Duminica a 10-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului (Mt 17,14-23) – Despre râvna duhovnicească – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la  Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului, Mt 17,14-23):

Despre râvna duhovnicească

RÂVNA DUHOVNICEASCĂ, CONDIŢIE ESENŢIALĂ A DOBÂNDIRII AJUTORULUI DUMNEZEIESC: Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului nostru Hristos, cărora abia le conferise puteri taumaturgice, inclusiv aceea de a alunga demoni, erau neliniştiţi din cauză că duhurile nu li se supuneau şi se temeau că au pierdut harul ce tocmai li se dăduse. Ucenicii Săi nu puteau să mute nici măcar un bob de muştar pentru că aveau nevoie de o credinţă care să mute şi munţii! Cu ocazia vindecării lunaticului, ei aveau să înţeleagă faptul că numele Mântuitorului nostru Hristos nu trebuia folosit ca formulă magică, ci ca o forţă generatoare de credinţă. Acest lucru îl demonstrează faptul că tatăl lunaticului vorbeşte împotriva ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece!”. Însă, Fiul lui Dumnezeu, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului. Prin acest caz, Dumnezeu ne învaţă că noi, creştinii, trebuie să fim tari şi râvnitori în credinţă, adică să nu renunţăm la ajutorul lui Dumnezeu până când nu vom primi ceea ce I-am cerut.

RĂBDAREA ÎN SUFERINŢĂ, FORMĂ DE REZISTENŢĂ DUHOVNICEASCĂ CE STOPEAZĂ PROPAGAREA RĂULUI ÎN LUME: Putem obţine totul de la Dumnezeu, însă cu condiţia de a râvni ceea ce ni se cuvine, nu ceea ce aparţine, de fapt, semenilor noştri (cf. porunca a 10-a din Decalog). “Creştinismul nu oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura”, spune Simone Weil. De altfel, această „sfântă a excluşilor şi marginalizaţilor”, comparând efectul devastator al răului cu bătaia de aripi a unui fluture care poate declanşa la celălalt capăt al lumii o tornadă, considera că numai sfintii au acest har de a întrerupe jocul răului, căci “ei iau asupra lor durerea şi suferinţa, fără să le transmită mai departe” (Simone Weil). Noi, creştinii, în calitate de ucenici ai Mântuitorului nostru Hristos avem datoria de a uni chemarea numelui Său în rugăciune cu practicarea virtuţilor, a vieţii în har. Domnul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Sãi: „După aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veţi avea dragoste unii cãtre altii” (Ioan XIII, 35).

DRAGOSTEA ÎNFRÂNGE RĂUTATEA (Răul nu se scoate cu rău!): Unde nu-­i dragoste, nu-­i ucenicie fată de Mântuitorul Hristos! Printr-o astfel de credinţă, animată de dragoste sinceră faţă de Mântuitorul Hristos, zeci de milioane de creştini au primit cu bucurie să fie arşi de vii, tăiaţi, sfîşiaţi de lei, sau înecaţi în mare, pentru Evanghelie (cazul Sfantul Mucenic Eutihie). În “Vieţile Sfinţilor” există cazuri în care – în locul dictonului “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!” – a funcţionat următorul principiu creştin: “Până la Dumnezeu, te ajută sfinţii!”. Un caz elocvent, în acest sens, este cel al Sf. Nectarie Taumaturgul. Acesta, la vârsta de 14 ani, fiind sărac, lucra din greu la Constantinopol pentru a se întreţine. Rămânând fără haine şi pantofi, a scris o scrisoare, cu următoarea adresă: “Pentru Domnul nostru Iisus Hristos din Ceruri”. El a dat scrisoarea unui vecin negustor ca să o pună la poştă. Impresionat de acest gest, negustorul îi răspunde în aceeaşi manieră, trimiţându-i un pachet cu cele ce ceruse Sf. Nectarie în scrisoare şi semnând în felul următor: “De la Hristos pentru Anastasis (numele de botez al călugărului Nectarie)”.

CREDINŢA ÎNSEAMNĂ AUTODEPĂŞIRE: Oare, astazi, mai existã astăzi o astfel de credintã? Ce i-ar putea determina să creadă pe necreştinii lumii de astăzi? Minunile, sfinţenia sau dragostea dintre noi? În faţa umanităţii de astăzi stau munţi de rãutate, de nepãsare, de îndoialã, de necredintã. Acestea, de fapt, sunt piedicile care stau în fata oricărui om care vrea să se apropie de Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel se întreabă: “Ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau vreo primejdie, sau sabia?” (Rom. 8, 35). Paradoxul expresiei folosite de tatăl lunaticului – „Cred, ajuta necredintei mele!” – rezolvă această dilemă, sugerând datoria creştinului de a depăşi prin credinţă şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu momentule critice din propria sa viaţă.

RÂVNA DUHOVNICEASCĂ, SEMN AL NEPĂTIMIRII NOASTRE SUFLETEŞTI: Identitatea noastră de creştini, adică de oameni care cred în Dumnezeu cel Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sf.Duh,  este determinată de virtutea dragostei, nu de capacitatea de a săvârşi minuni şi, mai ales, de a-i vindeca pe demonizaţi. Creştinul adevărat este plin de râvna faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, ştiind că numai aşa se ajunge la mântuire, nu de îndoială. Îndoiala este de la diavol. De altfel, traducerea grecească a cuvântului „Satan” este διαβολος (diabolos), care înseamnă „cel ce separă”.  Râvna nu mai lasă loc îndoielii! Acesta, de altfel, este mesajul ce ni l-a transmis peste veacuri Sf. Apostolul Pavel când a spus: “În sârguinţă fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu Duhul. Slujiţi Domnului!” (Romani 12, 11).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon