Duminica a 1-a după Rusalii – SFINŢENIA, REZULTAT AL CONLUCRĂRII OMULUI CU HARUL DUHULUI SFÂNT – Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Parohia Sf. Pantelimon

C U V Â N T

 la Duminica a I-a după Rusalii

(a Tuturor Sfinţilor)

 Ap. Evrei XI, 33-40; 12, 1-2; Ev. Matei X, 32-35, 37-38 şi 19, 27-30

 

SFINŢENIA, REZULTAT AL CONLUCRĂRII OMULUI CU HARUL DUHULUI SFÂNT

 

Motto:  “Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Ev. Matei X, 32) .

Sfinţenia se dobândeşte numai prin conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Duminica Tuturor Sfinţilor, care urmează Duminicii Pogorârii Sfântului Duh, arată lucrarea sfinţitoare a harului dumnezeisc prin care Duhul Sfânt ne uneste cu Hristos şi lucrează in noi, împreuna cu noi, la mântuirea noastră.

Lucrarea harului care pune începutul mântuirii în om este comună tuturor celor trei persoane dumnezeiesti, dar, întrucât Duhul e Cel care leagă harul de noi, se numeşte, cu deosebire, harul Duhului. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mantuirii. Deşi harul est de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur pentru că oamenii nu sunt nişte buşteni, sau nişte pietre cu care Dumnezeu face ce voieste. Harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primească şi să conlucreze cu el, sau sa-l respingă.

Părintele Ilie Cleopa afirmă cu fermitate faptul că nu ne naştem sfinţi[1], pentru că atâta timp cât suntem născuţi din poftă trupească, iar ceea este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6), avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi sfinţiţi. Prin urmare, să nu-i privăm pe copiii de Taina Botezului! Doar pentru a conduce bisericile fără preoţi, anumite secte au lansat teoria eretică anticlericală că acela este mai credincios care cunoaşte mai pe larg adevărurile credinţei. Însă, după cum precizează Dr. Grigorie Gh. COMŞA, „deci  nu acela este mai credincios, care cunoaşte mai pe larg adevărurile credinţei, ci acela,  căruia Dumnezeu i-a turnat în suflet mai mult dar[2]. Căci, aşa, „şi dracii cred dar se cutremură” (Sf. Apostol Iacob 2, 19).

Părintele Arsenie, analizând importanţa preotului în cultul ortodox, răspunde făcând trimitere la Mântuitorul nostru Hristos. Astfel, el afirmă: „M-a întrebat un student: „Bine, părinte, dar preotul ce-i?” Răspunde Hristos: „Fără tine, preotule, nu pot să fac lucrurile acestea[3].

Formalismul periclitează comuniunea omului cu sfinţii lui Dumnezeu. Din păcate, întrucât prezenţa la biserică este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, oamenii înrăiţi de diavol se vor depărta imediat, dar ducând cu sine şi pe cei slabi în credinţă. De fapt, acesta şi este motivul pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta participând la slujbele bisericeşti ştiut fiind că „din zilele lui Ioan Botezatorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). De altfel, acest fenomen ne îndreptăţeşte să atragem atenţia asupra formalismului unor tipuri de angajament social al Bisericii care periclitează viaţa duhovnicească a propriilor credincioşi.

Este binecunoscut faptul că valoarea vieţii unui om este direct proporţională cu cea a propriului său suflet, iar nu cu cea a hainelor sau crucilor care le afişează ostentativ, inclusiv atunci când acestea sunt mai mult decât modeste. Zadarnic îi imităm formal pe sfinţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, vorba sau gesturile, în timp ce sufletul nostru – făcând un petec de sac mai valoros decât o cruce de aur este mai negru decât al celui mai crud criminal! Un păcat justificat printr-un alt păcat nu ne face mai buni! Un astfel de accesoriu superfluu riscă să devină îmbrăcămintea cenuşie, atunci când este purtată cu obstinaţie doar pentru a arăta cât de credincioşi şi de umili sunt unii dintre noi. Acelaşi lucru putem spune şi despre purtarea semnului Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este doar semnul Fiului Omului, ci ar trebui să fie şi semnul sfinţeniei fiecărui credincios creştin în parte iniţiat în învăţătura evanghelică, devenit astfel prieten al Mântuitorului Hristos, după cum zice Sfânta Scriptura:  “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apocalipsa 7, 3), transformându-i pe creştinii pătrunşi de sfinţenie în aştrii care strălucesc pe acest Cer al credinţei. Despre o asemenea relaţie de prietenie pe care românii au transformată în expresia „fraţi de cruce”, Sf. Vasile cel Mare spune: „Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sunt în realitate numai sfinţii. Nici un om rău, nici un om care nu-i instruit în învăţătura evanghelică nu-i prieten al lui Hristos. Frumuseţea prieteniei nu face casă bună cu răutatea, pentru că nimic ruşions, nimic nepotrivit nu poate încăpea în simfonia prieteniei[4].

Sfinţii nu se lasă biruiţi de necazuri! Primul mesaj pe care îl desprindem din vieţile sfinţilor este acela că nu se cuvine să ne lăsăm biruiţi de necazuri! În contextul în care suntem ameninţaţi de sărăcie şi alte nenorociri care decurg din aceasta, mai are rost să vorbim de sfinţenie, de ascultare, de supunere? Prima tendinţă a oricărei fiinţe de pe faţa acestui pământ este aceea de a recurge la tehnica autoapărării. Păi, dacă nu noi, atunci cine să ne mai apere? Însă, răspunzând la această întrebare retorică pentru mulţi dintre oameni aflăm, de fapt, în ce constă sfinţenia umană. Sfinţenia reprezintă singura forţă la care poate recurge creştinul. Despre “sfinţii care vor judeca lumea” (I Corinteni 6, 2), aflăm de la Sf. Ap. Pavel că le plăcea, în general, „să se laude în suferinţe” (Romani 5, 3). Mântuirea şi sfinţenia creştinului îşi are rădăcina în voinţa de a suferi pentru credinţa în Mântuitorul Hristos! Dacă am reuşi să convertim suferinţa noastră cotidiană în suferinţă pentru Mântuitorul Hristos, creştinii ar răbda mai uşor nenorocirile care se abat asupra societăţilor în care trăiesc.

Pe cât de adevărat este faptul că sângele sfinţilor şi martirilor a condus la înlocuirea unei ordini sociale cu alta, pe atât de adevărat este că o societate se dezvoltă doar prin transformarea oamenilor, iar nu prin exterminarea sau anihilarea lor! Sfântul este un om drept, iar din acest motiv creştinul nu poate vorbi despre păcat ca despre un “drept”, ci, mai degrabă, ca despre o greşeală umană şi ca despre o limitare a drepturilor şi libertăţilor omului. În Sfânta Scriptură, cuvântul αξία exprimă conceptul de dreptate în sensul de corectitudine sau, mai precis, de vrednicie: „αξίως τοû Θεοû” (“…vrednici înaintea lui Dumnezeu, Col. 1, 10; I Tes. 2. 12; III In. 1, 6). Sfântul Apostol Pavel descrie comportamentul omului creştin în felul următor: “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. 4, 22-24).

În “Vieţile Sfinţilor” există cazuri în care – în locul dictonului “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!” – a funcţionat următorul principiu creştin: “Până la Dumnezeu, te ajută sfinţii!”. Un caz elocvent, în acest sens, este cel al Sf. Nectarie Taumaturgul. Acesta, la vârsta de 14 ani, fiind sărac, lucra din greu la Constantinopol pentru a se întreţine. Rămânând fără haine şi pantofi, a scris o scrisoare, cu următoarea adresă: “Pentru Domnul nostru Iisus Hristos din Ceruri”. El a dat scrisoarea unui vecin negustor ca să o pună la poştă. Impresionat de acest gest, negustorul îi răspunde în aceeaşi manieră, trimiţându-i un pachet cu cele ce ceruse Sf. Nectarie în scrisoare şi semnând în felul următor: “De la Hristos pentru Anastasis (numele de botez al călugărului Nectarie)”.

În favoarea sfinţilor mai menţionăm şi concizia cu care sfinţii ei au reuşit să exprime toate învăţăturile sănătoase ale credinţei, conferind sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii.Oare nu aceasta preţuim mai mult decât orice la sfinţi, adică capacitatea lor de a gândi frumos despre oricare dintre semeni. „Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi său ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu”, afirmă în acest sens sfântul Antonie cel Mare[5]. Rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă a cinstirii pe care creştinii o dau, în acest sens, trupurilor sfinţilor, chiar dacă recunosc faptul că sufletul, după moarte, se desparte de turp, după cum spunea Sf. Ap. Pavel: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig. (…) doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine” (Filipeni I, 21).

Mântuitorul Hristos este bărbatul desăvârşit, în sensul de model de desăvârşire în virtute (de altfel, în lb. lat. vir, viros înseamnă bărbat). În acest sens, Îl cinstim ca pe chipul dintâi al virtuţii, urmat de toţi oamenii cei sfinţi: “Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta (…), cinstim pe sfinţii Tăi care sunt chipul şi asemănarea Ta, iar pe ei cinstindu-I, pe Tine Te cinstim şi Te slăvim ca pe chipul cel dintâi” (Rugăciune la sfinţirea icoanei unui sau mai multor sfinţi, Molitfelnic, p. 559). Liturghia, care nu face teologie şi nu defineşte, ci arată şi descoperă, răspunde la întrebarea „ce este omul” arătând spre Hristos ca omul prin excelenţă, adică omul unit cu Dumnezeu, omul îndumnezeit. În comuniunea „celor sfinte”, care se oferă „sfinţilor” busola arată automat către cel „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos”. Acela cu care omul unit prin Sfânta Împărtăşanie devine ceea ce este cu adevărat: om total” (Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca Euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 20).

Prin curăţia minţii şi a inimii, depăşind limitele individualismului sau ale intereselor sociale, omul dobândeşte o viziune din ce în ce mai clară asupra vieţii şi a raportului său cu Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că asemenea oameni sunt desăvârşiţi spiritual şi că ei reprezintă o cerinţă a umanităţii, întrucât întru aceştia se sălăşluieşte înţelepciunea lui Dumnezeu care este de folos oamenilor: „Ajunşi la nepătimire şi la dragoste, ei zboară spre contemplarea zidirii şi de acolo iau cunoştinţa lucrurilor prin înţelepciunea cea ascunsă în Dumnezeu şi dată numai celor ce au ajuns deasupra puţinătăţii trupului. Drept aceea, trecând dincolo de toată simţirea lumii şi ajungând prin înţelegere luminată la cele mai presus de simţuri, câştigă putere în cuvânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu şi a marii adunări a credincioşilor, scot cuvinte bune din inimă curată şi se fac oamenilor sare şi lumină, cum zice şi Domnul către ei: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului” (Mt. 5, 13-14)” (Cuv. NICHITA STITHATUL, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţa şi vederea raiului” în Filocalia, vol 6, EIBMO, Bucureşti, 1977, p. 258-259).

Să dea Dumnezeu să ne numărăm printe drept credincioşii pentru care Dumnezeu iubeşte poporul român. Dacă nu, să dăm slavă lui Dumnezeu că există pe această lume sfinţi şi oameni mai buni decât noi, deoarece trăim pe seama lor!

Pr. Bogdan-Aurel TELEANU

[1] Arhimandrit Ilie CLEOPA, Călăuza în credinţa ortodoxă,Editura Episcopiei Romanului, 2000, p.25.   

[2] Dr.  Grigorie  Gh. COMŞA, Baptismul în România. Convorbiri cu un predicator baptist, Bibliteca Creştinului Ortodox, nr. 27-28, Tiparul Tipografiei  Diecezane, Arad, 1927, p. 17.

[3] Părintele Arsenie PAPACIOC, Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 1, Manastirea Sihastria, 1996, p. 43.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, editura Insitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 160.

[5] Sfântul ANTONIE CEL MARE,”Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete”,  p. 26.