Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda lucrătorilor celor răi – DUMNEZEU ESTE ÎNTR-UN DEZAVANTAJ ASUMAT FAŢĂ DE RĂUTATEA OMENEASCĂ – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi);

Ap. I Corinteni XVI, 13-24; Ev. Matei XXI, 33-44;

DUMNEZEU ESTE ÎNTR-UN DEZAVANTAJ ASUMAT FAŢĂ DE RĂUTATEA OMENEASCĂ

Motto:  „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului?” (Matei 21, 33-44)

Pilda lucrătorilor celor răi demonstrează faptul că din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat faţă de răutatea omenească. Pilda, care are şi un pronunţat conţinut profetic a fost rostită cu puţin timp înainte de răstignirea pe cruce a Mântuitorului nostrum Hristos. În acest sens, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat – vedem că poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce ca pe un stigmat al răutăţii umane, dar şi al credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Dacă necredinţa ar fi durut, aşa cum îl dor aceste stigmate înveşnicite pe Mântuitorul Hristos probabil că multă lume urla până acum din cauza aceasta. Dar, Sfânta Cruce nu este doar semnul Fiului Omului, ci ar trebui să fie şi semnul sfinţeniei fiecărui credincios creştin în parte iniţiat în învăţătura evanghelică, devenit astfel prieten al Mântuitorului Hristos, după cum zice Sfânta Scriptura:  “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apocalipsa 7, 3), transformându-i pe creştinii pătrunşi de sfinţenie în aştrii care strălucesc pe acest Cer al credinţei. Despre o asemenea relaţie de prietenie pe care românii au transformată în expresia „fraţi de cruce”, Sf. Vasile cel Mare spune: „Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sunt în realitate numai sfinţii. Nici un om rău, nici un om care nu-i instruit în învăţătura evanghelică nu-i prieten al lui Hristos. Frumuseţea prieteniei nu face casă bună cu răutatea, pentru că nimic ruşions, nimic nepotrivit nu poate încăpea în simfonia prieteniei[1].Iubirea jertfelnică este terapia duhonicească care îl ajută pe om să-şi depăşească propria condiţie, vindecându-se de superficialitate şi autosuficienţă. Dragostea jertfelnică este o harismă sau rod al Duhului Sfânt  (cf. Gal, 5, 22) care îmbogăţeşte sufletul sporind însuşirile omului, întărâtând pornirile răzbunătoare ale celor plini de răutate, şi, astfel, ajutându-l pe om ca să facă deosebirea între bine şi rău.

Răutatea izvorăşte din vanitatea cu care un om se pune pe sine mai presus decât alţi oameni.

Chiar dacă pilda aceasta se referea în primul rând la slujitorii Legii Vechi, ea ne cheama şi pe noi, creştinii de astăzi, la mai multă responsabilitate. Din păcate, criza materială actuală prin care trece omenirea îşi face proprii ei (m-)ucenici: oamenii copleşiţi de grijile vieţii care provoacă multă răutate în lume. Amplificarea grijilor vieţii care a condus la o slăbire a virtuţii milosteniei a făcut ca starea de fericire a omului contemporan să devină doar o notă superficială. Sub presiunea fricii exercitate de grijile vieţii, din nefericire în multe cazuri bunătatea oamenilor a fost „convertită”, de multe ori brusc şi imprevizibil, într-o răutate fără de margini, devenind astfel un real obstacol în calea milosteniei şi dând naştere unor veritabili „apostoli ai cinismului”. În ciuda acestor vorbe, din fericire Sfântul Vasile cel Mare dă asigurări că „Dumnezeu nu este autorul relelor”, după cum sugerează şi titlul celei de a IX-a omilii a sa în care face această precizare importantă: „David se îndreaptă spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor întrebându-se dacă există Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici. (…) Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu. Zis-a cel nebun în inima sa: « Nu este Dumnezeu!». Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic”[2].

Pilda lucrătorilor celor răi ne face să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi, o răspundere în care nu există loc pentru competiţii născătoare de invidii sterile care nimiceşte orice urmă de solidaritate. Una din cauzele stării de nefericire permanentă pe care o simţim este ranchiuna provocată de dezonoarea eşecului. Ranchiuna este o “mânie mocnită” sau o „gândire la furie”, interiorizată şi ascunsă, care are ca temei amintirea unei jigniri, a unei umiliri pe care unii dintre oameni o iau cu ei şi în mormânt. Ce se întâmplă, însă, după moarte cu resentimentele orgoliului rănit ale unui ranchiunos? Ranchiuna este ciuma sufletului, o boală contagioasă pe care moartea trupescă nu o biruie, ci dimpotrivă chiar, o ajută să se extindă şi cu mai mare putere şi la alte suflete. Cu ce drept poate ridica cineva un sentiment atât de păgubos cum este ranchiuna la un asemenea nivel de ură? Astfel, mult mai primejdioasă este ranchiuna generalizată când tinde să-i ia locul conştiinţei solidarităţii. Din fericire, victimele acesteia suferă un adevărat martiraj, aşa cum reiese din istoria vieţii Sfântului Nichifor (9 februarie) care, ceratat fiind cu un preot şi aflând de persecuţiile prin care trece, s-a dus să-i ceară iertare. Preotul, purtându-i încă ranchiună, a suferit o revoltă interioară la vederea Sfântului Nichifor şi s-a lepădat de Mântuitorul Hristos. Sfântul Nichifor şi-a asumat moartea martirică în locul preotului respectiv. Din această istorioară menţionată în Sinaxar, reiese faptul că doar o fire blândă și generoasă poate să îl împiedice pe un om să fie ranchiunos şi să caute răzbune. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari” (1 Cor 14, 20). „Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire”.[3]

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

[1] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, editura Insitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 160.

[2] Sfântul VASILE CEL MARE, Scrieri, partea I, PSB, vol. 17, EIBMOR, 1986, p. 434.

[3] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV, Experienţe ascetice, vol 1, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. .

Duminica a 12-a după Rusalii – Tânărul bogat – BUNĂTATEA DOBÂNDITĂ PRIN HAR DEPĂŞEŞTE LIMITELE BINELUI ÎNCHIPUIT DE OM – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a XII-a după Rusalii (Tânărul bogat);

Ap. I Corinteni XV, 1-11; Ev. Matei XIX, 16-26;

BUNĂTATEA DOBÂNDITĂ PRIN HAR DEPĂŞEŞTE LIMITELE BINELUI ÎNCHIPUIT DE OM

Motto:  „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 37).

TÂNĂRUL BOGAT, UN FAUST CONTEMPORAN CU MÂNTUITORUL HRISTOS. Compătimindu-i pe cei care asemenea „tânărului bogat” din pericopa evanghelică de la Matei 19, 16-26 nu puteau nici măcar de dragul mântuirii să renunţe la banii şi averile lor, Sf. Vasile cel Mare face următoarea apreciere: „Admir şi dispreţul lui Diogene faţă de toate cele omeneşti. Diogene a spus că este mai bogat decât marele împărat al perşilor, pentru că are nevoie pentru trai de mai puţine lucruri ca acela” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări în PSB, vol. 17, EIBMBOR, 1986, Omilia a XII-a către tineri, p. 580). Un exemplu în acest sens îl reprezintă capodopera literară tragică „Faust” a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe (1749-1832) în care personajul principal, dorind să-şi prelungească viaţa şi fericirea, face un pact cu diavolul, riscând să-şi piardă sufletul, adică propria sa mântuire. În cazul lui Faust, care literalmente “îşi vânduse sufletul diavolului”, mântuirea propriului suflet reprezenta o valoare de schimb pe care o recuperează până la urmă săvârşind binele prin preocuparea pentru nevoile semenilor săi. Astfel, morala din povestea lui Faust o regăsim printre rândurile Sf. Ioan Gură de Aur care ne arată că nu atât banii sau averile sunt de dispreţuit, ci proasta lor întrebuinţare: “Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci. (…) Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniţi de averi” ( Omilii la Matei în PSB, vol. 23, EIBMOBOR, 1994, p. 728, 729).

DOBÂNDIREA VIRTUŢILOR CREŞTINE DEPINDE DE AJUTORUL LUI DUMNEZEU. În primul rând, această pericopă evanghelică despre “Tânărul bogat” (Matei XIX, 16-26) reprezintă o lecţie de viaţă aplicată acestui tânăr de către Mântuitorul Hristos căruia îi arată că valoarea binelui este condiţionată de virtutea bunătăţii! Această lecţie de viaţă se spijină pe axiomă creştină a neputinţei omului de a se mântui, fără ajutorul lui Dumnezeu: “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

Spunând că “nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Mt. 19,), Mântuitorul Hristos arată că virtutea bunătăţii este rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul uman. Această concepţie creştină reiese dintr-o rugăciune a Cuviosului Ioan de la Valaam (1873-1958) în care acesta sintetizează colaborarea dintre om şi Dumnezeu pentru dobândirea virtuţilor creştine: „Fără ajutorul Tău, Doamne, nu putem, aşa păcătoşi cum suntem, nici să contemplăm natura, nici să dobândim o singură virtute. Ne-ai dat libertatea şi nu putem decât să dorim virtuţile; a le dobândi sau a le păstra depinde de ajutorul Tău” (Cuv. Ioan de la Vallam,  Fericirile în colecţia „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 73).

BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU. În al doilea rând, pericopa evanghelică despre “Tânărul bogat” este un elogiu pe care Mântuitorul Hristos îl aduce virtuţii, în general, şi virtuţii bunătăţii, în special. Noi ştim că bunătatea este una dintre virtuţile umane şi, totuşi, observăm cum Mântuitorul Hristos face o afirmaţie bizară: “nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Mt. 19, ). Cu alte cuvinte, El afirmă faptul că Dumnezeu este bun prin fire, nu prin virtute. Explicaţia? Bunătatea lui Dumnezeu coincide cu fiinţa Sa şi este imuabilă şi neschimbabilă precum aceasta, în timp ce virtutea bunătăţii umane este doar o stare prin care poate trece omul. Astfel, vorbind despre virtuţi şi fiinţa lui Dumnezeu, Sf. Ioan Damaschinul spune: “La noi prudenţa, înţelepciunea şi sfatul vin şi se duc, pentru că sunt nişte stări ale sufletului. La Dumnezeu, însă, nu este aşa. La El nimic nu se produce şi dispare, căci El este neschimbat, imuabil şi nu trebuie să admitem accidente la El. La Dumnezeu binele coincide cu fiinţa” (Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 33). Cu alte cuvinte, spune Sf. Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind bun prin firea sa dumnezeiască, este cauza atot binele” (Ibidem, p. 10), inclusiv a virtuţii bunătăţii.

VALOAREA SUFLETULUI. Secularismul, în general, a urmărit să diminueze valoarea soteriologică a sufletului. Controversa isihastă – în care se înfruntă mistica răsăriteană a unirii omului cu un Dumnezeu abisal prin harul necreat îzvorâtor din fiinţa dumnezeiască cu secularismul apusean al imitării unui Dumnezeu abstract – tranşează valoarea sufletului în favoarea mântuirii omului. Ori, regândirea virtuţilor ca însuşiri sufleteşti sinergetice – dependente de om şi Dumnezeu, deopotrivă – are menirea de a restabili raportul dintre Dumnezeu şi lume.

Virtutea este o calitate a sufletului. Ea capătă valoare soteriologică doar prin împărtăşirea noastră cu harul cel necreat al lui Dumnezeu, adică prin asemănarea noastră cu El. În acest sens, Sf. Ioan Damaschinul spune: “cuvintele „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil” (Ibidem, p. 59).Una din funcţiile sufletului, în concepţia Sf. Ioan Damaschin (care preia un pasaj din Sf. Grigorie Teologul), este şi aceea de a „face o împreunare între lumea spirituală şi cea materială, ca să fie un fel de unire între natura văzută şi cea nevăzută” (Ibidem, p. 58). Interpretând acest pasaj, părintele Cleopa spunea: “De aceea dumnezeiescul părinte Grigorie Teologul îl mustra pe Democrit şi pe cei asemenea lui zicând: Aceia care mărginesc pe om numai la lumea cea simţită s-au depărtat de adevăr. Căci omul este un centru şi un sâmbure care leagă marginile lumii celei de sus – înţelegătoare – şi a celei de jos – simţitoare – (vezi şi Sf. Ioan Damaschin cartea a II-a, cap. XII)” (în Valoarea sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, p. 79-80).

VALOAREA SOTERIOLOGICĂ. Condiţia umană este determinată de valoare, iar posibilitatea actualizării acestei valori o reprezintă virtuţile. Acestea, conform afirmaţiilor lui Alasdair Macintyre vizează o „acţiunea concretă” (Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 163) prin care se urmăreşte atingerea acelor „scopuri care sunt bunuri autentice pentru om” (Ibidem, p. 168). Un ateu s-ar putea întreba, probabil, dacă omul singur, fără Dumnezeu, poate fi un om virtuos? Da, întrucât omul este creat după chipul lui Dumnezeu, purtând în el raţiunile firii Sale dumnezeieşti. Dar, aşa cum copia nu este totuna cu originalul, tot astfel bunătatea prin firea dumnezeiască nu este egală cu cea după virtute. Una este copia şi alta modelul! Un exemplu în acest sens îl regăsim în „Mitul peşterii” din Republica lui Platon, conform căruia limitele condiţiei umane depind de orientarea axiologică a persoanei.

Spre exemplu, în cazul virtuţii bunătăţii, aceasta este o stare pe care creştinii o dobândesc prin har, iar ateii o cultivă prin intuiţie. Diferenţa calitativă între aceste două perspective este determinată de faptul că harul bunătăţii depăşeşte limitele binelui închipuit de om. Această diferenţă calitativă provine din faptul că, dintre toate valorile, care se dobândesc numai prin virtuţi, singura care este capabilă să creeze punţi între firea văzută şi cea nevăzută este cea legată de sufletul uman şi este cunoscută teologilor sub denumirea de valoare soteriologică. Din păcate, societatea contemporană „de consum” este dominată de oameni care cred că pot cumpăra totul cu bani, inclusiv mântuirea. Condiţia depăşirii acestui stadiu de gândire rudimentară este reprezentată de necesitatea ca omul contemporan să se reorienteze axiolgic spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate valorile într-o viziune unitară care să fie subordonată valorii religioase, concepţie originală regăsită la filozoful român Tudor Vianu în lucrarea Filosofia culturii şi teoria valorilor (Editura Nemira, 1998, p. 117).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Duminica a 11-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv ( Ap. I Corinteni IX, 2-12; Ev. Matei XVIII, 23-35) – MILOSTENIA, RODUL DUHOVNICESC AL FERICITEI ÎNTRISTĂRI – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

 C U V Â N T

 la Duminica a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv);

Ap. I Corinteni IX, 2-12; Ev. Matei XVIII, 23-35;

 MILOSTENIA, RODUL DUHOVNICESC AL FERICITEI ÎNTRISTĂRI

 Motto:  „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimă greşelile”(Matei 18, 23-35).

FERICIREA, DESTINAŢIE COSMICĂ FINALĂ. Din pilda datornicului nemilostiv înţelegem în primul rând că într-o ierarhie a valorilor care ne apropie de Dumnezeu, vedem cum fericirea sau bucuria se face următoare datoriei, lucru întârit şi de părintele Teofil Părăianu care afirmă: ”Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!”[1]. În acest sens, trebuie să înţelegem că o datorie este şi aceea de a ne folosi de tot ceea ce pare a ne sta împotrivă, fapt imposibil de înţeles de un om nemilostiv! Interesant este faptul că Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că nu întâmplător fericirile înfăţişate de Mântuitorul nostru Hristos care străjuiesc calea spre Ierusalimul Ceresc se încheie cu recomandarea că în vederea mântuirii – calea care duce spre Înviere[2] – avem datoria  de a „ne folosi de vrăjmaş ca de un ajutor în înaintarea spre bine”[3].

Cu alte cuvinte, râvna duhovnicească a unui creştin pentru Cuvântul lui Dumnezeu se arată în dragoste faţă de om, iar nu în ura sau dispreţul pe care le arată acestuia pentru că ar fi nevrednic. Un astfel de dispreţ faţă de un păcătos vădeşte un om care se încrede mai mult în sine decât în Dumnezeu, care este deja rupt de trupul Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. În acest sens, referindu-se la râvna fără blândeţe şi fără băgare de seamă a celor care, căutând cu orice preţ un ţap ispăşitor fie îl alungă din comunitate, fie se separă ei de aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Biserica se aseamănă cu un trup alcătuit din multe mădulare, şi acest trup se ţine prin unirea mădularelor, şi prin ajutorul ce-l dă un mădular altuia. Dacă un mădular ar voi a se sprijini numai pe sine, iar nu şi pe celelalte prin aceasta ar pieri trupul întrg şi împreună cu dânsul şi singuraticul acela mădular pismătăreţ. Dacă de pildă stomacul ar ţine pentru sine toate bucatele, atunci el ar ucide pe celălalt trup prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare. De aceea, el ţine pe seama sa numai cât îi trebuie lui, şi pe celelalte sucuri hrănitoare le împărtăşeşte celorlalte mădulare, aşa se ţine el pe sine şi întreg trupul întru sănătate[4].

Milostenia, semn de prudenţă creştină. Bucuria de a dărui, aşa cum observăm şi în exempul oferit de împăratul dispus să ierte din datorii din pilda datornicului nemilostiv, este indispensabilă unui bun creştin, fiind legată intrinsec de virtutea milosteniei creştine. Învăţătura creştină nu promite o bucurie sterilă, aşa cum o face atât ateismul, cât şi satanismul în numele unei libertăţi lipsite de orice constrângeri, ci una de natură duhovnicească. Bucuria de a milui are cu adevărat o valoare duhovnicească doar dacă milostenia este făcută cu responsabilitate. Oare, Dumnezeu l-a scos pe om din paradis pentru că nu s-a miluit să-l lase să mânânce din pomul vieţii sau pentru ca, după cum afirmă Metodiu de Olimp, „răul săvârşit să nu devină nemuritor”?[5] De aici rezultă că o milostenie făcută în mod iersponsabil, fără frică de Dumnezeu, poate avea rezultate duhovniceşti catastrofale!  Tocmai pentru a nu-şi primejdui sufletul cel care ar trebui să fie atent s-ar cuveni să fie în primul rând cel care primeşte milostenie. De aceea, pentru a avea valoare duhovnicească, orice milostenie trebuie făcută cu binecuvântare în numele lui Dumnezeu, situându-se cu prudenţă pe traiectoria duhovnicească ascendentă a proniei dumnezeieşti. De aceea să cântărim bine, adică cu prudenţă, momentul în care hotărâm să-l miluim pe un om fie cu o faptă bună, fie cu o vorbă bună, când de fapt trebuia să-l sancţionăm şi invers!  O vorbă românească spune pe bună dreptate că „drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune”. De ce? Pentru că a face lucrurile cum trebuie presupune o acomodare perfectă între ceea ce i se pare omului şi starea de fapt. În acest sens, Josef Pieper spune: “Superioritatea prudenţei reiese din faptul că realizarea binelui presupune cunoaşterea realităţii. Poate să facă bine doar cei care ştiu cum stau lucrurile de fapt[6]. Dacă vrem să evităm orice imprundeţă şi, în definitiv, riscul de a comite vreun păcat, se impune ca „să ne conformăm voinţa şi acţiunile noastre la realitatea obiectivă[7].

Prea multa grijă lumească învârtoşează sufletul şi-l împiedică să se apropie de Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov vorbeşte de un „întuneric al grijilor vieţii” de care nu trebuie să ne lăsăm mistuiţi: „Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încărcaţi de grijile şi necazurile acestei vieţi!” Dar, cu atât mai rău este pentru noi dacă am comite imprudenţa de a transfera grijile lumeşti în lăcaşul lui Dumnezeu, îndoindu-ne astfel de sfinţenia Bisericii Sale şi a slujitorilor Săi, umbrind cu întunericul grijlor lumeşti lumina harului dumnezeiesc! În acest sens, imaginea rugului aprins de pe Muntele Sinai văzut de Moise, reprezintă un simbol al modului în care noi creştinii trebuie să trecem peste problemele vieţii, fără a ne lăsa consumaţi de ele, pentru a intra cu vrednicie în Împărăţia lui Dumnezeu pe care, aici pe pământ o preînchipuie Biserica. De altfel Sfântul Grigorie al Nyssei afirmă că descălţarea sandalelor de către Moise reprezintă un gest de asceză, de renunţare la grijile vieţii pământeşti care învârtoşează inima şi pricinuiesc tristeţe inimii. Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Psalmul 94, 8). Învârtoşarea sau împietrirea inimii este de fapt o mare nesimţire. Jigneşte pe altul fără să simtă durerea ce i-o pricinuieşte.

Fericita întristare. Singura condiţie spre a o apuca în direcţia bună şi a intra astfel pe făgaşul mântuirii este să avem înţelegere faţă de Hristos Cel Răstignit care nu o poate dobândi decât sufletul milostiv. De ce? Pentrucă că, acoperind o mulţime de păcate[8], milostenia îl fereşte omul, pe cât îi este cu putinţă,  de pericolul căderii în ispită, care de cele mai mult se datorează propriilor noastre prejudecăţi. Iată de ce se spune că faptele bune făcute prin milostenie sunt un dintre cele condiţii ale mântuirii, pe lângă har şi credinţă. Milostenia înseamnă împrimăvărarea sufletului, liniştirea voinţei încrâncenate, înmuierea inimilor învârtoşate, întregirea sufletelor disparate. Mândria este principala rană sufletească – ignorată din teamă – care hrăneşte viermii nefericitei întristări (frustrării), duşmanii de moarte ai fericitei învieri. Cine nu recunoaşte că, oricât de mândru ar fi, că au fost momente în care, înfruntând condiţiile vitrege ale propriilor frustrări, s-a simţit „mort de frică”? Dar cât de fericiţi sunt oamenii care, întâlnindu-L pe Mântuitorul Hristos, recunosc cu curaj cât de puţin le-a lipsit de fapt să rateze acest moment! Din aşteptarea Învierii izvorâşte „darul lacrimilor”[9], harisma fericitei întristări („doliul după pierderea mântuirii”)[10]! Însă, atunci când – din cauza mândriei – această harismă este prost întrebuinţată, puterea sufletului este grav avariată. O astfel de proastă întrebuinţare este determinată de zgârcenia cu care creştinul alege să împărtăşească şi altora câte ceva din momentul bucuriei întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. „Mort de frică” ca să nu piardă cumva din trăirile care l-au condus la această stare de împărtăşire cu Hristos, se înverşunează să nu cadă din această stare de bucurie, acesta fiind de fapt exact momentul prăbuşirii sale prin mândrie şi zgârcenie în păcat. Astfel, aşa cum vorbim de fericita şi nefericita Înviere, tot astfel putem vorbi de o fericita şi nefericită întristare (frustrarea, sau „demonul amiezii”, cum o numeşte Evagrie Ponticul[11]). Dacă fericita întristare – după cum afirmă Sfinţii Părinţi – apare pe fondul temerii că riscăm să pierdem Împărăţia lui Dumnezeu, nefericita întristare apare pe fondul pierderilor celor lumeşti[12].

Mândria se naşte din ispita frustării şi se vindecă prin milostenie! Pilda datornicului nemilostiv ne determină să facem următoarea constatare: oamenii mândri sunt cele mai nefericite fiinţe. Poate că dacă ar conştientiza mai bine nevoia de milă şi, mai mult decât atât, ar cere milă şi îndurare s-ar vindeca de unul dintre cele mai grele păcate, aşa cum este mândria. Dar, omul mândru respinge mila, considerându-o formă de slăbiciune care îl face să se piardă în mulţime, când de fapt el doreşte să se evidenţieze cât mai mult. De aceea, mila – fiind un factor de comuniune şi de coeziune, de ce nu! – este asociată fericitei întristări, spre deosebire de mândrie care conduce spre nefericirea veşnică. Iată de de între cei răi, ca egoiştii, nu este aceeaşi unitate ca între cei ce se iubesc[13], după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae.

Putem spune în ultimă instanţă că distanţa dintre fericita şi nefericita este determinată de virtutea milosteniei care trebuie privită din ambele direcţii: a celui care oferă, ca şi a celui care primeşte. Dar iată că, pentru unii oameni, a primi mila este la fel de dificil ca pentru a o şi oferi. De fapt, cine nu ştie să o primească mila este la fel de vinovat faţă de această virtute ca şi cel ce refuză să o ofere. Şi într-un caz şi în altul vorbim de mândrie care, de regulă, se instaurează în suflet în urma unei stări de frustrare ignorată sau prost soluţionată din cauza unei superstiţioase formule magice de rezolvare de la sine a conflictelor.

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti)

[1] Părintele Teofil Părăianu, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 23.

[2] Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura Agaton – Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş, 2008, p. 8.

[3] Sfântul GRIGORIE de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, p.114.

[4] Ibidem ,p. 91.

[5] METODIU DE OLIMP, Discursul lui Metodiu, în PSB, vol. 10, EIBMOR, Bucureşti, 1984, p. 150: „Dumnezeu nu l-a scos pe om din paradis de teamă ca nu cumva acesta mâncând din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că răul săvârşit să nu devină nemuritor. Fiindcă de ce altceva a mai trimis pe Hristos din cer pe pământ, dacă nu vroia ca să se împărtăşească de nemurire?(…) De aceea l-a şi scos pe om din paradis, nu pentru că se temea ca nu cumva mâncând el din pomul vieţii să trăiască în veac, ci pentru că a voit să nimicească păcatul prin moarte, ca după moartea păcatului, omul curat să se facă părtaş vieţii”.

[6] Josef PIEPER, La Prudenza, Editore Morcelliana, p. 31;

[7] Ibidem, p. 29;

[8] Ibidem, p. 8.

[9] Interesant este că metafora o regăsim în producţia cinematografică din 2003, Daredevil, regizată de Mark Steven Johnson în care joacă Ben Affleck şi Jennifer Garner. Personajul principal, avocatul Matt Murdock, este orb, la fel ca şi justiţia pe care o reprezintă, motiv pentru care se erijează în apărătorul celor nedreptăţiţi. În ciuda handicapului său, are celălalte patru simţuri ale sale mai ascuţite decât ale oamenilor obişnuiţi. Această abilitate a sa îi permite să întrezărească prin ploaie chipul iubitei sale, doar prin simplul contact al fiecărei picături cu corpul acesteia.

[10] Horia PĂTRAŞCU, Între trup şi suflet: darul lacrimilor şi fericita întristare, în volumul „Sensuri ale corpului”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012,  p. 57:  „În cele din urmă Lumina dumnezeiască nu poate fi privită cu ochii liberi pentru că acela care vede pe Dumnezeu acela va muri. Lumina dumnezeiască nu poate fi privită decât printr-o perdea sau printr-un văl de lacrimi. La crimile nu doar protejează bietul ochi omenesc de orbitoarea lumină dumnezeiască , dar curgând în afară nu fac altceva decât să elibereze lumina dinlăuntru.

[11] Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, trad. Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 69.

[12] Horia PĂTRAŞCU, Idem, p. 51.

[13] Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 288.v

Parohia Icoanei – Cinstirea Maicii Domnului 14 August 2015

Bucuria sărbătorii A­dormirii Maicii Dom­nului creşte în fiecare an la Parohia Icoanei din Bucureşti, care-şi serbează cu această ocazie hramul principal. Aici se află `Sfânta icoană a Precistei tămăduitoare de bolnavi” – aşa cum scrie pe ferecătura de argint a icoanei -, unde mărturiile credincioşilor vindecaţi şi ajutaţi de Maica Domnului nu se pot cuantifica într-un registru, ci ies în evidenţă prin prezenţa acestora la slujbele bisericii şi rugăciunile închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

La Parohia Icoanei din Capitală, închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mişcarea coborâtoare a Maicii Domnului şi mijlocirea ei pentru oameni au ca rezultat o mişcare ascendentă a credincioşilor în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu Care ne-a dăruit un asemenea ajutor în persoana Sfintei Fecioare Maria. Sentimentul iubirii materne al Născătoarei de Dumnezeu se arată la Biserica Icoanei şi prin ajutorul pe care Preasfânta Fecioară îl oferă tinerilor care doresc să-şi întemeieze o familie creştină, dovadă fiind numărul mare de tineri care se cunună aici, luând ca exemplu curăţia desăvârşită şi ascultarea totală de Dumnezeu a acesteia, dar mai ales modelul de sfinţenie şi smerenie prin care Maica Domnului împărtăşeşte credincioşilor har, ocrotire şi ajutor nu doar ocazional, ci de fiecare dată când ne îndreptăm către ea ca spre un izvor de putere dumnezeiască şi de dragoste maternă.
Această dimensiune proniatoare a ocrotirii Maicii Domnului se observă la hramul Bisericii Icoanei şi prin modul în care familia mare a enoriaşilor îşi asumă rolul de gazdă pentru toţi credincioşii participanţi la slujba Sfintei Liturghii, întrucât toţi se implică în organizarea mesei comune asemănătoare agapei creştine, de după Liturghie, pentru a-i mulţumi Maicii Domnului şi sub forma slujirii celorlalţi fii ai Bisericii şi pentru a prelungi în viaţa lor comuniunea întemeiată la Sfânta Liturghie. Numărul participanţilor la ziua hramului este de aproximativ 500 de persoane în fiecare an.

De asemenea, de câţiva ani, la Parohia Icoanei cinstirea Maicii Domnului se manifestă şi prin purtarea costumului românesc naţional, ca act de respect al înaintaşilor noştri, ca gest de patriotism şi de promovare a esteticului, întrucât costumul popular este de o frumuseţe inestimabilă care arată profunzimea spiritualităţii şi culturii poporului român care trăieşte şi îşi lucrează mântuirea în „Grădina Maicii Domnului”.
În aşteptarea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului să ne ostenim cu postul şi rugăciunea, ca văzând „izvoare de minuni revărsându-se de la sfântă icoana ta, Născă­toare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, cu mulţumire să cântăm pentru tine lui Dum­nezeu: A­li­luia!” (Acatistul Maicii Domnului). Datorită acestei mutări la cer să­vârşite de Hristos cu Maica Sa, cu aceeaşi smerenie desăvârşită care îi caracterizează întreaga viaţă, credincioşii ortodocşi simt prezenţa spirituală prin rugăciune şi har a Maicii Dom­nului în viaţa lor du­hov­ni­ceas­că, o poartă în suflete ca pe Mama duhovnicească a tuturor fiilor Bisericii căreia îi cer neîncetat mijlocire, recunoscând-o ca a­ju­tă­toa­­re, ­izbăvitoare şi tămăduitoare.

Bucuria sărbătorii A­dormirii Maicii Dom­nului creşte în fiecare an la Parohia Icoanei din Bucureşti, care-şi serbează cu această ocazie hramul principal. Aici se află `Sfânta icoană a Precistei tămăduitoare de bolnavi” – aşa cum scrie pe ferecătura de argint a icoanei -, unde mărturiile credincioşilor vindecaţi şi ajutaţi de Maica Domnului nu se pot cuantifica într-un registru, ci ies în evidenţă prin prezenţa acestora la slujbele bisericii şi rugăciunile închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

La Parohia Icoanei din Capitală, închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mişcarea coborâtoare a Maicii Domnului şi mijlocirea ei pentru oameni au ca rezultat o mişcare ascendentă a credincioşilor în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu Care ne-a dăruit un asemenea ajutor în persoana Sfintei Fecioare Maria. Sentimentul iubirii materne al Născătoarei de Dumnezeu se arată la Biserica Icoanei şi prin ajutorul pe care Preasfânta Fecioară îl oferă tinerilor care doresc să-şi întemeieze o familie creştină, dovadă fiind numărul mare de tineri care se cunună aici, luând ca exemplu curăţia desăvârşită şi ascultarea totală de Dumnezeu a acesteia, dar mai ales modelul de sfinţenie şi smerenie prin care Maica Domnului împărtăşeşte credincioşilor har, ocrotire şi ajutor nu doar ocazional, ci de fiecare dată când ne îndreptăm către ea ca spre un izvor de putere dumnezeiască şi de dragoste maternă.
Această dimensiune proniatoare a ocrotirii Maicii Domnului se observă la hramul Bisericii Icoanei şi prin modul în care familia mare a enoriaşilor îşi asumă rolul de gazdă pentru toţi credincioşii participanţi la slujba Sfintei Liturghii, întrucât toţi se implică în organizarea mesei comune asemănătoare agapei creştine, de după Liturghie, pentru a-i mulţumi Maicii Domnului şi sub forma slujirii celorlalţi fii ai Bisericii şi pentru a prelungi în viaţa lor comuniunea întemeiată la Sfânta Liturghie. Numărul participanţilor la ziua hramului este de aproximativ 500 de persoane în fiecare an.

De asemenea, de câţiva ani, la Parohia Icoanei cinstirea Maicii Domnului se manifestă şi prin purtarea costumului românesc naţional, ca act de respect al înaintaşilor noştri, ca gest de patriotism şi de promovare a esteticului, întrucât costumul popular este de o frumuseţe inestimabilă care arată profunzimea spiritualităţii şi culturii poporului român care trăieşte şi îşi lucrează mântuirea în „Grădina Maicii Domnului”.
În aşteptarea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului să ne ostenim cu postul şi rugăciunea, ca văzând „izvoare de minuni revărsându-se de la sfântă icoana ta, Născă­toare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, cu mulţumire să cântăm pentru tine lui Dum­nezeu: A­li­luia!” (Acatistul Maicii Domnului). Datorită acestei mutări la cer să­vârşite de Hristos cu Maica Sa, cu aceeaşi smerenie desăvârşită care îi caracterizează întreaga viaţă, credincioşii ortodocşi simt prezenţa spirituală prin rugăciune şi har a Maicii Dom­nului în viaţa lor du­hov­ni­ceas­că, o poartă în suflete ca pe Mama duhovnicească a tuturor fiilor Bisericii căreia îi cer neîncetat mijlocire, recunoscând-o ca a­ju­tă­toa­­re, ­izbăvitoare şi tămăduitoare.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Doamna Oltea – Zi de hram – 6 August 2015

Numeroși bucureşteni au participat in data de 6 august 2015, la hramul Parohiei Doamna Oltea, din Protoieria Sector II Capitală. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de un sobor de preoţi. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a fost Părintele Ion Popescu, Protopopul Sectorului II Capitală, informează TRINITAS TV.

După Sfânta Liturghie, au fost pomeniţi ctitorii bisericii.

La evenimente au participat numeroși credincioși ai parohiei și din alte parohii învecinate.

(Sursa: Trinitas TV si Agentia de stiri Basilica)

Duminica a 10-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului (Mt 17,14-23) – Despre râvna duhovnicească – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la  Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului, Mt 17,14-23):

Despre râvna duhovnicească

RÂVNA DUHOVNICEASCĂ, CONDIŢIE ESENŢIALĂ A DOBÂNDIRII AJUTORULUI DUMNEZEIESC: Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului nostru Hristos, cărora abia le conferise puteri taumaturgice, inclusiv aceea de a alunga demoni, erau neliniştiţi din cauză că duhurile nu li se supuneau şi se temeau că au pierdut harul ce tocmai li se dăduse. Ucenicii Săi nu puteau să mute nici măcar un bob de muştar pentru că aveau nevoie de o credinţă care să mute şi munţii! Cu ocazia vindecării lunaticului, ei aveau să înţeleagă faptul că numele Mântuitorului nostru Hristos nu trebuia folosit ca formulă magică, ci ca o forţă generatoare de credinţă. Acest lucru îl demonstrează faptul că tatăl lunaticului vorbeşte împotriva ucenicilor Mântuitorului nostru Hristos, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece!”. Însă, Fiul lui Dumnezeu, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului. Prin acest caz, Dumnezeu ne învaţă că noi, creştinii, trebuie să fim tari şi râvnitori în credinţă, adică să nu renunţăm la ajutorul lui Dumnezeu până când nu vom primi ceea ce I-am cerut.

RĂBDAREA ÎN SUFERINŢĂ, FORMĂ DE REZISTENŢĂ DUHOVNICEASCĂ CE STOPEAZĂ PROPAGAREA RĂULUI ÎN LUME: Putem obţine totul de la Dumnezeu, însă cu condiţia de a râvni ceea ce ni se cuvine, nu ceea ce aparţine, de fapt, semenilor noştri (cf. porunca a 10-a din Decalog). “Creştinismul nu oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura”, spune Simone Weil. De altfel, această „sfântă a excluşilor şi marginalizaţilor”, comparând efectul devastator al răului cu bătaia de aripi a unui fluture care poate declanşa la celălalt capăt al lumii o tornadă, considera că numai sfintii au acest har de a întrerupe jocul răului, căci “ei iau asupra lor durerea şi suferinţa, fără să le transmită mai departe” (Simone Weil). Noi, creştinii, în calitate de ucenici ai Mântuitorului nostru Hristos avem datoria de a uni chemarea numelui Său în rugăciune cu practicarea virtuţilor, a vieţii în har. Domnul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Sãi: „După aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veţi avea dragoste unii cãtre altii” (Ioan XIII, 35).

DRAGOSTEA ÎNFRÂNGE RĂUTATEA (Răul nu se scoate cu rău!): Unde nu-­i dragoste, nu-­i ucenicie fată de Mântuitorul Hristos! Printr-o astfel de credinţă, animată de dragoste sinceră faţă de Mântuitorul Hristos, zeci de milioane de creştini au primit cu bucurie să fie arşi de vii, tăiaţi, sfîşiaţi de lei, sau înecaţi în mare, pentru Evanghelie (cazul Sfantul Mucenic Eutihie). În “Vieţile Sfinţilor” există cazuri în care – în locul dictonului “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!” – a funcţionat următorul principiu creştin: “Până la Dumnezeu, te ajută sfinţii!”. Un caz elocvent, în acest sens, este cel al Sf. Nectarie Taumaturgul. Acesta, la vârsta de 14 ani, fiind sărac, lucra din greu la Constantinopol pentru a se întreţine. Rămânând fără haine şi pantofi, a scris o scrisoare, cu următoarea adresă: “Pentru Domnul nostru Iisus Hristos din Ceruri”. El a dat scrisoarea unui vecin negustor ca să o pună la poştă. Impresionat de acest gest, negustorul îi răspunde în aceeaşi manieră, trimiţându-i un pachet cu cele ce ceruse Sf. Nectarie în scrisoare şi semnând în felul următor: “De la Hristos pentru Anastasis (numele de botez al călugărului Nectarie)”.

CREDINŢA ÎNSEAMNĂ AUTODEPĂŞIRE: Oare, astazi, mai existã astăzi o astfel de credintã? Ce i-ar putea determina să creadă pe necreştinii lumii de astăzi? Minunile, sfinţenia sau dragostea dintre noi? În faţa umanităţii de astăzi stau munţi de rãutate, de nepãsare, de îndoialã, de necredintã. Acestea, de fapt, sunt piedicile care stau în fata oricărui om care vrea să se apropie de Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel se întreabă: “Ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau vreo primejdie, sau sabia?” (Rom. 8, 35). Paradoxul expresiei folosite de tatăl lunaticului – „Cred, ajuta necredintei mele!” – rezolvă această dilemă, sugerând datoria creştinului de a depăşi prin credinţă şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu momentule critice din propria sa viaţă.

RÂVNA DUHOVNICEASCĂ, SEMN AL NEPĂTIMIRII NOASTRE SUFLETEŞTI: Identitatea noastră de creştini, adică de oameni care cred în Dumnezeu cel Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sf.Duh,  este determinată de virtutea dragostei, nu de capacitatea de a săvârşi minuni şi, mai ales, de a-i vindeca pe demonizaţi. Creştinul adevărat este plin de râvna faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, ştiind că numai aşa se ajunge la mântuire, nu de îndoială. Îndoiala este de la diavol. De altfel, traducerea grecească a cuvântului „Satan” este διαβολος (diabolos), care înseamnă „cel ce separă”.  Râvna nu mai lasă loc îndoielii! Acesta, de altfel, este mesajul ce ni l-a transmis peste veacuri Sf. Apostolul Pavel când a spus: “În sârguinţă fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu Duhul. Slujiţi Domnului!” (Romani 12, 11).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon