvârşită şi ascultarea totală de Dumnezeu a acesteia, dar mai ales modelul de sfinţenie şi smerenie prin care Maica Domnului împărtăşeşte credincioşilor har, ocrotire şi ajutor nu doar ocazional, ci de fiecare dată când ne îndreptăm către ea ca spre un izvor de putere dumnezeiască şi de dragoste maternă.
Această dimensiune proniatoare a ocrotirii Maicii Domnului se observă la hramul Bisericii Icoanei şi prin modul în care familia mare a enoriaşilor îşi asumă rolul de gazdă pentru toţi credincioşii participanţi la slujba Sfintei Liturghii, întrucât toţi se implică în organizarea mesei comune asemănătoare agapei creştine, de după Liturghie, pentru a-i mulţumi Maicii Domnului şi sub forma slujirii celorlalţi fii ai Bisericii şi pentru a prelungi în viaţa lor comuniunea întemeiată la Sfânta Liturghie. Numărul participanţilor la ziua hramului este de aproximativ 500 de persoane în fiecare an.

De asemenea, de câţiva ani, la Parohia Icoanei cinstirea Maicii Domnului se manifestă şi prin purtarea costumului românesc naţional, ca act de respect al înaintaşilor noştri, ca gest de patriotism şi de promovare a esteticului, întrucât costumul popular este de o frumuseţe inestimabilă care arată profunzimea spiritualităţii şi culturii poporului român care trăieşte şi îşi lucrează mântuirea în „Grădina Maicii Domnului”.
În aşteptarea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului să ne ostenim cu postul şi rugăciunea, ca văzând „izvoare de minuni revărsându-se de la sfântă icoana ta, Născă­toare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, cu mulţumire să cântăm pentru tine lui Dum­nezeu: A­li­luia!” (Acatistul Maicii Domnului). Datorită acestei mutări la cer să­vârşite de Hristos cu Maica Sa, cu aceeaşi smerenie desăvârşită care îi caracterizează întreaga viaţă, credincioşii ortodocşi simt prezenţa spirituală prin rugăciune şi har a Maicii Dom­nului în viaţa lor du­hov­ni­ceas­că, o poartă în suflete ca pe Mama duhovnicească a tuturor fiilor Bisericii căreia îi cer neîncetat mijlocire, recunoscând-o ca a­ju­tă­toa­­re, ­izbăvitoare şi tămăduitoare.

(Sursa: Ziarul Lumina)