Duminica a 9-a după Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii – ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare – potolirea furtunii);

Ap. I Corinteni III, 9-17; Ev. Matei XIV, 22-34;

ADEVĂRUL, UNICĂ SURSĂ A CUTEZANŢEI CREŞTINE

Motto:  “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mt. XIV, 27)

CREDINŢA CARE IZVORĂŞTE DIN ADEVĂR ÎL FACE PE OM CUTEZĂTOR. Episodul scripturistic al “umblării pe mare” reprezintă o pradigmă a cutezanţei axată pe sinceritatea încrederii omului în Dumnezeu. În acest context, vedem cum Dumnezeu, pe cei lipsiţi de curaj, îi numeşte “puţini credincioşi” (Mt. XIV, 31). Ori, omul a cărui cutezanţă izvorăşte din adevăr este descris în felul următor de Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea, sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este impur şi neautentic, care s-ar putea numi bună cuviinţă exemplară, printr-o atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri” (Dumnezeu este lumină, în “Ortodoxia”, nr. 1, 1974).

SĂ ALERGĂM DUPĂ ADEVĂR! Excluzând nebunia, există doar două surse ale îndrăznelii: minciuna şi adevărul, iar, din păcate, în societatea românească predomină tupeul. Dacă sursa tupeului ar fi fost adevărul, atunci ar fi presupus şi respectul faţă de oameni, dar, întrucât se întemeiază pe minciună, caracteristica sa de bază este nesimţirea. Această nepăsare inconştientă l-a făcut pe poetul Mihai Eminescu să scrie: “Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns?”. Mulţi folosesc minciuna de frica unei pedepse, alţii din spirit de intrigă, alţii spre a scăpa de o încurcătură de moment sau pentru a obţine o înlesnire, după cum spunea Eminescu: “Adevărul este aur. După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi “.Cu o foarte mare uşurinţă, tupeistul numeşte miciuna adevăr şi adevărul minciună. Cutremurător este, însă, momentul în care, folosind calomnia, aceştia întinează grav pe susţinătorii adevărului. Cine nu cunoaşte elogiul calomniei făcut de Don Basilio în “Bărbierul de Sevilla” a lui Pierre Augustin Caron de Beaumarchais: Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!. Cei ce folosesc această armă perfidă, strecoară în mod conştient veninul minciunilor, convinşi că măcar un strop tot va rămâne în sufletul oamenilor de pe urma unor astfel de ponegriri.

MINCIUNA NU ÎNTREŢINE CREDINŢA, CI, DIMPOTRIVĂ, O FACE INSUPORTABILĂ. Conştient că, în viaţa bisericească, minciuna nu întreţine credinţa, ci, dimpotrivă, o face insuportabilă, Sf. Ap. Pavel îl sfătuia pe Tit în privinţa mincinoşilor să-i “mustre cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, fiind convins că acestora “li s-a spurcat şi mintea şi cugetul. Ei spun tare că ştiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc” (Tit I, 14-16). Astfel, Sf. Ap. Pavel nu le cerea decât ca “lepădând minciuna, să grăiască adevărul” ( Efeseni IV, 25). Aşa a biruit de fiecare dată adevărul de credinţă, iar nu prin fabricarea unor minciuni cât mai verosimile! Spre exemplu, Nabucodonosor, regele Babilonului dăduse poruncă să fie omorâţi toţi înţelepţii Babilonului (vrăjitori, prezicători, magi etc.) pentru că nu se găsise niciunul capabil să-I tâlcuiască visul, ci se sfătuiseră între ei să spună vorbe mincinoase şi înşelătoare. Numai profetul Daniel a ştiut să tâlcuiască vedenia “cu capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut” din visul regelui. Dar, asta numai după ce s-a rugat la “Dumnezeu care dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi; El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El”. (Daniel II, 21-22).

MINCIUNA DISONANTĂ ŞI ADEVĂRUL CONSONANT. În 1938, Ştefan Odobleja, un medic militar din Mehedinţi, publica „Psihologia consonantistă”, lucrare în care arată importanţa „legăturii reversibile” (conexiunea inversă sau fedd-back-ul) în funcţionarea sistemelor vii, cu 10 ani înainte de americanul Norbet Wiener, întemeitorul ciberneticii (cf. Jurnalul Naţional, joi, 30 iulie 2009, p. 6-7). Prin termenul „consonantist”, Odobleja desemnează tendinţa specifică a diferitelor tipuri de sisteme către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. În domeniul comunicării, disonanţa cognitivă indică existenţa unei inadvertenţe între convingerile şi afirmaţiile unei persoane. Pe de altă parte, conform teoriei disonanţei cognitive, observăm cum liniştea interioară sau confortul psihic se obţin prin realizarea unui echilibru între sentimentele, gândurile şi acţiunile unui om. În cazul în care acest echilibru nu se realizează, disonanţa cognitivă trădează un comportament fals. Dicţionarul Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării Sociale din cadrul Universităţii Pontificale Saleziene din Roma, „La Comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche”, defineşte  disonanţa cognitivă astfel: „Două sau mai multe cunoştinţe, care sunt în contradicţie între ele, creează oricărei persoane o stare de disconfort interior. (…) Pentru a diminua sau a elimina incompatibilitatea, disonanţa cognitivă determină schimbări de atitudine, care includ o componentă motivaţională, o condiţie fiziologică de tensiune sau de reacţie (similară celei care se încearcă sub stres) şi o senzaţie de neplăcere subiectivă a situaţiei”  (cf. Finizio PASQUALE şi Lever FRANCO, „Dissonanza cognitiva” în La comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche, îngrijit de Franco LEVER, Pier Cesare RIVOLTELLA, Adriano ZANACCHI, PAS Pontificio Ateneo Salesiano, Roma, 2002, p. 391).

CONDIŢIA ADEVĂRATULUI POST: ÎNFRĂNAREA DE LA MINCIUNĂ. Minciuna constituie unul din simptoamele necredinţei umane pentru că aceasta se instituie numai acolo unde se diminuează din ce în ce mai mult credinţa sinceră şi adevărată. De aceea, Mântuitorul Hristos a căutat să-i întărească în credinţă pe ucenicii Săi, indicându-le adevărul ca unică sursă a încrederii în Dumnezeu: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 12). Se identifică pe Sine Însuşi cu Adevărul tocmai pentru a le arăta că minciuna contravine principiului mântuirii, întrucât Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, va judeca lumea „după adevăr” (Rom. 2, 2). Un proberb chinezesc spune: “Nu există minciună perfectă”. Tocmai de aceea, putem spune că minciuna este limitată, asemenea morţii, în timp ce adevărul are o perspectivă lărgită prin înviere. Astfel, în repetate rânduri, Mântuitorul Hristos i-a îndemnat pe ucenicii săi la priveghere pentru ca, prin vigilenţă, să nu se lase înşelaţi (păcăliţi, minţiţi) de diavol: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Olari – Şcoala de vară

Biserica Olari din Bucureşti, împreună cu Fundaţia „Sergiu Celibidache”, organizează, în perioada 20-31 iulie, o şcoală de vară la Centrul social-educaţional ADORNO al parohiei. La acest proiect educativ, intitulat „Şcoala de lângă Biserică”, participă 35 de copii, cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 şi din familia Bisericii Olari.

În fiecare zi, de luni până vineri, între orele 9:00 şi 17:00, tineri, profesori, artişti, studenţi şi voluntari, unii dintre ei vorbitori nativi de limbă engleză, susţin cursuri, ore deschise, cateheze şi jocuri interactive din varii domenii culturale şi artistice, precum: istoria artei, teatru, poezie, arts&crafts, pictură, limba engleză, limba germană, lecţii de pian, lecţii de chitară, lecţii de scrimă, dans sportiv şi religie. „Proiectul «Şcoala de lângă Biserică» a luat naştere prin bunăvoinţa domnului Sergiu Ioan Celibidache, preşedintele Fundaţiei «Sergiu Celibidache» şi fiul renumitului dirijor şi compozitor român, precum şi a doamnei Adela Vrînceanu, directorul de comunicare al fundaţiei, domniile lor implicându-se financiar şi logistic în desfăşurarea şcolii de vară. Printre altele, sunt prevăzute şi vizite la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti şi la Fundaţia «Sergiu Celibidache». Mai dorim să amintim că, de la începutul anului 2015, doamna Adela Vrînceanu susţine săptămânal cursuri de balet, în mod gratuit, pentru aproximativ 25 de copii, în Centrul social-educaţional ADORNO. De asemenea, orele de pian şi de chitară sunt asigurate de Radu Macovei”, ne-a declarat pr. dr. Mihai Iordache, parohul Bisericii Olari din Protopopiatul Sector 2 Capitală.

În cadrul şcolii de vară, toţi cursanţii participă la Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu, slujba Acatistului şi alte slujbe în Biserica Olari. „Copiii înscrişi la şcoala de vară au alcătuit ei înşişi o piesă de teatru, iar în cadrul activităţii arts&crafts aceş­tia au realizat din materiale neconvenţionale diferite obiecte pe care le avem expuse în cadrul centrului şi în biserica noastră. De asemenea, copiii au avut posibilitatea să picteze pe vase de lut şi să realizeze icoane pe sticlă. Toate aceste activităţi se desfăşoară într-un ritm destul de alert; programul începe la ora 9:00 şi ţine până la ora 17:00 în fiecare zi. La prânz, copiii iau masa la un restaurant din apropierea bisericii, iar seara «Presto Pizza» din Bucureşti le oferă acestora gratuit câte o pizza. Pe lângă activităţile specifice şcolii de vară mai avem şi ora de religie care este inclusă în program zilnic. În cadrul orei de religie au învăţat să se roage, au văzut cum se oficiază Sfânta Taină a Cununiei, au învăţat cum este împărţită din punct de vedere arhitectonic o biserică, au învăţat să se închine la icoanele din biserică, au învăţat să bată toaca, au vizitat turnul clopotniţei bisericii şi au aflat multe alte amănunte legate de desfăşurarea unei slujbe”, ne-a declarat pr. Antoniu Ciocoiu, slujitor la Biserica Olari.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Parohia Sfântul Pantelimon – Procesiunea Mărturisirea credinţei în cetate

Sute de credincioşi se închină la racla cu moaştele Sfântului Pantelimon de la biserica care poartă ca hram pe acest sfânt ocrotitor al medicilor şi tămăduitor al bolnavilor situată în zona Foişorului de Foc din Capitală.

După slujba de sfinţire cu agheasmă a Sfintei Mese de la această biserică parohială şi slujba Vecerniei oficiate de delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preacuviosul Arhimandrit Veniamin Goreanu, Consilier eparhial, înconjurat de un numeros sobor de preoţi în frunte cu părintele protopop Ioan Popescu al Protopopiatului Sector II Capitală, racla cu moaştele Sfântului Pantelimon a fost scoasă duminică seara din biserică, acestea fiind aşezate spre închinare într-un baldachin special amenajat în faţa lăcaşului de cult, după cum ne-a precizat Pr. coslujitor Bogdan Teleanu.

Racla cu moaştele Sfântului Pantelimon a fost purtată apoi în procesiunea Mărturisirea credinţei în cetate pe străzile din jurul bisericii. Procesiunea a fost deschisă de persoane care purtau torţe în mâini, urmate de toacă, de steagurile bisericii, de racla cu moaşte şi de o icoană mare cu Sfântul Pantelimon. În timpul procesiunii, credincioşii au avut în mâini lumânări aprinse şi au cântat imnuri închinate Sfântului Pantelimon.

Racla cu moaştele Sfântului Pantelimon, tămăduitorul de suferinţe va rămâne şi astăzi în curtea bisericii până la închinarea ultimului pelerin.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Goreanu a evocat, în cuvântul de învăţătură, atât importanţa Sfântului Pantelimon pentru ortodoxie cât şi învăţătura transmisă peste ani de acest sfânt.

Părinţii Sfântului Pantelimon, Eustorghie şi Euvula, având o situaţie materială bună, s-au îngrijit de creşterea copilului şi l-au dat în seama renumitului doctor Eufrosin care l-a învăţat cum să-i îngrijească pe bolnavi. De la preotul Ermolae, Pantelimon a învăţat credinţa creştină. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, Pantelimon a găsit pe marginea drumului un copil mort, muşcat de o viperă. Dorind să pună la încercare spusele bătrânului preot Ermolae, el s-a rugat lui Dumnezeu ca acel copil să învie, iar vipera să moară. Spre uimirea tânărului Pantelimon, copilul a înviat. Atunci el a alergat la bătrânul Ermolae şi l-a chemat să îl vadă. Ulterior a primit sfântul botez şi sfintele taine.

Pantelimon a tămăduit şi alţi oameni, printre care şi un orb, pe care nici măcar Eufrosin nu l-a putut vindeca. Atrăgând invidia celorlalţi medici, aceştia i-au spus împăratului că Pantelimon este creştin. Dorind să se convingă, împăratul l-a chemat mai întâi pe orbul vindecat care a mărturisit că el este creştin ca şi cel care l-a tămăduit, iar după aceea l-a chemat pe tânărul Pantelimon. Acesta a mărturisit că este creştin şi, pentru a dovedi puterea lui Dumnezeu, a vindecat un slăbănog despre care toţi spuneau că nu mai are şanse de tămăduire. Cu toate acestea, Pantelimon a fost supus la mai multe suplicii, primind în cele din urmă cununa muceniciei. La fel au fost martirizaţi şi preotul Ermolae, cei doi ucenici ai acestuia, precum şi orbul vindecat.

În momentul decapitării sfântului din rana lui nu a curs sânge, ci lapte, iar măslinul de care a fost legat a rodit în acel moment. Spre a nu lua creştinii trupul sfântului, acestuia i s-a dat foc, însă s-a întâmplat atunci o altă minune: acesta a fost scos din cenuşă neatins de foc, fiind îngropat cu mare cinste în anul 303.

(Sursa: Agentia de stiri Basilica)

Duminica a 8-a după Rusalii – Înmulţirea pâinilor – IISUS HRISTOS PANTOCRATOR – PÂINEA LUI DUMNEZEU CEA DE TOATE ZILELE – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor);

Ap. I Corinteni I, 10-17; Ev. Matei XIV, 14-22;

Sf. Sfinţit Mc. Ermolae; Sf. Cuv. Mc. Paraschevi din Roma; Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel

 IISUS HRISTOS PANTOCRATOR,

PÂINEA LUI DUMNEZEU CEA DE TOATE ZILELE”

Motto:  “Daţile voi mănânce” (Matei, 14, 16)

Pornind de la premiza că orice om este liber să vorbească orice celor ce vor să-l asculte, întâlnim ca şi alte dăţi în istorie, o atitudine de critică la adresa învăţăturii Domnului Iisus Hristos şi o desconsiderare a Bisericii determinate de acuzaţia că ar fi piedici în calea progresului. Aceşti detractori ai zilelor noastre par să afirmă ceea ce au făcut-o şi alţii cu mult mai înaintea lor, aşa cum a fost cazul tânărului evocat, chiar dacă poate că nu s-ar fi cuvenit de la un amvon al bisericii, într-o predică a părintelui Ştefan Slevoacă: „Credincioşii creştini umblă cu capul în nori! Visând la o fericire dincolo de lumea aceasta, ei se ostenesc prea puţin ca să şi-o asigure aici pe pământ… Nu mai e necesară o religie care promite „plăcinte” în cer. Vrem plăcintele aici, cât trăim pe pământ”. Din perspectiva pericopei evanghelice din duminica înmulţirii pâinilor, toate aceste acuzaţii ne fac să ne punem următoarele întrebări: „Aşa să fie? Să se fi învechit cuvântul lui Dumnezeu? Hristos să nu ajute cu nimic la propăşirea şi fericirea ucenicilor Săi? Credinţa să fie nefolositoare şi bună doar de aruncat, ca o haină uzată? O, nu, de o mie de ori, nu! Tocmai contrariul e adevărat!”[1].

RAŢIUNEA EUHARISTICĂ CONTRASTEAZĂ RADICAL CU CEA A OMULUI SECULARIZAT. O aplicare în practică a cuvântului Sfântului Irineu de Lugdunum care spune că „învăţătura (Sfintei Scripturi – n.n.) să fie conformă cu Euharistia[2]. Ce înseamnă practice acest lucru? Înţelegerea faptului că „raţiunea umană credinciosă şi rugătoare este o raţiune deschisă, … o raţiune euharistică sau recunoscătoare faţă de Raţiunea divină care a creat lumea… o raţiune rugătoare care consideră fiecare fiinţă umană ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos”[3], care contrastează radical cu raţiunea individuală autosuficientă a omului secularizat promovat de iluminism începând cu secolul al XVIII-lea. Astfel, deducem că diferenţa esenţială între bizantinism şi secularism determinată de faptul că în cultura bizantină religia era înţeleasă drept o parte a vieţii.

Ioannis Zizioulas – pledând pentru „identificarea dumnezeieştii Euharistii cu Biserica lui Dumnezeu[4] – remarcă în acest sens faptul că „prin cultul său şi, mai ales, prin Euharistie, Biserica primară a trăit sub influenţa unei teocraţii absolute. Întregul său cult este săvârşit pe pământ, dar ia un chip al cultului ceresc, unde stăpâneşte tronul lui Dumnezeu. În consecinţă, toată autoritatea din Biserică este concentrată în persoana lui Iisus Hristos. (…) De aceea, şi unitatea în unul Domn este concentrată în cult şi, în special, în Euharistie. Ca Unul Domn, Hristos este şi singurul conducător, din nou recunoscut astfel mai ales în Euharistie. Tocmai datorită acestei poziţii pe care o deţine în cultul euharistic, Hristos concentrează în Sine toate formele de slujire ce există în Biserică. El este, prin excelenţă, slujitor, preot, apostol, diacon, episcop şi învăţător, cel dintâi întru toate[5].

Grija Sfinţilor Părinţi, sintetizată de Sfântul Ignatie (Teoforul – n.n.) era aceea a existenţei unei singure euharistii, adică a unui singur altar, adică a menţinerii conştiinţei unităţii bisericeşti în Hristos Mântuitorul: ”Aveţi grijă deci să fie o singură Euharistie. Pentru că este un singur Trup al Domnului nostru Iisus Hristos şi un singur potir pentru unirea cu Sângele Său; un singur altar, după cum este un singur episcop, împreună cu presbiteriul şi diaconii[6].

IISUS HRISTOS PANTOCRATOR, „PÂINEA LUI DUMNEZEU CEA DE TOATE ZILELE”. Diac. Prof. Dr. Ioan Caraza îl descrie pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos drept „pâinea lui Dumnezeu” Care se coboară din Cer şi care dă viaţă lumii (Ioan 6, 33), sau altfel spus, „Dumnezeu euharistic care binecuvintează cu dreapta Sa trupul Jertfei şi ţinând cu mâna stângă Cartea vieţii în dreptul inimii Sale deschisă prin Jertfa Trupului Său (Apoc. 5, 9)”[7].

Prin jertfa euharistică răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Hristos oamenii „se fac părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (II Petru, 1, 4), dar şi „cuprinsului viitor al istoriei”[8].  În acest sens, pr. prof. Dumitru Popescu afirmă: „Pe bolta centrală a fiecărui locaş de cult ortodox, fie că este de dimensiuni mai mari sau mai mici, străjuieşte icoana Pantocratorului, ca simbol al prezenţei Sale şi unităţii pe care Biserica şi lumea le are în Hristos, Logos Creator şi Mântuitor. Dacă Biserica răsăriteană păstrează legătura interioară dintre aspectul ei văzut şi nevăzut, iar urmaşii Apostolilor sunt împreună slujitori cu Hristos în Biserică, aceasta se datorează faptului că Hristos este prezent în viaţa Bisericii Sale până la sfârşitul veacurilor.

Datorită constituţiei Sale teandrice, Hristos rămâne unit, după firea dumnezeiască, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar după firea omenească rămâne unit cu oamenii”[9]. Cu alte cuvinte, în icoana Iisus Hristos Pantocrator observăm atributul de Răscumpărător al lui Emanuel Care, în calitate de rămăşiţă (Romani XI, 5), aspect la care face trimitere Sfântul Vasile cel Mare[10], recapitulează în Sine întreaga fire umană căzută în păcat pentru a o putea restaura din interior spre exterior: „Dimpotrivă, în ideea de Atotţiitor e implicată mai mult grija iubitoare a lui Dumnezeu de a readuna (recapitula) în Sine, de a strânge în intimitatea Sa pe cele ce prin reaua folosire a libertăţii au slăbit legătura cu El şi între ele, căzând prin aceasta în nefericire”[11].

CONCLUZIE. Vremurile au luat-o razna din cauza lăcomiei societăţii de consum. Din păcate, societatea contemporană „de consum” este dominată de oameni care cred că pot cumpăra totul cu bani, inclusiv mântuirea. Principiile de marketing, care condiţionează din ce în ce mai mult accesul în spaţiul public, au dat naştere unei societăţi de consum în care oameni şi lucruri, deopotrivă, sunt considerate nişte produse care au public, preţ şi, mai ales, nevoie de publicitate. Aşa se face că orice mâncăm, odată cu alimentul înghiţim o întreagă ideologie care, chipurile, ar avea scop de reclamă, reamintind însă de şarpele biblic care i-a convins pe Adam şi Eva să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, câzând în păcatul strămoşesc.

Dacă lumea modernă nu urmărea doar satisfacerea trupurilor, constrângerile financiare şi, implicit, traiul pe datorie puteau fi evitate. Aşa se face că, integrându-se din lăcomie unei logici care a ignorat sfatul Mântuitorului potrivit căruia “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4), omul contemporan se vede nevoit să-şi salveze sufletul din mrejele propriei sale lăcomii. Dar nu va avea sorţi de izbândă atâta timp cât, societatea contemporană „de consum” este dominată de oameni care cred că pot cumpăra totul cu bani, inclusiv mântuirea.

Condiţia depăşirii acestui stadiu de gândire rudimentară este reprezentată de necesitatea ca în mod onest omul contemporan să se reorienteze axiolgic spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate valorile într-o viziune unitară care să fie subordonată valorii religioase, concepţie originală regăsită la filozoful român Tudor Vianu în lucrarea Filosofia culturii şi teoria valorilor (Editura Nemira, 1998, p. 117).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Bserica Sf. Pantelimon

[1] Pr. dr. Ştefan SLEVOACĂ, Raze din lumina lui Hristos (Predici), Editura Episcopiei Buzăului, 1996, p.123.

[2] Adrian Lemeni, Adrian Lemeni, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 166.

[3] Mitropolitul Daniel Ciobotea, Philosophie des lumiers et lumiere de la Philocalie, în Iluminism şi isihasm – Documentele Simpozionului Internaţional Iluminism şi isihasm de la Durău (5-7 septembrie 2001), Colecţia Colloquia trinitas, Trinitas, Iaşi, 2006,p. 53;

[4] Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserica, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 185.

[5] Ibidem p. 69.

[6] Ibidem, p. 87.

[7] Diac. Prof. Dr. Ioan Caraza, Importanţa preacinstirii Maicii Domnului pentru mărturisirea lui Dumnezeu, În Hristos, la Sfântul Chiril al Alexandriei, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2013, p. 99.

[8] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului,în Opere complete, vol. 4, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 490.

[9] pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005,p. 251.

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, Editura Basilica, Bucureşti, 2009, p. 43: „Şi de nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaor sămânţă, am fi fost ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei (Is. 1, 9). Şi totuşi, chiar şi după păcatul împotriva lui Hristos, o rămăşiţă aleasă prin har, a fost mântuită (Romani XI, 5), dar ceilalţi s-au împietrit şi au fost daţi pierzării…”.

[11] Diac. Prof. Dr. Ioan Caraza, Idem, p. 100

Duminica a 7-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum / Rugăciunea lui Iisus – PUTEREA MÂNGÂIETOARE A CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a VII-a după Rusalii

Sf. Cuv. Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare; Sf. Cuv. Die; Aflarea moaştelor Sf. Cuv. Serafim de Sarov

Ap. Romani 15, 1-7; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15;

Ev. Mt. 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum);

a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus)

PUTEREA MÂNGÂIETOARE A CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU

După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29)

Absenţa libertăţii interioare în Hristos. Vai celor care transformă credinţa lor în nebunie! Caracterul tragic al păcatului împotriva Duhului Sfânt săvârşit de cei care pretind că se erijează în justiţiari ai unei false dreptăţi divine reiese, spre exemplu, şi din însuşi dramatismul momentului evanghelic în care fariseii reproşau din invidie Mântuitorului nostru Hristos că “scoate pe demoni cu Beelzebul – Domnul muştelor, unul din numele date de iudei în batjocură diavolului – căpetenia demonilor” (Mt. 12, 24). Problema de fond a unor asemenea agresori este aceea că, preluând doar superficial tezaurul de credinţă, nu înţeleg faptul că credinţa religioasă nu exclude suferinţa, aşa cum nu poate exclude nici boala şi, chiar dacă eliberarea omului de influenţa celui rău ca şi vindecarea omului de suferinţe trupeşti sunt aproape întotdeauna o minune, fiind de fapt un dar de la Dumnezeu. Astfel, toate aceste suflete nefericite – investind pe altcineva decât pe Dumezeu cu atributul de autor al minunilor – nu fac altceva decât să se lepede de fapt de Dumnezeu şi să se pună practic în slujba diavolului care dintru început şi-a dorit acest lucru.

Din nefericire, chiar şi printre creştini există suflete nefericite care atribuie răului lucrări vindecătoare,blestemându-L astfel pe Sfântul Duh”, după cum precizează Sf. Vasile cel Mare, “fapt care nu li se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32). O imagine ideală, dar bolnăvicioasă, de sine construită sistematic în mintea acestor suflete nefericite poate deveni extrem de chinuitoare şi să izbucnească cu violenţă în afară. Pentru că se cred deja ajunse la sfinţenie, în timp neagă starea de păcat în care de fapt trăiesc, ajung la un grad atât de mare de distorsiune duhovnicească încât merită mustrarea proorocului Isaia care spune: “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău” (Is. 5, 2). Din păcate, în numele acestei imagini ideale aceste suflete nefericte îşi judecă semenii, câzând în patima nebunească a fundamentalismului religios. Vindecarea de această boală ca de orice boală trupească şi sufletească în general, o putem considera doar minune dumnezeiască. Ne dăm seama de vindecarea acestei distorsiuni duhovniceşti, abia când aceste suflete nefericite vor ajunge să gândească întocmai ca fostul persecutor fanatic al creştinilor, ulterior ajuns Sf. Ap. Pavel, când afirmă „căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Astfel, datorită experinţei vindecării de o astfel de boală sufletească a Sf. Ap. Pavel, Biserica a învăţat că nu se cuvine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm mînia lui Dumnezeu să se manifestă cu dreptate în judecata sa: ,,Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti“, spune Domnul (Rom. 12,18-21).

Absenţa libertăţii în Hristos, duşmanul diavolului, este cea mai cumplită dintre oricare dinte bolile sufleteşti şi trupeşti de care poate suferi un om. Cu cât ajungem să iubim mai puţin păcatul şi mai mult pe Dumnezeu, cu atât vom fi mai liberi în Hristos. Pentru aceasta trebuie să înţelegem că diavolul, patronul păcatului, nu este un binefăcător al omului, chiar dacă poate înceta temporar răul pe care i-l provoacă. Interpunându-se între om şi Dumnezeu, el nu face altceva decât să-şi consolideze propria libertate limitând libertatea sufletească a omului. Dar, libertatea diavolului este nebunia omului! Noi ştim că “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17). Ura presupune de fapt îmbolnăvirea simţului adevărului. De aceea credem că cu cât un om Îl huleşte/urăşte mai mult pe Dumnezeu cu atât îi face mai mult loc diavolului în viaţa sa, transformându-l într-un sclav al minciunilor sale. “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii ” (Ioan 8, 44).

După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29), le spune Mântuitorul nostru Hristos celor doi locuitori orbi ai oraşului Capernaum. Etimologic, Capernaum, numele oraşului în care şi-a avut reşedinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înseamnă “satul lui Naum (probabil Profetul Naum, sec. VI î.d.Hr.  – Naum (ebr.) = Mângâietorul)”, dar care se mai poate traduce şi prin „Cetatea mîngîierii”. Cu siguranţă locuitorii acestui oraş se simţeau apropiaţi de persoana Profetului Naum, cel care a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica dominaţie asiriană, fiind capabil să prevadă sfîrşitul Asiriei antice, a cărui capital era Ninive, încă din momentul în care aceasta se afla la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Astfel, mesajul profetic al lui Naum care arată că prăbuşirea survine în urma păcatului (Naum 3, 1-7), într-o asemenea situaţie, sprijinul economic sau militar fiind inutil (Naum 3, 8-19), este repus în lumină după şase secole de Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dummnezeu, Care arată puterea mângâietoare a credinţei locuitorilor din Capernaum, în special fariseilor, care considerau că “cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Mt. 9, 34).

Cât de importantă este puterea mângâietoare a credinţei  ne-o arată profetul Iona. Spre deosebire de verdictul ireversibil al lui Naum despre soarta cetăţii Ninive, profeţia lui Iona arată faţa iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu care, a cărui iertare poate fi mijlocită de oameni, dar şi faptul că, atunci când oamenii nesocotesc această putere şi refuză pocăinţa, Dumnezeu îi pedepseşte nemijlocit. „Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude­cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte­rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă. Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ştergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în­tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor­lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, nota 1233).

Duhul Sfânt, Mângăietorul, este cel care, prin mijlocirea apostolilor, episcopilor şi a preoţilor, iartă păcatele: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Părintele Constantin Necula, referindu-se la acelaşi eveniment, dar relatat în Evanghelia după Marcu (Marcu 2, 1-12), explică faptul că Biserica Ortodoxă nu învaţă că apostolii, episcopii şi preoţii iartă păcatele (Mt. 18, 18), ci “îi arată ca pe unii dintre cei patru prieteni care sparg acoperişul conştiinţei, pentru că pe funiile prieteniei, rugăciunii, iubirii camaradereşti şi ale smeritei făptuiri creştine să poarte pe prietenul lor, paralizatul de păcate, dinaintea lui Dumnezeu Mântuitorul”. Iar, semnul iertării este descris astfel de Sf. Simeon Noul Teolog: “În zadar se numeşte creştin acela, care nu are dovadă sensibilă că Harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în el”. Cu alte cuvinte, iertarea păcatelor coincide cu împărtăşirea harului lui Dumnezeu, aşa cum Taina Împărtăşaniei este condiţionată de Taina Spovedaniei.  Iertarea de păcate reprezintă o golire de păcate în vederea împărtăşirii cu harul lui Dumnezeu. Fără dobândirea harului lui Dumnezeu, golirea de păcate şi purificarea omului nu are niciun impact duhovnicesc, ci reprezintă un nou făgaş al patimilor şi păcatelor omeneşti.

În replică la acuza că “scoate pe demoni cu domnul demonilor” (Mt. 9, 34), Mântuitorul Hristos li se adresează iudeilor cu cuvintele: “Voi aveţi drept tată pe diavolul” (Ioan 8, 44). În felul acesta, observăm cum principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau „imobilizând” conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi.Prerogativele diavolului asupra păcătoşilor pot fi contestate numai prin îndrăzneala omului de a cere iertarea păcatelor, punându-se, astfel, sub pavăza părintească a lui Dumnezeu. Romano Guardini, analizând cuvintele muribundului Markel, fratele părintelui Zosima din romanul „Fraţii Karamazov”, remarcase fenomenul generaţionismului spiritual: ”Copilul a adunat în sine câte ceva din viaţa muribundului şi acesta, apoi, a dat roadele sale care, acum, înfloreau în cel care continua să trăiască, în acea plenitudine inexplicabilă care, în copilul care murise precoce fusese negată” (Romano GUARDINI, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia, 1951, p. 85.). De aceea, pentru a nu deveni instrumente ale diavolului, trebuie să depăşima etapa de alfabetizare a credinţei în Dumnezeu. Problemele cu care se confruntă astăzi omenirea demonstrează adâncimea până la care a pătruns păcatul în fiinţa oamenilor, care nu-i lasă să asculte şi să urmeze glasul evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi, după cum se exprima  Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, „dovadă că noi suntem în trăirea creştinismului abia la început, abia la alfabet. Omenirea încă nu s-a pătruns până în adâncul fiinţei sale de duhul lui Hristos şi idealul evanghelic” (Mitropolitul Nicolae BĂLAN al Ardealului, Mântuieşte Doamne poporul tău, Sibiu, 1945, p.118).

NEVOIA NE INVATA SA RESPECTAM VOIA LUI DUMNEZEU. Nevoia te învaţă!, spune un vechi proverb românesc. Însă, nevoia nu reprezintă o motivaţie suficientă, chiar dacă unii, cum ar fi Abraham Maslow (acesta propunea in 1943, in articolul “A Theory of Human Motivation”, o piramida a nevoilor), spre exemplu, o consideră suficientă pentru a explica motorul care generează mişcările executate de om în această viaţă. Ştiinţific, în spatele principiului nevoilor care setează viaţa omului se ascund, de fapt, legile naturii. Teologic, Dumnezeu a fixat, fie direct, fie indirect, inclusiv si legile naturii (Facere 1,1). Practic, originea nevoilor se regaseste in pierderea comuniunii depline a omului cu Dumnezeu. Astfel, nevoile sunt o consecinta a pacatului stramosesc. Atata timp cat a existat o consonanta deplina intre voia omului si voia lui Dumnezeu nu existau nevoi. Prin urmare, putem concluziona ca, prin absenta Sa, Dumnezeu face loc nevoilor in lume, acestea nefiind altceva decat golul pe care s-a creat prin sfasierea comuniunii divino-umane. Cu alte cuvinte, sfintenia presupune anihilarea nevoilor umane.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Asociaţia Diaconia Filiala Sector 2 – Pelerinaj organizat de Cantina sociala „Sfânta Ana“ – Pr. Dr. Marcel Stavără

Marţi, 7 iulie, conducerea Cantinei sociale „Sfânta Ana“ a Asociației Diaconia – filiala Sector 2 Capitală a organizat un pelerinaj la mănăstirile din jurul Bucureștiului pentru beneficiarii aşezământului, cu scopul de a intensifica activitatea misionară şi catehetică ce se desfășoară în cadrul programelor cantinei. Pelerinajul a cuprins mănăstirile Țigănești, Pasărea şi Cernica. Cu acest prilej, persoanele nevoiaşe au putut cunoaște mai multe despre istoricul mănăstirilor, rugăciunea şi munca viețuitorilor, bogăția spirituală a monahismului românesc. „A fost o ocazie de a ne cunoaște mai bine, de a trăi împreună bucuriile, problemele şi greutățile vieții noastre, de a ne ajuta reciproc, împletind rugăciunea cu sprijinul concret la nevoile beneficiarilor noștri. După rugăciunea şi închinarea la moaștele Sfântului Calinic, a urmat agapa frățească la sfârșitul căreia am sărbătorit pe unul dintre copiii familiilor noastre care a împlinit vârsta de 9 ani. Apoi a urmat o cateheză pe tema Tainei Sfintei Liturghii, accentuând importanţa participării şi îm­păr­tășirii cu Sfintele Taine, dovedindu-ne membri vii şi activi ai Bisericii lui Hristos. Prin aceste programe urmărim să nu oferim doar o simplă masă zilnică oamenilor, ci să aducem credincioșii la Hristos – Pâinea Cea cerească în Care ne punem toată nădejdea pentru mântuire – şi să demonstrăm că termenul de excluziune socială nu există în cadrul Trupului lui Hristos – Biserica“, ne-a declarat părintele Marcel Stavără, director executiv al Cantinei sociale „Sfânta Ana“.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Duminica a 6-a după Rusalii – Vindecarea Slăbănogului din Capernaum – NU PUTEM SESIZA PREZENŢA MINCIUNII ŞI, IMPLICIT, A PĂCATULUI, FĂRĂ SĂ AVEM DEJA UN SIMŢ AL ADEVĂRULUI – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a VI-a după Rusalii

(Vindecarea Slăbănogului din Capernaum)

Ap. Romani XII, 6-14; Ev. Matei IX, 1-8; glas 5, voscr. 6

NU PUTEM SESIZA PREZENŢA MINCIUNII ŞI, IMPLICIT, A PĂCATULUI, FĂRĂ SĂ AVEM DEJA UN SIMŢ AL ADEVĂRULUI

Motto:  “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? “ (Mt. IX, 4)

VINDECARE ÎNSEAMNĂ IERTAREA. În sens bisericesc, vindecarea înseamnă iertare. Acesta este sensul cuvintelor rostite de Mântuitorului Hristos în momentul în care îi spune paraliticului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Mt. IX, 2). De multe ori, Mântuitorul nostru Hristos i-a vindecat pe cei bolnavi numai cu cuvântul Său şi a făgăduit să dăruiască darul vindecării bolilor acelora care vor crede în el. De aceea, Sfinţii Părinţi au asemuit Biserica Sa cu scăldătoarea Vitezda în care toţi cei care intră cu credinţă în ea primesc vindecare deplină prin curăţirea de patimi. Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbind despre Sf. Ap. Pavel, spune: “Dar dacă alta este raţiunea naturii şi alta a harului, este lucru limpede şi vădit că Sfinţii ca Sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar că oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicidecum”. (Filocalia, vol. 2, p. 156)”. Avva Antonie: “Un frate a zis lui Avva Antonie: Roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu“(Patericul, Editura Sf. Episcopii a Ramnicu­lui, 1930, pag. 10).

BOLILE SUFLETEŞTI. Scopul misiunii bisericeşti nu îl reprezintă vindecarea de bolile trupeşti şi evitarea suferinţei, ci tămăduirea bolilor sufleteşti; curăţirea de bolile trupului constituind numai un dar care se datorează unirii prin a har omului cu Dumnezeu. Cu toate acestea, demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progres moral din partea omului. Argumentând această opinie teologică, arhimandritul Hierotheos Vlachos spune: “Tocmai de aceea în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului molipseşte şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare osteneala trupească. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se vădeşte spusa Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41) (Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, p. 20). De aceea se spune că speranţa “moare ultima”, aş acum arată şi Sf. Teofan Zăvorâtul: “Când cazi în necaz, boală sau vreo altă ispită, să nu cazi cu duhul, ci să fii îndelung răbdător, dând mulţumită lui Dumnezeu, şi prin nădejdea bunătăţilor viitoare  preschimbă-ţi necazul în bucurie” (în Patericul Lavrei Sf. Sava, p. 12). Şi, încă mai spune: “Să nu te temi de sabie, boală, suferinţă şi moarte, ci să te temi de păcat, că nimic din acestea nu va fi în stare să te vateme, de nu se va afla păcat în tine. Adam a fost în rai şi a căzut. Iov pe gunoi – şi s-a încununat”.

VRĂJITORIA, PĂCAT ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT. Cei ce fac vrăji şi cei ce aleargă la vrăjitori fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor; renunţă la rugăciunile Bisericii şi intră în casele vrăjitorilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos, adică de sfinţii preoţi şi se duc la slujitorii satanei. Un păcat aşa de mare nu se iartă celor vinovaţi ” nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vină”, după cum spune Mântuitorul Hristos, de nu se vor pocăi toată viaţa.Cel mai aspru pedepseste pe vrajitori Sf. Vasile cel Mare. Iata ce spune el in canonul 72: “Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaşilor ” (Sf. Vasile, 72; Sf. Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrăjitori în rândul ucigaşilor de oameni şi a celor lepădaţi de Dumnezeu, adică îi opreşte de cele sfinte de la 10 la 20 de ani.

În canonul 65, Sf. Vasile cel Mare, zice: “Femeia ce va fermeca străinii şi pe ai săi, (se opreşte de cele sfinte) ani 9 şi metanii 500 pe zi ” (pag. 115). Iar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VI-lea opreşte de la Sf. Împărtăşanie pe cei ce merg la ghicitori, la cărţi de joc şi alte asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de şase ani de zile. Iar, “daca vor stărui în acestea şi nu se vor feri de aceste meşteşuguri pierzatoare şi păgâneşti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum şi Sfintele Canoane învaţă… “. Sf. Ioan Postitorul scurtează canonul vrăjitorilor şi pe cel al celor ce aleargă la vrăji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, dacă se mărturisesc de păcat, dacă îl părăsesc definitiv şi dacă ţin post zilnic până la orele 3 dupa masă şi fac cate 250 de metanii pe zi.

Sf. Scriptură arată cât de greu pedepseşte Dumnezeu pe  ce alergau la vrăitori: ” Pe fermecători nu-i lăsaţi să trăiască” (Ieşire 22, 18). Şi iarăşi zice: ” Şi bărbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descântători sau vrăjitori, cu moarte să se omoare; pe amândoi cu pietre să-i ucideţi că vinovaţi sunt ” (Levitic 29, 27). Şi iarăşi: ” Sufletul care se va duce la descântători sau la vrăjitori ca să curvească în urma lor, Eu voi întoarce faţa Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui” (Levitic 20, 6).

HULA ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT. Toţi cei ce citesc cu atenţie Sfânta Scriptură sunt speriaţi de păcatul împotriva Duhului Sfânt, deoarece este singurul păcat despre care ni se spune că nu se iartă. “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău” (Is, V, 2). O asemenea distorsiune a spiritului este gravă şi  înspăimân­tătoare, deoarece investind pe diavol cu atributul de autor al faptelor bune, se transferă vocaţia asemănării omului cu Dumnezeu în asemanarea sa cu Lucifer, începătorul păca­tului. Sf. Vasile cel Mare stigmatizează acest păcat expli­cand: “Cel care atribuie răului lucrările şi roadele Sf. Duh, acela blesteamă pe Sf. Duh”. Unor asemenea suflete nefericite Mântuitorul Hristos le rosteşte cu o nemărgi­nită mâhnire, aceste cuvinte: “celui care va zice cuvânt împotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32). Întrucât “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17), hula împotriva Duhului Sfânt înseamnă a huli libertatea şi a deveni sclavul minciunii. Cine este Tatăl miniciunii? Mântuitorul nostru Hristos ne-a spus de la cine vine minciuna: de la diavolul. Iată ce gasim scris: “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii” (Ioan VIII, 44). Nu putem sesiza prezenţa minciunii şi, implicit, a păcatului, fără să avem deja un simţ al adevărului.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon

Parohia Teiul Doamnei Ghika – Sărbătoarea Sfinţilor Epictet şi Astion – 8 iulie 2015

În Biserica noastră sunt prăznuiţi astăzi, 8 iulie 2015, Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul. Moaşte ale acestor sfinţi mărturisitori se află atât în biserica Mănăstirii Halmyris (judeţul Tulcea), înălţată în apropierea vechii bazilici episcopale din Halmyris, unde s-au descoperit sfintele moaşte, dar şi la mai multe biserici din ţară, informează Ziarul Lumina.

În fiecare an, credincioşi din părţile Dobrogei şi nu numai vin să se închine la raclele cu sfintele moaşte ale Sfinţilor Martiri Epictet preotul şi Astion monahul şi să participe la sfintele slujbe care se săvârşesc la Mănăstirea Halmyris, situată în partea de nord-est a Dobrogei, la 2,5 km de localitatea Murighiol, Tulcea. Cu prilejul hramului, Sfânta Liturghie este săvârşită de un sobor de ierarhi, înconjurat de preoţi şi diaconi.

Descoperite în anul 2001, în ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion au fost aşezate spre cinstire timp de 7 ani în Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa. În acest timp, părticele din sfintele lor moaşte au fost dăruite şi altor biserici din ţară.

Una dintre acestea este biserica Parohiei Teiul Doamnei – Ghika, ctitorie a primului domn pământean Grigorie IV Ghica în partea de nord-est a Bucureştiului. „Astăzi, biserica noastră este în mare sărbătoare, căci în ea se află spre închinare părticele din moaştele Sfinţilor Martiri Epictet şi Astion. Moaştele lor întăresc frumuseţea unică a bisericii noastre şi credinţa credincioşilor, creându-se aici, în această oază de linişte şi verdeaţă, în ansamblul agitat al Bucureştilor, un mic paradis pentru toţi cei ce vin cu e­vlavie să-şi liniştească setea, veşnic nepotolită, după Dumnezeu. Moaştele Martirilor Epictet şi Astion aduc multă linişte şi siguranţă celor copleşiţi de grijile lumeşti şi răcoresc sufletele aprinse de patimi. Evlavia faţă de Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion se manifestă vizibil datorită darului facerii de minuni cu care au fost înzestraţi, atât în timpul vieţii, cât şi după trecerea lor la cele veşnice. În actul martiric se specifică: «Şi toţi cei care erau stăpâniţi de vreo infirmitate, îndată ce se atingeau de trupurile lor şi, din dragoste faţă de Dumnezeu, le sărutau, îndată se îndepărta de la ei toată neliniştea şi durerea». Şi astfel de semne şi minuni au continuat să se petreacă la mormântul lor necontenit după aceea. Moaştele Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion au fost dăruite parohiei noastre de Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la data de 8 septembrie 2005, cu prilejul târnosirii capelei şi se păstrează spre închinare în biserică, într-o raclă din argint”, a precizat pr. Emilian Vâlcu, slujitor la biserica Parohiei Teiul Doamnei – Ghika şi secretar al Protopopiatului Sector 2 Capitală.

Programul liturgic dedicat sărbătorii Sfinţilor Epictet şi Astion la biserica acestei parohii a început de aseară cu Vecernia şi Litia, iar astăzi continuă cu Utrenia şi Sfânta Liturghie, iar după-amiază cu Acatistul Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cateheza. Biserici din Capitală care păstrează părticele din sfintele lor moaşte sau care au hramuri închinate lor mai sunt: Biserica „Sfântul Ioan” – Piaţă, capela Cimitirului „Izvorul Nou” şi capela Centrului medico-social „Sfântul Luca”

(Sursca: Agentia de stiri Basilica)

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei) – DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

 la Duminica a V-a după Rusalii

Sf. Cuv. Atanasie Atonitul; Sf. Cuv. Lampadie;

Ap. Romani 10, 1-10; Ev. Mt. 8, 28-34; 9,1

(Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

 DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

 “Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare

DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. În mod paradoxal, Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte, în egală măsură, şi sminteala: “Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare – asemenea porcilor din Evanghelia ce s-a citit astăzi -, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 1-2). Din episodul evanghelic al vindecării celor doi demonizaţi putem trage concluzia că, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  Fundaţia Sfinţii Închisorilor, 2012, p. 109.). Atunci când în sufletul omului se şterge orice urmă de relaţionare cu Dumnezeu, în acesta apare tendinţa diavolească şi smintitoare de ai constrângere a semenilor. Principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau imobilizând conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi. Sărăcit spiritual, dar din ce în ce mai dependent material, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care – asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde – abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor. De regulă, asemenea nedreptăţi reuşesc să stârnească deopotrivă atât mila, cât şi mânia lui Dumnezeu. Dar, în loc să prospere, cei care comit aceste nedreptăţi pot constata cum „peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu se poate da până şi cu copita; însă împotriva urgiei mâniei Lui nu se mai poate face nimic” , afirmă Părintele Serafim Bădilă referindu-se la necazurile care îl aduc pe om la Dumnezeu (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012,  p. 98).

RĂBDAREA CREŞTINULUI ÎN SUFERINŢĂ. Satana este cel care se războieşte cu Dumnezeu, iar nu Dumnezeu, Care îi fericeşte pe „făcătorii de pace”, se luptă cu satana! Ce sens are tot acest tărăboi? Ce ar avea de găştigat satana dintr-o astfel de provocare? Simpla îndrăzeală de a-L provoca pe Dumnezeu nu este altceva decât un mare bluf divolesc prin care satan – cel care ar vrea să deţină cheia secretelor la care să aspire oamenii – consideră că promovează în eşalionul superior Creaţiei lui Dumnezeu. De ce ar accepta Dumnezeu o asemenea confruntare din care pare că are de pierdut din start în virtutea lucrării comuniunii multe dintre sufletele oamenilor? Pentru că este conştient că oamenii, oricât de puţini ar fi ei, pot ieşi mai întăriţi dintr-însa! În acest sens, trebuie observat sfatul următor pe care părintele Arsenie Boca i l-a dat Aspaziei Oţel Petrescu: „Trebuie să înveţi cum se ţine o flacără în furtună” (Aspazia Oţel Petrescu în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012, p. 53). Ce înseamnă acest sfat? Tocmai faptul de a avea curajul înfruntării cu demnitate a oricărei situaţii dificile în viaţă, conştienţi că nimic nu se pierde, ci totul se transformă în plan duhovnicesc. De aceea, din această perspectivă al duhului secretomaniei impuse de diavol, orice compromis pe care îl facem de dragul unor promisiuni deşarte cu speranţa uşurării greutăţilor vieţii noastre de multe ori atârnă mai greu în balanţa consecinţelor sale ulterioare. Dar, cum să anticipezi asemenea consecinţe când nu ai ochi decât după interesul imediat şi facil care te împiedică să gândeşti în profunzime. Lucru verificat pentru cei care nu au obinuinţa unei asemenea profunzimi care te ajută să deosebeşti duhurile, „cel ce vrea să scadă la crucea lui mai mult adaugă” (Ibidem, p. 60). Oare scopul vederii care ne ajută să deosebim duhurile, care se dobândeşte prin anevoioase încercări duhovniceşti, nu este tocmai purtarea cu demnitate a crucii comuniunii întru Hristos? Pentru a înţelege semnificaţia demnităţii umane, pe care diavolul caută să o ştirbească cu orice preţ, este suficient să îl punem în antiteză cu cel de păcătos. Păcătosul nu este altceva decât „gardianul” veros al „secretelor” diavolului pe care nimic nu-l enervează mai tare decât ignoranţa cu care un om demn îi desconsideră puterea câştigată prin dezvoltarea secretomaniei în scopul umbririi adevărului. Cum se explică ura diavolului faţă de omul virtuos? Pur şi simplu prin faptul că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul! (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 113: „Îmi amintesc cuvintele Patriarhului Nifon de dinainte de plecare: Neagule, ia aminte că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul”). Ce îl face oare pe cel din urmă să aibă o atât de proastă reputaţie de care până şi el însuşi se jenează? Simplul fapt că nu poate face nimic bun! Ba, mai mult, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  p. 109).

INCRESTINAREA PRESUPUNE JERTFA DE SINE.  „Am început să înţeleg că însemni ceva, că poţi deveni ceva, că reprezinţi ceva în măsura în care tu, ca persoană, te dăruieşti, te jertfeşti…” (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, p. 19). „Înfrângerile înţelepţesc mai mult decât biruinţele, iar slava pământească nu foloseşte în ceasul Judecăţii” (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 13). Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu,iar nu după păcat, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141).  Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales – dacă nu chiar în mod exclusiv – de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon